*75. Cu Spot la întâlnire.

Ajunseră cu bine în oraş, toţi trei, deci, chiar şi căţelul, fără a fi nevoie ca Lucian să-l strige de multe ori, fiindcă dalmaţianul îi urmă de bună voie. Astfel ajunseră fără probleme în dreptul uşii camerei Liei, unde Lucian îşi luă rămas bun de la ea, sărutând-o dulce la despărţire, şoptindu-i duios, în încercarea de a o convinge pe ea de acest amănunt, „Te iubesc, domnişoară consilier”. Înainte de a se retrage, îi aminti Liei că ziua următoare va veni şi el la întâlnirea cu Sid de la ora 14.00, deci, să-l aştepte. După aceea plecă spre nava albastră, împreună cu micuţul Spot, care-l urma fără a-i crea greutăţi sau neplăceri. Şi deşi se apropia de ora 00.00, deci, era destul de târziu, Lia decise să nu rămână în camera ei, ci să-l viziteze pe tatăl ei, domnul Kuny, pe care-l găsi treaz. Dânsul se bucură de vizita fiicei sale, mirându-se însă de ora la care primea această vizită.
- Tată, scuză-mă că te deranjez la ora asta, i se adresă Lia.
- Să mă deranjezi?! Nici gând, scumpa mea, o contrazise domnul Kuny. Cum ai putea oare să mă deranjezi? Tocmai tu?!
- N-aş fi venit, dar simţeam nevoia să fiu cu tine, rosti ea, apropiindu-se de tatăl ei, care o cuprinse protector în braţe, mângâind-o pe creştet şi sărutând-o pe frunte, ca pentru a o linişti, fiindcă parcă simţea dânsul că ar fi ceva ce o neliniştea în acel moment. Ştii, tată, mi-a spus, în sfârşit...
- Nu înţeleg, scumpo. Cine şi ce anume ţi-a spus? îi ceru domnul Kuny câteva amănunte.
- Luci... şopti ea numele colegului ei, îndepărtându-se uşor de tatăl ei. El, mi-a spus că... Mă iubeşte, îl lămuri Lia pe domnul Kuny.
- Ah, deci, ţi-a spus... se dumiri domnul Kuny. Nu-i o noutate pentru mine, scumpa mea. Eram sigur de acest lucru, doar ţi-am spus şi ţie de mai multe ori că ar fi posibil, dar n-ai vrut să mă asculţi. Deci, te iubeşte... Şi asta te nelinişteşte atât de mult?! Ar trebui să te bucuri, draga mea!
- Într-un fel, chiar mă bucur, pentru că poate doream să aud asta de la el, de mult... recunoscu Lia. Şi cu toate astea, l-am refuzat totuşi, din nou.
- Ce-ai făcut? întrebă tatăl ei.
- I-am refuzat prietenia, spuse Lia, rămânând îngândurată.
- De ce, draga mea? încercă domnul Kuny să-i afle motivele.
- Tati, ştii foarte bine cum stau lucrurile! Cunoşti motivele mele, răspunse ea. Şi eu îl iubesc, dar... Nu-l pot accepta în viaţa mea aşa de uşor, deşi aş vrea...
- Scumpo, de ce complici tu totul?! Chiar şi fratele tău a observat cât eşti de derutată. Mi-a spus să vorbesc cu tine, pentru că el n-ar şti ce să te sfătuiască... Dar şi eu ţi-am spus să laşi în urmă trecutul! Ce-a fost, a fost, a trecut. Acum e cu totul altceva, o sfătui To Kuny.
- Ştiu, tati, şopti Lia. Aş vrea să pot uita, dar nu-i atât de uşor.
- Scumpa mea, dacă nu te-ai gândi la trecut, ai vedea că totul este uşor! De ce te laşi influenţată de ceva ce s-a petrecut în urmă cu mulţi ani? Nu-i corect nici faţă de tine, nici faţă de el. Ar trebui să-ţi asculţi inima şi vei vedea că am dreptate. Ştii doar că nu-ţi vreau decât binele...
- Ştiu, tati. Însă promisiunea mea...
