*90. Secvenţe din trecut.

Fiind îngândurat, ajunse la bordul navei albastre de abia la ora 02.07. Încă nu-şi amintise ce era cu „Vulturul”. „Vulturul” şi dom’ director...
Însă, dat fiind că la bordul navei „Vulturul” se aflase o persoană cu iniţialele P.V., însemna că această persoană era chiar domnul To Kuny. „P.V.”... Ah, nu reuşea deloc să-şi amintească numele întreg! Dacă ar fi fost mai atent în urmă cu 10 ani, când dom’ director îi povestise totul, amănunţit... Aşa însă, nu-şi amintea şi cu asta-basta! Făcând un calcul rapid, la data de 4 februarie 2080, când „Vulturul” ajunsese pe Proxima, domnul To Kuny, alias P.V., avea 37 de ani, Ly – 12 ani, iar Nick – 14. Deci, trecuseră 12 ani de atunci...
Obosit, observând că pe puntea principală totul era în ordine, Lucian se retrase tăcut în rezerva sa, fără a-i întreba pe cei doi roboţi cum se descurcaseră cu căţeluşul întreaga zi. Se părea că se descurcaseră ei, ba încă destul de binişor, pentru că Spot dormea liniştit, iar el nu avea chef de discuţii cu roboţii în acel moment, fiindcă avea altele pe cap. Într-un târziu adormi, cu gândul la cele recent aflate de la supercomputer. «„Vulturul” – Dom’ director...» Asta îi rămăsese în minte, dar tot nu făcea legătura.
Dimineaţa următoare, marţi, 20 mai 2092, destul de târziu, după ora 10.30, fu trezit de căţelul său, care îl lingea zdravăn pe toată faţa, pe unde apuca.
- Gata! Gata, Spotty! Destul... M-am trezit, rosti Lucian, încă somnoros, mângâind căţelul, care se bucura tare mult de fiecare atingere a stăpânului său.
Lucian se ridică anevoios de pe salteua sa şi după ce-şi reveni cât de cât, se aranjă minuţios, ca de fiecare dată. Gândul îi rămăsese tot la cele aflate de la supercomputer. Astel, toată noaptea, chiar şi-n somn, se gândise la «„Vulturul”, 4 februarie 2080...» „P.V.”... „Vulturul” şi dom’ director... Care era legătura?! Ah, încă nu reuşise să-şi amintească, iar asta-l enerva! Îi crea o stare de disconfort, de nelinişte sufletească. Se îndreptă spre puntea principală, împreună cu căţelul său, care-l urmă îndeaproape. Pe puntea principală erau cei doi roboţi, iar spre suprinderea stăpânului său, Spot se bucură să-i vadă, chiar şi pe ei doi.
- Cum a fost ieri? se interesă totuşi Lucian.
- Bine, răspunse Robby scurt.
- Chiar foarte bine, adăugă Felix.
- V-aţi descurcat cu căţelul? li se adresă Lucian.
- Da. Fără probleme, afirmă Felix.
- N-aţi întâmpinat nici un fel de greutăţi?
- Absolut deloc, răspunse Felix.
- L-am scos şi pe afară, la plimbare, de câteva ori, pe aici, prin jurul navei, nu departe, zise Robby.
- Sper că n-aţi ieşit amândoi cu el, lăsând nava nesupravegheată, rosti Lucian îngrijorat.
- Nu, normal. Am ieşit pe rând cu el, unul dintre noi, când Robby, când eu, răspunse Felix.
- Aşa da... Deci, totul a fost în regulă?
- Sigur, a fost perfect, încercă Robby să-l convingă.
- Bine. Pentru că veţi rămâne şi azi împreună, îi anunţă Lucian.
- Adică, pleci şi astăzi fără căţel? întrebă Robby.
- Da. Şi astăzi, replică Lucian.
- Poţi pleca liniştit, îl asigură Robby.
- Avem noi grijă de căţel, îşi luă Felix angajamentul. Şi ne vom descurca de minune, la fel ca şi ieri.
