agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 916 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-20  |     | 



*91. File rupte.

Ziua următoare, miercuri, 21 mai 2092, Lucian se văzu trezit tot de căţelul său, Spot, care utiliza aceeaşi metodă de a-şi trezi stăpânul, adică linsul feţei. Doar că de data aceasta era mai devreme faţă de ziua precedentă. Era 09.05. Ce bine că se înţelesese cu Lia să se întâlnească direct la ora 14.00, fiindcă n-ar fi reuşit să dea ochii cu ea şi să nu-i spună tot! Tot ceea ce-şi amintise ziua trecută. Iar pentru a avea motiv să nu rămână în seara aceea în compania colegei sale, îl luă de data aceasta pe Spot cu el, deşi acesta se înţelegea foarte bine şi cu cei doi roboţi. În cele două zile cât rămăseseră cu căţelul, roboţii îl scoseseră şi la plimbare, evident nu prin oraşul artificial, ci doar pe suprafaţa planetei. Iar în timp ce unul dintre roboţi se plimba cu căţelul, celălalt rămânea să supravegheze nava albastră.
Însă în această zi, rămaseră ambii roboţi la bordul „Pacifis”-ului. Cât de mult se bucurară cei doi fraţi Kelso să-l vadă din nou pe Spot! Dar chiar şi Lia. Că doar nu-l văzuse nici ea de câteva zile. Astfel că micul dalmaţian se bucură de multă atenţie, din partea tuturor, ceea ce era întocmai pe placul lui. Seara, Lucian nu mai servi cina cu colega lui la restaurant, pentru că era cu Spot, nu singur. Prin urmare, stăpân şi căţel, reveniră la bordul navei albastre la ora 20.30, unde îi găsiră pe cei doi roboţi, de a căror prezenţă, spre plăcuta surprindere a lui Lucian, Spot se bucură.
Joi, 22 mai 2092. În această zi Lucian nu aşteptă să fie trezit de căţelul său, fiindcă se trezi el singur, destul de devreme, cu mult înaintea pătatului. În această zi decise să plece singur în oraş, iar pe Spot să-l lase din nou cu roboţii, care părură „încântaţi” de idee, dacă se poate spune aşa. În plus, nici pentru dalmaţian nu mai constituia o problemă acest lucru, de când se obişnuise cu prezenţa celor doi roboţi. Îi plăcea să rămână cu ei, mai ales că ştia că stăpânul său se va întoarce, deci, îl va revedea în curând.
Şi deşi se înţelesese cu Lia să se întâlnească din nou la ora 14.00, direct la locul stabilit, se răzgândi şi plecă cu puţin înainte de ora 09.00. Şi asta pentru că nu mai rezista! Simţea că trebuie să-i spună colegei sale tot, tot ceea ce-şi amintise. Merse încet pe drum, gândindu-se în fel şi chip cum să procedeze, pentru ca Lia să suporte vestea cât mai bine, să nu fie prea şocată de cele pe care le va afla de la el. Însă tot nu-şi imagina cu ce să înceapă şi nici cum va reacţiona ea. În orice caz, trebuia să-i spună! Asta era clar! Nu putea să-i tăinuiască un asemenea adevăr, nici măcar până la ziua ei, deşi acesta ar fi fost un cadou potrivit pentru ea, însă va găsi el şi altceva, cu siguranţă.
Deoarece nu se grăbise, ajunse în dreptul uşii camerei colegei sale, de abia cu puţin după ora 10.00, deşi plecase din navă înainte de la ora 09.00, de unul singur, fără căţel, care nici măcar nu se trezise când stăpânul său plecase spre oraş. Ştiind că Lia nu-l aşteaptă, deoarece nu-şi anunţase în nici un fel sosirea, Lucian ciocăni de câteva ori la uşă, însă nu primi nici un răspuns. Mai aşteptă puţin, însă, cum răspunsul din partea colegei sale întârzia, intră în cele din urmă. Se părea că Lia nu era acolo, în camera ei. Lucian o strigă de câteva ori, fără rezultat însă. Tocmai se pregătea să ciocănească la uşa dincolo de care ştia că se afla ceea ce s-ar denumi „baia” ori „toaleta”, presupunând că Lia ar putea fi acolo, însă se răzgândi brusc şi renunţă la acest gen de acţiune, deci, nu mai ciocăni. De ce oare?