- Erai o copilă pe atunci, când ţi-ai făcut-o, o întrerupse tatăl ei. Nu eşti obligată să respecţi acea promisiune. Ar fi absurd! Nu lăsa trecutul să-ţi controleze întreaga viaţă. Nu te gândi la ce a fost! Uită, draga mea! Pentru că timpul nu stă în loc. Aşa că gândeşte-te la ceea ce va fi, la viitor. El te iubeşte acum, ceea ce e bine. Şi e dispus să aştepte până-i vei răspunde sentimentelor lui. Dar, până când?! Până când crezi că te va aştepta? Nu ştiu câtă răbdare o avea el, dar te asigur că nu te va aştepta mereu, la nesfârşit. Deci, dacă într-adevăr şi tu îl iubeşti, aşa cum mi-ai spus şi nu vrei să-l pierzi, lasă în urmă trecutul! Acum ar fi momentul potrivit să-l accepţi şi să-i spui tot, absolut totul, o sfătui To Kuny.
- Nu ştiu, tati... păru ea indecisă. Am să mă mai gândesc.
- Nu prea mult, draga mea. Nu prea mult, spuse domnul Kuny, îmbrăţişând-o din nou ocrotitor, cu dragoste părintească.
Cum dânsului îi plăcea foarte mult de Lucian, îi convenea de minune ca acesta să fie îndrăgostit de fiica lui, cât şi faptul că tânărul comandant, pe care dânsul îl aprecia tare mult, îndrăznise, în sfârşit, să-i declare Liei ceea ce avea pe suflet, anume, că o iubeşte. Deci, Lucian făcuse primul pas important, ce-i drept, cam târziu, însă îl făcuse totuşi. Astfel se gândea domnul Kuny, în timp ce-şi ţinea fiica în braţe, tăcut. Lia avea şi ea gândurile ei, contradictorii, care nu-i dădeau pace. Nu era deloc sigură cum ar fi mai bine să procedeze, era confuză. Oare ar fi bine să-i dea ascultare tatălui ei sau nu?! Nu se putea decide deloc căreia dintre cele două opţiuni să-i dea prioritate. Într-adevăr, era confuză...
- Ştii că a fost ziua lui? reluă Lia, după cele câteva momente de tăcere, în care stătuse în braţele tatălui ei.
- Ştiu, spuse domnul Kuny.
- Ştii şi că anul acesta i-am făcut un cadou deosebit, din partea noastră, a tuturor? continuă Lia ideea anterioară.
- Da, draga mea, ştiu şi acest lucru. Am aflat despre căţeluş. Ba mai mult chiar, l-am şi văzut de vreo câteva ori, în laborator, înainte de a-l dărui colegului vostru.
- Adevărat?! L-ai văzut? se miră sincer Lia.
- Sigur, draga mea. Cum aş fi putut rata ocazia de a vedea acel animăluţ drăgălaş?! Un dalmaţian... Comandantului vostru i-a plăcut?
- Mai şi întrebi?! L-a îndrăgit imediat ce l-a văzut!
- E de înţeles, o aprobă domnul Kuny. Cine nu l-ar fi îndrăgit?!
- Luci i-a pus numele „Spot”, îi aduse Lia la cunoştinţă.
- Ah, deci, l-a botezat deja... Şi chiar i-a găsit un nume potrivit unui dalmaţian, „Spot”. Chiar dacă momentan nu are nici o pată, cu siguranţă că în curând va avea o mulţime.
- Aşa e, va avea... îl aprobă Lia, îngândurată.
Apoi Lia îi povesti tatălui ei năzdrăvăniile pe care le făcuse micuţul dalmaţian, de cum ajunsese la bordul navei albastre, pe care o lăsase chiar şi fără curent electric pentru o scurtă perioadă.
- Aş putea rămâne să dorm aici în noaptea asta, tati? întrebă Lia într-un târziu, când terminase aproape tot de povestit şi trecuse deja de ora 02.30. Nu de alta, dar e târziu şi n-aş vrea să mă întorc în camera mea. Oricum, nu mă aşteaptă nimeni acolo...
- Sigur că poţi rămâne să dormi aici, scumpete! Ştii foarte bine că poţi rămâne ori de câte ori aici, eşti oricând binevenită, o aprobă domnul Kuny, care de altfel, evident, era încântat de ideea ca fiica dumnealui să rămână să doarmă acolo.