- Foarte bine, zâmbi Lucian mulţumit, îndreptându-se spre bucătărie, unde, cu îndemânarea caracteristică, îşi pregăti repede ceva de mâncat, nu doar lui, ci şi căţelului, care primi bucuros porţia oferită.
Şi totuşi, observând cât era de târziu, 11.20, Lucian nu se grăbi spre marele oraş artificial de sub cupolă, hotărându-se să se ducă direct la întâlnirea de la ora 14.00, cu cei doi fraţi Kelso, aşa cum se înţelesese cu Lia seara trecută. Pentru a putea pleca singur, roboţii îl luară pe Spot cu ei, ademenindu-l cu mici jucărioare de plastic şi bomboane. Căţelul îi urmă, mai ales pentru acestea din urmă. Iar pentru a le obţine, dalmaţianul dădea laba chiar şi cu roboţii. Şi ce-i păsa lui dacă în loc de o mână călduroasă care să-i strângă uşor lăbuţa, simţea atingerea rece, metalică, fără miros specific, a unuia dintre cei doi roboţi? Ce conta oare acest amănunt, atâta timp cât rezultatul era acelaşi, anume, obţinerea unei bomboane delicioase, aidoma celor pe care i le oferea de fiecare dată lunganul echipajului?
Lucian, punctual, ajunse cu bine la întâlnire, întârziind cu cei doi fraţi Kelso şi cu Lia până după ora 20.00. Lia observase că tot timpul fusese tăcut, distant, îngândurat, neatent la cele discutate, pentru că nu participase cu interes la conversaţii, cum avea de obicei, însă nu reuşi să afle de la el ce anume îl preocupa, fiindcă el nu părea dispus să-i ofere detalii în acest sens.
Seara, tăcut, fără a protesta, Lucian „servise” cina împreună cu Lia la un restaurant aflat în apropiere, normal, fără ca el să servească totuşi ceva. Apoi el se retrase, deşi Lia încercase să-l oprească, pentru a afla ce-l frământă, fără succes însă. Ştia destul de bine că Lucian e de neclintit din deciziile lui, aşa că nu insistă.
Astfel, Lucian îşi mai petrecu vreo câteva ore bune în faţa supercomputerului, dar ce folos?! Nu mai reuşi să obţină mesajul din ziua precedentă şi nici altfel de informaţii asemănătoare. Iar pentru că el nu era Mihai, ca să fie obsedat de computere, abandonă supercomputerul Proximei, de data asta mai devreme, la ora 23.30 şi se îndreptă spre nava albastră, întrebându-se dacă oare chiar zărise acele informaţii pe supercomputer seara trecută, sau doar i se păruse lui cumva?! Însă nu, nu se putea să i se fi părut! Şi deodată, brusc, pe drumul spre „Pacifis”, după ce ieşise din lumea artificială şi coborâse de pe cercul colorat, în timp ce aburul dens al atmosferei încărcată de dantoniu îl înconjură din toate direcţiile, îi reveniră în minte secvenţe din trecut, legate, desigur, de denumirea navei „Vulturul”. Sigur că mai auzise această denumire. De la nimeni altul, decât, aşa cum îşi imaginase deja, de la dom’ director Simionescu, desigur! Asta era! „Vulturul” şi dom’ director Simionescu! Între cei doi chiar exista o strânsă legătură! Cum putuse oare uita?! Hmm...