Pentru că, pe un raft, sub un teanc de alte câteva cărţi, zări un registru mare, gros, cu coperţi negre, tari. Evident, registrul, pe care-l recunoscu de îndată ca fiind, fără îndoială, jurnalul Liei, îi atrase de îndată atenţia. Se îndreptă, deci, fără a sta pe gânduri, în acea direcţie şi scoase registrul de sub teancul de cărţi, cu atenţie, fără a doborî nimic. Ţinea în mână, pentru a doua oară, jurnalul Liei. Spera ca de această dată să aibă mai mult succes şi să reuşească să şi citească ceva din el, nu doar să-l deschidă, sau să-l răsfoiască. În acest scop, după ce se asigură că Lia într-adevăr nu era acolo, se aşeză comod pe un fotoliu. Nu mai deschise uşa ce ducea spre baie, existând riscul ca ea să fie acolo; ar fi ratat din nou şansa de a citi jurnalul colegei sale. Deci, se instală în fotoliu şi deschise, în sfârşit, jurnalul.
Plin de curiozitate, uită complet de motivul pentru care se afla, de fapt, acolo, anume acela de a-i dezvălui colegei sale ceea ce-şi amintise de curând. Pe prima filă zări scris ceea ce observase şi în urmă cu patru luni, când îl mai găsise, anume „Jurnal personal – Stancu Laura-Lia”. Însă, atunci, în ianuarie, doar atât reuşise să citească, pentru că fusese întrerupt de Ly, care sosise pe neaşteptate. Noroc că apucase să pună jurnalul la locul lui, iar Ly nu-l surprinsese cu acesta asupra lui. Spera ca de data aceasta să aibă mai mult noroc decât atunci şi să nu-l surprindă nimeni asupra faptului.
Uşor, prevăzător, întoarse fila. Şi putu citi din jurnalul personal al Liei, care începea astfel:
„Astăzi, sâmbătă, 29 mai 2083, am împlinit 18 ani. Şi am început să completez acest nou jurnal, pentru că pe cel vechi l-am completat până la ultima filă, cu puţin timp înainte. Şi întâmplător, ziua în care am început să completez acest nou jurnal, coincide cu ziua în care-mi serbez majoratul. Cu această ocazie, am organizat, la mine acasă, desigur, cu ajutorul mamei mele, o mică petrecere, la care au participat câţiva colegi şi prieteni, printre care, evident şi Dora, buna mea prietenă. Şi sper că s-au simţit bine cu toţii. Eu, una, m-am simţit excelent alături de ei. Nu am primit cadouri sugestive, dar nici n-am avut pretenţii; intenţia contează cel mai mult şi desigur, prezenţa celor ce ţin la mine ca la o bună prietenă. Oricum, le mulţumesc celor ce au venit la ziua mea că au răspuns invitaţiei mele şi că au fost alături de mine în această zi specială.”
„Aş fi vrut să fi fost şi eu acolo, în acea zi specială pentru ea.” se gândi Lucian, apoi continuă să citească:
„Anul acesta, la vară, îmi voi termina studiile şi îmi voi începe activitatea în cadrul Institutului Astronomic ca fizician, psiholog, neuropsihiatru şi lingvist. Mă voi ocupa în continuare şi de studiul filosofiei, în funcţie de timp şi sper că mă voi descurca, sau cel puţin nu mă voi face de ruşine. De abia aştept să preiau cu adevărat primul meu caz, în calitate de psihoterapeut şi sper că voi reuşi să-i ajut pe cei ce au nevoie de ajutorul meu, de sprijinul meu moral. Dar cea mai mare dorinţă a mea este în continuare aceea de a participa efectiv, în decursul anilor următori, la o misiune spaţială de larg interes, indiferent că ar fi vorba despre o misiune de scurtă sau de lungă durată. Sper că voi face parte din echipajul unei astfel de misiuni. Este visul meu dintotdeauna, care sper că se va adeveri, într-o zi, după atâţia ani de studiu intens, asiduu, după atâta trudă... Cred că merit cel puţin o şansă de a lua parte la un asemenea eveniment.”