O privea mereu cu drag şi simţea o mare bucurie să o ştie alături, deşi aceste câteva clipe petrecute împreună cu ea erau prea puţine, insuficiente pentru a recupera timpul pe care-l petrecuse departe de ea, fără a avea posibilitatea de a o vedea crescând. Totuşi, chiar şi acele câteva clipe, atât de puţine câte erau, aveau darul de a-i aduce multă bucurie în suflet domnului Kuny, pentru că îşi avea totuşi fiica alături, acea fiică pe care o pierduse şi pe care considera că n-o va revedea poate niciodată. Destinul i-o readusese totuşi alături, oricât de incredibil ar părea; chiar dacă ea era acum mare, nu mai era deloc micuţă, rămânea totuşi fiica dumnealui. Deci, Lia nu se întoarse în camera ei, rămase toată noaptea aproape de tatăl ei, domnul Kuny. Şi părăsi cabinetul tatălui ei de abia ziua următoare, după ora 10.00. Se grăbi spre camera ei, gândindu-se că Luci ar putea să o viziteze şi n-ar fi dorit să n-o găsească acasă, pentru că cine ştie ce şi-ar mai putea el închipui. Ajunse repede în camera ei şi constată că nu era nimeni acolo, iar judecând după aspectul general al încăperii, părea clar că nici nu fusese nimeni de când plecase ea de acolo, însă Lia nu se baza pe acest amănunt. Nu putea fi sigură că Lucian nu trecuse pe acolo mai devreme, când ea nu fusese acasă. Doar ştia destul de bine cât de ordonat, atent şi meticulos era Lucian; nu lăsa urme pe unde trecea, întotdeauna avea grijă să lase toate lucrurile în ordine, aşa cum le găsise. Iar gândul acesta o neliniştea.
Se echipă în uniforma-i albastră, iar la ora 13.30 fu prezentă la locul de întâlnire, în parcul de peste drum de apartamentul familiei Kelso, fiind curioasă şi nerăbdătoare, să vadă dacă într-adevăr Lucian se va ţine de cuvânt şi va veni, aşa cum spusese. Evident, cum Sid o zărise deja pe fereastră, el nu întârzie să apară; sosi la scurt timp după ea. După ce se salutară prieteneşte, Lia îi spuse lui Sid despre decizia lui Lucian de a reveni la acele întâlniri zilnice, de la care absentase în ultimul timp, aşa că amândoi rămaseră să-l aştepte. Doar că, spre surprinderea Liei, care ştia cât de punctual putea fi colegul ei, se părea că acesta întârzia din nou, fiindcă trecuse de ora 14.00, iar el nu sosise. Sid era sigur că Lucian nu va veni, însă Lia îl convinse să-l mai aştepte puţin; de moment ce el promisese că va veni, atunci însemna că va veni, cu siguranţă, doar ştia ea ce însemna pentru el o promisiune. De data asta însă, Lucian chiar întârzia. Lia nu ştia ce să mai creadă, nici ce să zică. În jurul orei 14.25, Lia şi Sid se pregăteau să părăsească locul de întâlnire, când tocmai zăriră o siluetă îndreptându-se spre ei. Era chiar Lucian, care, deşi întârziase, nu se grăbea deloc. Mergea domol, agale, de parcă sosise mai devreme de ora stabilită. Când se apropie destul de mult, se salutară între ei.
- Mă bucur să te revăd, Lucian, îl întâmpină Sid, întinzându-i mâna, prieteneşte.
- Şi eu... îi răspunse în cele din urmă Lucian, după câteva clipe, strângându-i zâmbitor mâna.
Sfârşiră însă prin a se îmbrăţişa prieteneşte, nu se rezumară doar la o simplă strângere de mână, doar nu se văzuseră de mult... Pe Lia însă, o salută cu totul altfel, doar nu se putea mulţumi cu o îmbrăţişare banală, o strângere de mână sau altceva de genul acesta. Aşa că, fără a se sinchisi de prezenţa lui Sid, o sărută cu multă pasiune, aşa cum deseori procedase.
- Scuzaţi-mi întârzierea, reluă Lucian pe un ton foarte firesc, după câteva clipe. Dar nu e vina mea că am întârziat, de data asta. Am plecat la timp din navă şi m-am străduit să ajung la ora stabilită, pentru că-mi place să fiu punctual, să nu-i las pe ceilalţi să aştepte degeaba după mine, însă de data asta n-am reuşit să ajung la timp. Însă, repet, nu-i vina mea.