Nici nu-şi dădu seama când ajunse la bordul navei albastre, chiar pe puntea principală. Spot adormise, deci, din nou nu avea rost să stea de vorbă cu roboţii despre căţel; era clar că se descurcaseră ei, foarte bine, desigur. Se retrase îngândurat spre rezerva sa, unde intră şi se aşeză pe un scaun. Îşi sprijini capul cu mâna stângă şi îşi închise ochii, încercând să-şi amintească discuţia destul de lungă pe care o avusese cu directorul Institutului, Traian Simionescu, în urmă cu zece ani, când Lucian absolvea Institutul... Şi încetul cu încetul, imaginile îi apărură clar în minte... Era pe Terra, acolo, chiar în biroul domnului director, unde Lucian se simţea oricând în largul lui, ca la el acasă. Dom’ director se afla în faţa lui, bucuros, parcă mai bucuros decât Lucian însuşi, de rezultatul pe care „preferatul” reuşise să-l obţină la sfârşitul studiilor sale. Dom’ director zâmbea, mulţumit de elevul său favorit, care nu-i dezamăgise aşteptările.
„Ştii, Luci, când am absolvit Institutul, am avut un proiect foarte asemănător cu al tău...”
„Adevărat, dom’ director?!” se mirase Lucian, tare nedumerit.
„Da, dragul meu... Ca şi în proiectul tău, tot o navă spaţială proiectasem şi eu. Ce-i drept, nu atât de modernă, de mare şi de sofisticată ca aceasta din proiectul tău, însă tot o navă spaţială era. Apopo, ce nume te-ai gândit să-i pui?”
«„Pacifis”, dom’ director.»
«„Pacifis”?! Frumos nume! Foarte reprezentativ.» apreciase directorul, continuând: «Eu îi spusesem navei mele „Vulturul”.»
„Vulturul”! tresări Lucian ca electrizat din gândurile sale. Gata! Asta era! „Vulturul” era nava domnului director Simionescu. Proiectul dânsului de diplomă, în momentul absolvirii Institutului...
Şi Lucian se cufundă iarăşi în gânduri. Iar imaginile din trecut se conturau din ce în ce mai clare, de parcă erau aievea.
«„Vulturul”, domnule?» repetase întrebător atunci Lucian.
«Da, dragul meu. Chiar aşa! Şi tu ce ai de gând să faci cu „Pacifis”? O vei abandona astfel, în stadiu de proiect, sau ai de gând s-o materializezi?»
„Nu ştiu, dom’ director. Nu m-am gândit la asta. Depinde de împrejurări. Cine ştie?! Poate, dacă obţin finanţare, o să încerc s-o materializez totuşi.”
„Bravo! Aşa te vreau! Îndrăzneţ, bătăios! Nu-ţi lăsa proiectul doar pe hârtie! Fă-l să devină o realitate incontestabilă! De finanţare, nu te îngrijora degeaba, mă voi ocupa eu personal şi vei obţine toate fondurile necesare.”
«Dumneavoastră ce-aţi făcut cu proiectul acela, „Vulturul”?»
«Eu?! Bineînţeles, l-am materializat! Doar nu era să-l las aşa, un simplu proiect nerealizat. În câţiva ani, nava spaţială „Vulturul” s-a înălţat, devenind o realitate incontestabilă, nu un simplu proiect de diplomă. Era o adevărată frumuseţe, sau cel puţin aşa mi se părea mie. O bijuterie...»
„Şi ce s-a întâmplat cu ea?”
„Ah, dragule, asta e o poveste mai lungă...”
„Am timp destul să vă ascult, dom’ director”, îi răspunsese Lucian.
„Eşti sigur?! E destul de târziu. Părinţii tăi te aşteaptă acasă.”
„Aş... Da’ de unde?! M-or aştepta ei, dar n-au decât! Prefer să rămân aici, cu dumneavoastră, să vă ascult!”
„Nu-i frumos să-i faci pe părinţii tăi să se îngrijoreze din cauza ta!”
„Nu vă fie teamă, nu vor fi îngrijoraţi. S-au obişnuit cu mine. Îmi cunosc toanele! Ei ştiu că rămân aici, la dumneavoastră, destul de des...”
„Poate-i greşeala mea. N-ar trebui să te las să rămâi.”
„Adică, mă goniţi, domnule?”