„Hmm...” gândi Lucian. „Asta-i o dorinţă care i s-a împlinit, în mare măsură. Ca să vezi! Ea chiar dorea de mult să ia parte la o misiune spaţială...” Apoi, sări peste vreo câteva pagini:
„Odată cu sosirea lunii septembrie a anului 2083, după ce am absolvit toate examenele, azi, miercuri, 15 septembrie 2083, mi-am început deja oficial activitatea în cadrul Institutul şi nici măcar nu mi se pare atât de greu, de parcă aş fi lucrat aici dintotdeauna, deşi până acum am făcut doar practică. Însă îmi place mult ceea ce fac şi cred că mă voi descurca destul de bine, voi reuşi tot ceea ce mi-am propus. Desigur, altfel nu s-ar putea. Am ambiţie şi ştiu că pot, deci, nimic nu mă va opri! Îmi place să ajut persoanele suferinde, îmi iubesc munca...”
Lucian se opri din cititul acestor rânduri şi trecu peste alte câteva file. Îşi opri privirea asupra unei alte pagini din jurnal, care i se păru mult mai interesantă şi începu să o citească:
„Nu ştiu cum s-a putut întâmpla, nu credeam că mie mi se va întâmpla vreodată aşa ceva, pare a fi un vis nebunesc, imposibil, însă în decursul acestei luni, noiembrie 2083, mi-am dat seama că totuşi, m-am îndrăgostit!”
Când zări acest ultim cuvânt, Lucian se opri brusc, pentru moment, din citit. „Hopa... Deci, e îndrăgostită! Sau... Era, atunci! De cine? De cine oare să se fi îndrăgostit Lia? Oare respectivul i-a promis cumva că o va aştepta până ce ne vom întoarce noi pe Terra? Pare absurd! Sau poate ea i-a promis lui ceva, indiferent ce?!” se întreba Lucian în gând. Apoi reluă lectura cu şi mai multă curiozitate:
„Da, în mod sigur m-am îndrăgostit, sau cel puţin aşa am constatat. Dar nu m-am îndrăgostit în mod normal, cum se întâmplă de obicei, tocmai de aceea spun că pare ceva nebunesc, fiindcă eu m-am îndrăgostit de o persoană pe care nici măcar n-o cunosc, n-am întâlnit-o niciodată, n-am văzut-o în viaţa mea... Şi totuşi, e posibil... Eu ştiu ce simt şi deşi nu-mi place să recunosc nici faţă de mine ceea ce simt, nu pot nega... Ce să mai, m-am îndrăgostit-lulea şi cu asta-basta! Gândul meu zboară mereu, involuntar, numai la el, iar până acum nu mi s-a mai întâmplat una ca asta...”
„La cine anume i-o fi zburat ei oare gândul? Cine o fi tipul respectiv?!” se gândi Lucian, în timp ce citea. Mai departe, Lia scria în jurnalul ei:
„Deşi îl cunosc numai din auzite, din descrierile amănunţite pe care i le-au făcut nu o singură dată actualele mele colege, m-am îndrăgostit nebuneşte de el! Încerc să mi-l închipui, cam cum ar arăta el în realitate, să-i contemplez chipul în minte şi nu-mi este greu deloc. Ah, dacă l-aş întâlni măcar o singură dată, l-aş recunoaşte imediat, fără a fi nevoie să se prezinte, să-mi spună cine este, deşi aş dori să-i aud glasul...”
„Dar cine o fi oare?!” se întrebă Lucian, fără a-şi întrerupe activitatea începută, aceea de a citi:
„Numai când mi-l imaginez, mă şi cuprinde un fior ce nu-l pot pricepe, nici explica... Dar iată cum arată tipul, din descrierile şi caracterizările pe care i le-au făcut colegele mele, cele care au avut şansa de a-l întâlni, de a-l vedea, de aproape... E un tânăr chipeş, înalt, fermecător, brunet, prezentabil, agreabil, mereu bine pus la punct, aranjat, manierat, mândru, cu doi ochi mari, căprui, a căror privire pătrunzătoare, ageră, ca de vultur, îţi tulbură întreaga fiinţă, te lasă moale...”