- Cum adică, nu-i vina ta?! replică Lia. Atunci, a cui altcuiva?
- Ah, păi... Motivul întârzierii mele trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta, doar e pe aici, pe undeva, nu l-am pierdut pe drum... Iată-l, a şi sosit, preciză el zâmbitor, privind spre dalmaţian, care-şi făcu apariţia, năpustindu-se grămadă asupra şireturilor de la pantofii lui Sid. Năstruşnicule, lasă-l în pace pe Sid! îl „certă” Lucian.
- Lasă-l, nu face nimic rău, îl asigură Sid, admirând căţelul, ce se străduia din răsputeri să-i desfacă şireturile de la pantofi. Deci, ai venit cu căţelul?
- După cum vezi... replică Lucian. Crezi că am greşit aducându-l? Ne încurcă în vreun fel?
- Nu, sub nici o formă, îl asigură Sid.
- Doar că din cauza lui am întârziat azi, destul de serios, spuse Lucian.
- Asta aşa e, ai întârziat, îl aprobă Sid. Era cât pe ce să plecăm singuri, fără tine. Credeam că iarăşi nu vei veni.
- Aş... De moment ce am promis, trebuia să fie clar că voi veni. Iar dacă n-ar fi fost căţelul, n-aş fi întârziat deloc. Oricum, ştiu acum ce am de făcut data viitoare. Va trebui să plecăm mult mai devreme din navă, dacă vreau să ajungem la timp la întâlnire.
- Să ajungem?! se miră Sid. Adică, vei lua căţelul şi la întâlnirile următoare?
- Da, bineînţeles. De ce, are ceva?
- Nu, absolut nimic, afirmă Sid.
- Foarte bine! Pentru că, dacă nu deranjează, îl voi lua mereu cu mine, la toate întâlnirile următoare.
- Îl poţi lua. Din partea mea, nici o problemă, îl asigură Sid.
- Dar tu, Lia? i se adresă Lucian colegei sale. Tu ai ceva împotrivă?
- Eu?! păru Lia surprinsă de presupunerea lui. Te rog, Luci...
- Aşa e, ai dreptate, tu n-ai putea fi împotrivă, zâmbi Lucian, privind spre ea pentru câteva clipe.
Lia sesiză privirea lui insistentă, care avea ceva în plus faţă de altă dată, deşi nu-şi dădea seama ce anume, însă ceva era diferit. Porniră încet pe aleile parcului, căţelul urmându-i. Că îi urma era doar un fel de a defini alergatul său, când în zig-zag, dintr-o parte într-alta, când înainte, când înapoi, sau în orice direcţii dorea el. Cum de obicei, ieşeau din acel parc într-un timp relativ scurt, de data aceasta, operaţiunea necesită un timp mai îndelungat, fiind nevoiţi să stea după căţel, doar nu doreau să-l piardă.
- Acum înţeleg de ce ai întârziat azi la întâlnire, spuse Sid, care între timp îşi legase la loc şireturile, pe care Spot reuşise să i le desfacă.
- Mă bucur că înţelegi. După cum vezi, mai mult eu a trebuit să mă ţin după el, decât el după mine. E foarte răsfăţat.
- Merită să fie... aprecie Sid zâmbind. Doar e cadoul tău.
- Aşa e, cadoul meu, repetă Lucian îngândurat. A fost o adevărată surpriză, foarte plăcută. Nici nu mă aşteptam, sub nici o formă, să primesc vreun cadou, cu atât mai puţin un asemenea cadou. Şi că tot veni vorba despre asta, ţin să-ţi mulţumesc şi ţie, am înţeles că şi tu ai luat parte la realizarea lui.
- Ah, nu prea mult, se împotrivi Sid. Deci, n-ai pentru ce să-mi mulţumeşti.
- Eu îţi mulţumesc totuşi. Atât ţie, cât şi surorii tale, adăugă Lucian.
- Sonyei?! Dacă vrei să-i mulţumeşti, n-ai decât să o faci personal, îl sfătui Sid.
- Evident, afirmă Lucian, la care Lia îi atribui o scurtă privire dezaprobatoare. Poate am să-i mulţumesc şi personal, însă înainte de a o face eu, te-aş ruga să-i trasmiţi tu mulţumirile mele.