„Ştii prea bine că nu! Mie-mi place să te găzduiesc, dar...” începuse dom’ director, însă privind spre interlocutorul său, a cărui figură implora parcă să îl lase să rămână, nu avusese încotro; cedase, iar Lucian rămânea pentru a nu mai ştia a câta oară, să-şi petreacă noaptea la Institut, într-o micuţă cameră a domnului director, amenajată în spatele biroului acestuia. „Deci, poţi rămâne” decisese directorul.
„Mulţumesc, dom’ director!” se bucurase Lucian.
„Nu-mi mulţumi, pentru că probabil greşesc din nou procedând astfel. Şi părinţii tăi vor să se bucure alături de tine pentru rezultatul tău.”
„Nu-i nici o problemă. Se vor bucura şi altădată alături de mine, doar au timp destul. Iar dacă vor neapărat acum, n-au decât să se bucure singuri, fără mine.”
„Eşti nedrept, băiete! Dar mă bucur că vrei să rămâi aici.”
«Şi atunci? Cum a fost cu „Vulturul” dumneavoastră? Îmi mai povestiţi sau nu?»
„Sigur. Ai doar puţină răbdare!” acceptase directorul.
Şi treptat-treptat, Lucian îşi aminti exact întreaga istorisire a domnului director, istorisire ce dezvăluia astfel şi numele domnului To Kuny: Victor! Preda Victor... Deci, acesta era de fapt numele real al domnului To Kuny. Lucian zâmbi mulţumit, mulţumit că-şi amintise. Iar celălalt, Pavel, Pavel V., era Pavel Velcescu. Cu siguranţă aşa era, pentru că Lucian îşi amintise brusc chiar totul, cu detalii uluitoare, pe care le uitase. Însă acum îi reveniseră toate în memorie. Domnul director îi povestise ce păţise prietenul său, Victor, spunându-i că, din nefericire, nu-l putuse ajuta cu nimic. Iar pentru ca povestea să fie şi mai interesantă, îi arătase şi câteva imagini pe computer. Acolo îl văzuse Lucian pentru prima oară pe To Kuny, alias Victor Preda, prietenul directorului.
Şi vai! Preda Victor, acum devenit To Kuny, nu era tatăl lui Nick, nici al lui Ly, ci chiar al... Liei! Lucian îşi aminti că dom’ director îi spusese acest lucru. Şi asta nu era tot! Se pare că Ly şi Nick, pe numele lor real Stancu Lucia şi Stancu Viorel, erau, într-un fel, fraţii Liei, având aceeaşi mamă, doamna Valeria, în timp ce tatăl celor doi era domnul Virgil Stancu, cel pe care Lia îl considera ca fiind tatăl ei. Ce complicat! Oare cum îi va povesti Liei toate astea?! Şi cum va reacţiona ea când va afla?! Cum să-i spună oare că membrii familiei Kuny, de fapt, fac parte din familia ei?! Nu-şi dădea seama cum ar trebui să procedeze, însă un singur lucru îi era foarte clar: Trebuia să-i spună! N-ar putea să tăinuiască toate acestea! Dar când să-i spună? Probabil că în curând! Cum se aflau în ziua cu numărul 20 a lunii mai, se gândi că cel mai potrivit ar fi să-i spună toate acestea de ziua ei, care era pe data de 29 mai. Dar cum să procedeze, să păstreze până atunci acest mic secret, fără a-i da ei ceva de bănuit! Nu ştia cum, pentru că el era de obicei foarte sincer, însă în mod cert trebuia să se descurce cumva.
În final, îşi aminti încă vreo două secvenţe din trecut, tot legate de denumirea navei domnului director, „Vulturul”, însă din timpul pregătirii misiunii, deci, când „Pacifis” exista deja, nu mai era un simplu proiect de diplomă.
Era la Institut, într-o seară, la puţin timp după ce chiar Lia depusese reclamaţia împotriva lui, către Comisia Disciplinară a Institutului şi se aflau chiar pe puntea principală a navei albastre, el, împreună cu dom’ director, care, ca de obicei, îl sprijinea necondiţionat, era alături de el, de aceea tocmai îşi exprima recunoştinţa faţă de dânsul, în acest sens:
„Mulţumesc, dom’ director. E bine să vă ştiu alături, asta mă va ajuta să trec mai uşor peste cele petrecute.”