„Cine o fi tipul ăsta? Oare cine o fi? Îl cunosc cumva?!” îşi repeta Lucian în gând o întrebare ce-l chinuia necontenit: „Cine o fi?!” Lia îşi continua prezentarea tipului respectiv în paginile jurnalului ei:
„Un băiat frumos, inteligent, îndrăzneţ, ce dansează nu bine, ci excelent, magnific, un tip alături de care te simţi mereu de parcă ai fi cu capul în nori, plutind undeva deasupra realităţii, un tânăr care ştie să îmbrăţişeze şi să sărute atât de bine, încât te ameţeşte, te hipnotizează parcă, te vrăjeşte, te face să simţi cum te cuprinde amorţeala... Un tânăr care apoi dispare brusc, ca prin farmec de lângă tine, când ţi-e lumea mai dragă, de parcă se topeşte, se evaporă; deşi promite că va rămâne în continuare, pe tot parcursul nopţii, nu rămâne, ca alţi băieţi, el pleacă, dispărând misterios, ca o versiune masculină a Cenuşăresei...”
Lucian parcurgea rândurile cu o repeziciune uimitoare, cuprins de o curiozitate neliniştitoare, ce îl rodea necontenit, îl măcina, nedându-i pace, creştea din ce în ce mai mult, pe măsură ce citea mai departe. El repeta mereu în gândul său întrebarea fatală: „Cine este oare? Cine o fi băiatul acesta de care s-a îndrăgostit Lia, fără ca măcar să-l fi cunoscut dinainte? Cine ar putea fi?!” Întrebarea îl chinuia peste măsură, mai ales că nu găsea răspunsul în rândurile imediat următoare, care continuau astfel:
„Este un tip grozav, tot ceea ce mi-aş putea dori şi eu... Pare a fi exact omul din visurile mele, dacă ar fi să dau crezare descrierilor făcute de colegele mele, dacă acestea nu cumva exagerează, atunci ar fi exact pe placul meu, aşa cum mi l-am dorit întotdeauna; nici nu mi l-aş putea închipui altfel... Ah, ce mult aş vrea să-l întâlnesc, să-l cunosc, să-l văd sau să-l aud, măcar o singură dată, fie şi numai pentru o clipă! Sunt sigură că dacă într-adevăr corespunde descrierilor făcute, arată exact aşa cum mi-l imaginez, nu m-ar dezamăgi deloc... Ce mult aş vrea ca el să mă cuprindă în braţele lui puternice, cum îmi spun colegele mele că procedează cu ele; le strânge cu pasiune... Ce mult aş vrea să mă sărute, căci ele spun că-i foarte priceput şi la acest capitol; ele spun că tipul ştie să sărute ca nimeni altul, te face să-ţi pierzi minţile, capul, totul... Ce mult aş vrea să mi le pierd şi eu, măcar pentru o clipă, dar numai în prezenţa lui, în braţele lui... Ce mult doresc să-l întâlnesc, este desigur superb, impecabil, arată întotdeauna bine, niciodată nu ţi-e jenă să te apropii de el, să intri în vorbă cu el. După câte am înţeles de la fete, se pricepe şi la vorbe, răsuceşte cuvintele după bunul lui plac, ameţindu-le cu tot felul de vorbe dulci, bine meşteşugite, făcând ca totul să fie sau să pară a fi aşa cum zice el, fiind aproape imposibil să-l contrazici, să spui că n-ar avea dreptate.”
Lucian se opri pentru câteva clipe din citit.
„Oh, nu... Nu se poate! Nu-mi vine să cred! La naiba! E imposibil! Nu se poate să mi se întâmple aşa ceva! Nu pot permite să... Lia, îndrăgostită?! De un altul?! Un tip misterios, de pe Terra? De cine oare? Descrierea făcută tipului respectiv mi se pare oarecum cunoscută. Oare cine-o fi?! Dacă-l cunosc, am să-i sucesc gâtul când l-oi întâlni, la întoarcere... Ba nu! Doar a trecut atâta timp de atunci! Să sper mai bine că între timp Lia l-a uitat definitiv pe respectivul, nu se mai gândeşte absolut deloc la el. Aş vrea să fie aşa. Dar să citesc mai departe...” se gândi Lucian, însă când să reînceapă să citească, i se păru că aude un zgomot, ca o mişcare, ce provenea din încăperea alăturată, cea care era baia, aşa că renunţă la ideea de a-şi relua activitatea începută, pentru a nu fi prins asupra faptului.