- Bine. Am să-i transmit, aprobă Sid. În fond, nu-i mare lucru. Se va bucura când va afla că ţi-a plăcut căţelul. A fost şi ea în laborator în momentul în care a luat „naştere” cadoul tău.
- Ştiu, am aflat că a fost acolo. Apropo, că tot veni vorba despre laborator, am putea trece şi pe acolo azi, să le mulţumesc şi celorlalţi pentru ceea ce au făcut, în special lui Dick?
- Sigur, putem trece oricând doreşti, afirmă Sid. Celor din laborator le va face plăcere să revadă căţelul; şi pe tine, evident...
- Te cred. Am aflat că şi ei s-au implicat, au avut un rol important în toate acestea, au lucrat în complicitate cu colegii mei, cu tine şi cu sora ta.
- Aşa e, toţi au avut partea lor de „vină”, zâmbi Sid. Dar chiar, ce nume i-ai pus căţelului tău?
- Spot, preciză scurt Lucian.
- Spot, repetă Sid. Potrivit nume... Ştii, chiar înaintăm foarte încet cu el.
- Mie-mi spui?! De la ora 13.00, de când am plecat din navă, până la ora 14.00, n-am reuşit să ajung la întâlnire la timp, deşi mie mi se părea suficient o oră. Se pare că m-am înşelat. Mâine o să plec mult mai devreme din navă, ca să fiu sigur că nu voi întârzia din nou. Sau poate ar trebui să-l învăţ cu lesă, ca să mă urmeze îndeaproape, nu eu pe el.
- Cum, cu lesă?! Nu, nici gând, interveni Lia împotriva acestei idei. Fără lesă! Lasă-l liber! De altfel, crezi că blonda ar fi de acord să-i pui lesă?
- Blonda?! se miră Lucian. De unde ar afla ea acest amănunt?
- Nu contează cum sau de unde; în cele din urmă, de undeva tot ar afla ea. Şi poţi fi sigur că n-ar fi deloc de acord cu una ca asta, spuse Lia. Nici ea, nici ceilalţi. De altfel, nici eu!
- Bine, de acord, n-am să-i pun lesă, acceptă Lucian această condiţie, văzând că Lia era împotrivă. De altfel, era doar o posibilitate. La nevoie, în caz de strictă necesitate, aş putea veni cu un avion la locul de întâlnire, sau aş putea găsi orice altă soluţie pentru a nu întârzia.
- Da, ai putea utiliza un avion, îl aprobă Lia. Şi sigur nu vei mai întârzia.
Din această discuţie, Lia îşi dădu seama că Lucian nu trecuse deloc pe la ea, s-o caute în acea dimineaţă, ceea ce era bine, deci, în acest sens, putea fi liniştită. Încet, cu Spot „urmându-i îndeaproape” liber, fără lesă, se îndreptară spre laborator, pentru ca Lucian să le mulţumească şi celor de acolo pentru aportul adus la realizarea căţelului. Pe drum se întâlniră cu Nick şi Maria, pe care, evident, îi salutară. Cei doi rămaseră cu căţelul şi cu Lia, iar Lucian şi Sid porniră încet spre laborator, îndepărtându-se puţin de ei.
- Ştii, Lucian, îmi pare rău pentru cele întâmplate în ultima vreme, începu Sid, când consideră că se aflau destul de departe faţă de Nick, Maria şi Lia, pentru a nu fi auziţi de aceştia. Dacă toate acestea au avut cumva vreo legătură cu mine, în vreun fel sau altul, atunci îmi cer iertare faţă de tine şi te asigur că n-am avut nici o clipă intenţia să te supăr.
- Nu, Sid, nu trebuie să-ţi ceri iertare deloc; tu n-ai greşit cu nimic, n-aş avea ce-ţi reproşa şi nici n-aş fi avut motive să mă supăr pe tine.
- Şi totuşi, dacă e vorba de seara aceea, sâmbătă, de la restaurant, când ea m-a sărutat... Te asigur că n-am avut nici un amestec, am rămas surprins de gestul ei, la care nu mă aşteptam, deloc... Adică, eu n-aş fi îndrăznit nici să-mi imaginez aşa ceva!
- Sid, te rog, nu e nevoie de asemenea explicaţii! Am fost acolo, deşi n-aş fi vrut să fiu, am văzut totul... Nu e nimic altceva de adăugat.