„Asta aş vrea, Luci, să te ajut... Domnişoara consilier; ştii că am mai discutat noi doi despre ea şi cu alte ocazii?” îi răspunsese dom’ director.
„Da; anul trecut, când am întâlnit-o prima oară, iar dumneavoastră m-aţi ajutat să-i aflu numele.”
„Şi anul trecut; dar nu la acea discuţie mă refeream. Am mai vorbit parcă şi altă dată despre această copilă, dacă-ţi aminteşti; pe atunci n-o cunoşteai încă, n-o întâlnisei.”
«Ah, da, parcă-mi amintesc ceva; e cumva vorba despre discuţia avută după ce-am absolvit Institutul, când am prezentat proiectul meu de diplomă – „Pacifis”?»
„Exact; acea discuţie... Iată acum proiectul tău de diplomă, această navă, falnică, albastră şi frumoasă; ne aflăm chiar în interiorul ei... Ce-ţi aminteşti de atunci?”
«Destule, dom’ director; mi-aţi vorbit parcă despre proiectul dumneavoastră de diplomă, tot o navă, „Vulturul”.»
«Întocmai, ţi-am vorbit despre „Vulturul”», aprobase directorul.
«Dom’ director... Şi atunci, de fapt, „Pacifis”, misiunea asta inedită... Plecăm într-o misiune de salvare, în căutarea navei dumneavoastră, care s-a pierdut, foarte probabil, tot în drum spre această misterioasă planetă Proxima?»
«Nu, Luci, nu chiar, sau depinde cum priveşti lucrurile... „Pacifis” nu a fost trimisă spre Proxima într-o misiune de salvare. Cât despre nava „Vulturul”, nu se ştie nimic sigur; n-a plecat de aici într-o misiune oficială, organizată de Institut, deci, se pot face doar simple presupuneri, nimic concret... Nu se ştie dacă s-a pierdut sau nu, iar despre pasagerii ei... Cred că ţi-am vorbit destul în urmă cu trei ani, după absolvirea Institutului.»
„Da, mi-aţi vorbit destul, n-am uitat...”
De la acest subiect, directorul revenise brusc la cel legat de reclamaţia către Comisia de Disciplină a Institutului:
„Vezi, tu chiar îţi doreai tare mult ca această domnişoară să-ţi devină cu adevărat colegă, iar ea, după ce a reuşit performanţa de a fi membru al echipajului, ce face? Îţi crează numai probleme! Şi ce probleme; majore...”
„Lăsaţi, dom’ director, că problemele se vor rezolva, sper, cu bine, toate. Şi dacă totuşi vom pleca în această misiune spre Proxima, vă promit că vom căuta nava dumneavoastră, sau cel puţin vom încerca să aflăm ce s-a întâmplat cu ea şi cu pasagerii ei. Îmi iau acest angajament faţă de dumneavoastră!”
«Lasă promisiunile, Luci! Mai întâi să rezolvăm problema ta cu Comisia, ăsta-i cel mai important lucru acum. Cât despre „Vulturul”, nu se ştie dacă într-adevăr a pornit spre Proxima sau nu, deci, nu e de datoria voastră s-o căutaţi sau să încercaţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu ea. Voi va trebui doar să îndepliniţi obiectivele misiunii voastre, iar principalul obiectiv ar fi să vă întoarceţi toţi şapte teferi acasă, cel mult peste 15 ani... Aceasta trebuie să fie grija voastră cea mai mare.»
„Dacă vom mai pleca...”
„Aşa-i, dacă... Dar eu sper că membrii Comisiei, nişte oameni foarte competenţi, îşi vor da seama la timp de implicaţiile pe care le-ar putea avea luarea unor asemenea măsuri absurde împotriva ta, precum cele solicitate de domnişoara consilier.”