„Trebuie să fie Lia... Ar fi bine să mă grăbesc!” îşi zise el şi rupse cu grijă cele câteva file, plus încă altele, următoare, le împachetă atent şi le aşeză într-un buzunar, pentru a continua cu cititul la bordul navei albastre, în rezerva lui. Trecu rapid peste alte câteva foi din jurnal, apoi îşi opri din nou privirea asupra acestora. „Azi l-am întâlnit întâmplător pe cel de care m-am îndrăgostit...” zări el scris acolo.
„Ah, deci l-a şi întâlnit pe tipul respectiv...” îşi zise el şi fără a sta prea mult pe gânduri, rupse şi aceste câteva foi din jurnal, pentru a le putea citi la bordul „Pacifis”-ului. Apoi închise jurnalul cu grijă şi se grăbi să-l aşeze la locul lui, sub teancul de cărţi, exact aşa cum îl găsise, ca şi cum nimeni n-ar fi umblat vreodată pe acolo. Pentru ca ea să nu observe totuşi că ar fi umblat cineva, avusese mare grijă să nu lase urme evidente ale intervenţiei lui. Rupsese filele în aşa fel încât să fie greu de observat că ar fi fost înlăturate de la locul lor.
Nici nu aşeză bine jurnalul la locul lui, unde-l găsise, că se şi deschise uşa de la baie, iar de dincolo de ea, apăru Lia, în halat de baie, cu părul strâns într-un prosop.
- Salut, îi spuse Lucian, zâmbind.
- Luci? Ce-i cu tine aici? replică ea, mirată de prezenţa lui, în loc de a-i răspunde salutului. Parcă spuneai că vei veni direct la locul de întâlnire astăzi, la ora 14.00.
- Ştiu, însă m-am răzgândit. Ai ceva împotrivă? Adică... Te deranjez cumva? Ar trebui să plec?
- Nu, absolut deloc! N-am nimic împotrivă. Stai liniştit, îl asigură ea. Şi Spotty? Unde este?
- L-am lăsat la bordul navei, cu roboţii.
- Iarăşi?! De ce nu l-ai luat cu tine?
- Pentru că nu l-am luat... Spot se înţelege foarte bine cu Felix şi Robby.
- Adevărat?! Ce bine că se înţeleg! Şi tu, eşti de mult aici?
- Nu, doar de vreo câteva minute.
- Zău?! Şi ce-ai făcut între timp?
- Nimic! Absolut nimic. Te-am aşteptat pe tine, atâta tot.
- Ah, sper că nu m-ai aşteptat prea mult...
- Nici o problemă, n-a fost prea mult; din partea mea, mai puteai rămâne!
- Poate... Ai cumva să-mi spui ceva, în mod deosebit?
- Cu excepţia faptului că te iubesc mult... Nu! Nimic altceva, negă el categoric; de cum găsise jurnalul ei şi citise din el, se răzgândise brusc, nu mai avea de gând să-i spună ceea ce-şi amintise.
Acum gândul îi era doar la filele pe care le rupsese din jurnalul ei şi pe care le avea în buzunar şi cum să procedeze, să ajungă cât mai repede la bordul navei albastre, pentru a continua să le citească. Lia îşi uscă părul, apoi se echipă în uniformă şi amândoi plecară spre locul de întâlnire cu cei doi fraţi Kelso, în jurul orei 13.30. Rămaseră în compania lui Sid şi a Sonyei până seara, la ora 19.00, după care „cinară” împreună la un restaurant, deşi mai mult doar Lia singură servise masa de seară, Lucian preferând, ca de obicei, să se abţină. Ea observă că el era, din nou, mai îngândurat ca de obicei, dar nu reuşi să afle de la el ce-l frământa...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!