- Şi totuşi, am înţeles că ai vut probleme serioase, de sănătate, după aceea. Ceva legat de nişte pastile.
- Adevărat... Dacă am avut acele probleme, a fost numai din prostia mea şi a nimănui altcuiva. Deci, n-are rost să amintim acel incident.
- Bine. Aş vrea doar să spun că atunci a fost ultimul weekend pe care l-am petrecut împreună cu ea. După aceea, ne-am întâlnit doar în scopuri strict profesionale, fără a lua cina împreună cu ea, fără a o conduce până acasă, fără alte lecţii de dans, sau orice altceva de genul acesta.
- Ştiu, mi-a spus...
- Ah, deci, ţi-a spus... Ce altceva ţi-a mai spus?
- Destule. Însă, n-are importanţă.
- Ţi-a spus chiar şi că... Sunt îndrăgostit de ea? insistă totuşi Sid.
- Da, mi-a spus. Oricum, bănuiam eu.
- Luci, te asigur că n-am vrut să se întâmple astfel.
- Mie-mi spui, Sid?! Nu-ţi face griji, te înţeleg perfect! Dragoste la prima vedere... Şi mie mi s-a întâmplat la fel, în urmă cu opt ani, când am văzut-o prima oară, tot pe ea. Nu poţi ţine sub control asemenea sentimente! E ceva ce te depăşeşte, mai presus de orice.
- Aş vrea să mă crezi că n-a fost intenţionat.
- Te cred, îl asigură Lucian.
- Şi să nu mă consideri rivalul tău, pentru că nu sunt. Ştiam doar că şi tu eşti îndrăgostit de ea, pentru că mi-ai spus.
- Sid, nu te consider rivalul meu, îl întrerupse din nou Lucian, încercând să-l convingă să renunţe la acest subiect.
- Atunci, pot spera că suntem încă prieteni? întrebă Sid, cu o oarecare nesiguranţă în glas.
- Prieteni?! Bineînţeles! Întotdeauna, îl asigură Lucian, cu seriozitate.
- Ce bine, răsuflă Sid, uşurat. Mă temeam că după acea întâmplare ţi-ai schimbat părerea în privinţa prieteniei noastre.
- Nu, n-aş fi avut motive.
- Poate... Nici n-aş fi vrut să-ţi dau motive. În plus, când am văzut-o şi m-am îndrăgostit de ea, eram conştient de riscul pe care mi-l asumam, pentru că ştiam că n-am nici o şansă în ceea ce o priveşte, pentru că ea va pleca împreună cu voi, ceilalţi colegi ai ei, iar eu, evident, voi rămâne aici, deci, oricum, totul s-ar fi terminat într-o bună zi. Şi chiar, când veţi pleca?
- N-am stabilit încă nimic exact în ceea ce priveşte data plecării de pe Proxima, deci, nu ţi-aş putea răspunde, pentru că nu ştiu nimic sigur. Oricum, a trecut mai mult de un an de când am sosit aici, deci, ar fi mai puţin de o jumătate de an, în jur de cinci luni, să zic. Cam aşa. Când termenul se va apropia de sfârşit, mă voi consulta cu colegii mei şi de abia atunci, împreună cu ei, vom stabili data exactă a plecării. Până atunci, nu-i nimic sigur încă, explică Lucian.
- Vreo cinci luni... replică Sid. Destul de puţin. Ne va fi greu fără voi, pentru că ne obişnuisem cu prezenţa voastră aici.
- Şi nouă ne va fi greu, răspunse Lucian îngândurat. Dar nu avem încotro, nu putem evita acest lucru; vom pleca, totuşi! Şi nu vom putea amâna mereu data plecării.
- Sigur. Înţeleg, îl aprobă Sid, cu o urmă de tristeţe în glas.
Conversaţia le fu întreruptă de Lia, care li se alăturase din nou, fiindcă Nick şi Maria plecaseră deja. Iar căţelul venise şi el pe lângă ei, gudurându-se printre picioarele lor. Când să pornească însă spre laborator, dalmaţianul se prinse cu putere de cracul pantalonilor uniformei comandantului, părând hotărât să nu dea drumul cracului atât de curând.
- Ah, nu din nou... rosti Lucian, privind zâmbitor spre căţelul ce strângea între dinţişori cracul pantalonilor săi...