Sau, cu altă ocazie, tot la bordul navei „Pacifis”, evident, tot cu dom’ director, chiar în seara dinaintea lansării navei albastre, când directorul îi spusese:
„Ştii că era cât pe ce să plec şi eu într-o astfel de misiune? Aş fi fost tot comandantul...”
«Da, ştiu; cu nava aceea, a dumneavoastră, „Vulturul” parcă...»
„Exact. Dacă aş fi plecat atunci, foarte probabil nu m-aş fi întors nici până acum.”
„Nu?!” se mirase Lucian.
«Nu. „Vulturul” n-avea viteza „Pacifis”-ului, iar misiunea aceea fusese estimată la cel puţin 20 de ani.» spusese Traian Simionescu.
„Atunci... Mai bine că n-aţi plecat, că aţi rămas aici.”
„Cum aşa? De ce?!” păruse nedumerit directorul.
„Pentru că... Dacă aţi fi plecat, n-aş fi avut ocazia să vă cunosc atât de bine. Poate nici nu v-aş fi întâlnit personal; aş fi auzit doar vorbindu-se despre dumneavoastră prin Institut...” spusese tânărul comandant, privind cu admiraţie spre interlocutorul său, directorul Institutului, un om cu adevărat minunat.
„Atunci, într-adevăr, mult mai bine că n-am plecat...” rostise emoţionat directorul.
Ah, dom’ director, acest personaj, mereu atât de plin de farmec şi mister... Gata! Îşi amintise totul, cu exactitate! „Vulturul” – proiectul de diplomă al domnului director Traian Simionescu, când acesta absolvise, cu ani în urmă Institutul, la fel ca şi „Pacifis” – proiectul de diplomă al lui Lucian... Cum putuse oare să uite?! Hmm... Şi-n plus, dacă ar fi să adauge cele aflate când zărise imaginile de la ziua mamei sale, Diana Enka, pe data de 10 ianuarie, ce să mai înţeleagă?! Totul părea complicat, mult prea complicat!
Iar după atâtea frământări, pe deasupra fiind şi obosit, Lucian adormi într-un târziu, gândul fiindu-i tot la ceea ce aflase şi-şi amintise brusc. Cam multe deodată! Era satisfăcut că totuşi astfel se adeverea că avusese mereu dreptate, încă de la bun început, când afirma că membrii familiei Kuny erau, de fapt, de pe Terra. Iar acum, nimeni nu mai putea combate acest adevăr, în faţa unor dovezi atât de clare! Cine sau cum ar mai putea să-l contrazică?! Îi promisese domnului Kuny că va renunţa la cercetările sale în acest sens, însă acum nu mai era cazul! Promisiunea aceea cădea! Nu mai putea fi considerată valabilă! De altfel, îi promisese că va renunţa doar temporar, nu definitiv. Şi tăcuse, până în acel moment, deci, îşi respectase cuvântul dat! Reuşise, deci, să afle, că Ly, Nick şi To Kuny erau de pe Terra, nu de pe Proxima!
Mai rămânea să dovedească într-un fel că şi cealaltă presupunere a sa era la fel de adevărată; anume, aceea referitoare la actualii locuitori ai Proximei, presupunere potrivit căreia aceştia ar fi artificiali, creaţi de foştii locuitori, cei reali. Încă mai era convins şi de acest lucru, nu-şi schimbase deloc părerea între timp, chiar dacă nu insistase asupra subiectului. Se părea însă că va fi mai greu de dovedit, fiindcă, în acest caz, nu trebuia doar să-şi amintească el vreo discuţie purtată cu cineva, în trecut. Era nevoie de mai mult de atât. Şi era mai dificil şi din cauză că toţi erau împotriva acestei teorii, pe care o susţinea doar el. Însă va reuşi el cumva să demonstreze că avea dreptate şi în acest caz; nu ştia cum sau când, dar va reuşi...