agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-20 | |
*93. În atelierul de pictură.
Dimineaţa, Lucian se trezi mai târziu, de fapt fusese din nou trezit de către dalmaţianul său, Spot. Era vineri, 23 mai 2092. Şi se lăsase trezit de dalmaţian, pentru că întârziase serios cu cititul, de fapt, cu recititul foilor luate din jurnalul Liei. Şi evident, Spot îl linse conştiincios pe toată faţa. Iar văzând că stăpânul său părea mai puturos ca de obicei, pentru că, deşi se trezise, nu se ridica de pe salteaua sa, căţelul sări sus, alungindu-se lângă Lucian. Acesta îi făcu loc lângă el, zâmbindu-i şi-l mângâie cu blândeţe. Stătură astfel destul de mult, de la 10.30, când pătatul venise în rezerva comandantului, până după ora 12.00, când, în sfârşit, Lucian decise că e momentul să se trezească totuşi, de-a binelea! Aşa că, se ridică, în sfârşit! Văzând acest lucru, dalmaţianul, hop! Sări şi el jos de pe saltea. Amândoi ajunseră pe puntea principală după ora 12.30. Noroc că stabiliseră să se întâlnească din nou direct la ora 14.00, în oraş, deci, nu întârziase deloc la întâlnire. Pe puntea principală erau cei doi roboţi, de a căror prezenţă dalmaţianul se bucură, dând rapid din codiţă şi fugind de zor de la unul la altul. Se părea că ambii roboţi prinseseră drag de năstruşnicul căţel, dacă se putea spune astfel. Datorită celor citite din jurnalul Liei, Lucian era foarte voios, bine dispus. Chiar se putea observa cu uşurinţă acest lucru, pe care-l remarcară până şi cei doi roboţi. Mai ales că, trecând pe lângă ei, Lucian le dăduse fiecăruia câte un sărut fugitiv, salutându-i, ceea ce nu mai făcuse niciodată până atunci, apoi se îndreptă spre bucătăria navei, fredonând vesel o melodie. Roboţii priviră spre el, neînţelegând ce ar putea fi cu el, dar nu li se păru un comportament care să le trezească bănuieli, de orice fel. La bucătărie, Lucian îşi pregăti rapid ceva de mâncare, servindu-şi, evident şi căţelul, care nu refuză nimic din ceea ce-i oferi stăpânul său. Lucian plecă spre locul de întâlnire după ora 13.00, luându-l din nou pe Spot cu el, pentru a avea pretext să revină mai repede la bordul navei albastre. Aşa şi procedă. Seara, pe la ora 19.00, după ce se despărţiră de fraţii Kelso, Lucian se îndreptă spre ieşirea din oraş, lăsând-o pe Lia în dreptul camerei ei. Evident că atât Lia, cât şi fraţii Kelso remarcaseră că Lucian era mai voios ca de obicei, dar nu-şi dădeau seama de motivul pe care-l avea, mai ales că nu-i ceruseră nici o explicaţie, pe care, bineînţeles, nici el nu le-ar fi dat-o. Ajunseră la bordul „Pacifis”-ului cu puţin după ora 20.00, atât căţel, cât şi stăpân, iar după ce amândoi serviră masa de seară, Lucian se retrase grăbit spre rezerva sa, unde, după ce se schimbă de uniformă, se trânti pe salteaua sa, luând din nou foile la citit şi recitit; nu s-ar mai fi săturat citindu-le, parcă fără încetare. Sâmbătă, 24 mai 2092. Lucian ieşi destul de târziu din rezerva sa, iar după ora 12.00, o anunţă pe Lia, prin intermediul minitransmiţătorului, că nu va veni în oraş, deci, să nu-l aştepte degeaba. Nu-i oferi însă şi o motivaţie, dar nici ea nu insistă în încercarea de a afla motivele lui. Dacă nu va veni, nu va veni şi gata! Lucian rămase câtva timp pe puntea principală, împreună cu dalmaţianul său, apoi, după ora 13.00, se îndreptă spre atelierul de pictură, închizându-se acolo, lăsând căţelul cu cei doi roboţi. Spre seară, după ce-şi petrecuse aproape întreaga zi cu tatăl ei, domnul To Kuny, Lia veni la bordul navei albastre, deşi ar fi putut rămâne cu domnul Kuny, doar pe dânsul nu-l deranja cu nimic, dimpotrivă... Oricum, ea venise la bordul „Pacifis”-ului, iar pe puntea principală îi găsi doar pe cei doi roboţi, care se jucau cu dalmaţianul Spot. Lia rămase pe puntea principală, împreună cu ei, câtva timp, apoi, după ce aflase de la roboţi unde este Lucian, se îndreptă spre atelierul de pictură. „Maestrul” pictor era într-adevăr acolo, în mijlocul încăperii. Tocmai acoperise cele două picturi la care lucra, iar de data asta, o zărise pe Lia când intrase. - Salut, maestre! Iarăşi cu picturile?! Ce mai faci de data asta? Presupun că nu tot pentru domnul Kuny... - Nu, nu pentru dânsul, n-aş avea motive să-i mai pictez ceva, răspunse Lucian, zâmbind necontenit; parcă şi ochii îi zâmbeau. - Atunci, pentru cine? se interesă Lia. - Nu pentru cineva anume; doar aşa, ca să fie. - Ah, doar aşa... repetă ea. Le-aş putea vedea şi eu? - Nu, se împotrivi el, categoric. - De ce nu?! îi ceru ea o explicaţie. - Pentru că nu sunt încă terminate, găsi el un motiv. - Şi ce dacă nu sunt? replică Lia, îndreptându-se spre cele două picturi, cu intenţia de a le dezveli. - Nu, o opri Lucian, îmbrăţişând-o delicat, pentru scurt timp. N-ai să înţelegi ce reprezintă. În plus, vreau să ţi le arăt când vor fi gata, nu înainte. - Dar le-aş putea vedea şi aşa, insistă Lia. Am să mă străduiesc să le înţeleg. - Mai bine nu, se arătă el de neînduplecat. Să mergem pe puntea principală! - Nu, vreau să văd picturile tale! Dacă nu pe acestea două, atunci măcar pe celelalte, doar sunt destule aici... - Acum?! - Da, chiar acum! De ce nu, de moment ce tot sunt aici? - Păi, e puţin cam târziu. Ai putea veni mâine să le vezi, mai devreme. - Nu e deloc târziu, se împotrivi Lia. Hai, Luci! Care-i problema? Te temi că n-o să-mi placă? - Da... Probabil... Nu ştiu sigur. - Voi încerca să nu te critic... prea rău, promise Lia. Nu te prosti, sunt sigură că-mi vor plăcea, toate! Şi totuşi, aş vrea să încep cu astea două la care lucrezi acum. Ce reprezintă? - Păi, unul e un peisaj de la noi, de acasă, un peisaj de primăvară. Ştii tu, luna mai, pomi înfloriţi, păsări călătoare care se întorc la cuiburile lor, soare, căldură, apropierea anotimpului cald... explică el. - Ah, primăvara... De fapt, sfârşitul primăverii. Iarăşi te laşi cuprins de melancolie, Luci? - Poate, puţin... - Iar celălalt? - Celălalt e altceva... evită el să-i vorbească despre tema celeilalte picturi. Lia se îndreptă spre pânzele acoperite şi încercă să le dezvelească, profitând de neatenţia lui de moment. Însă nu reuşi; greşise considerând că el ar putea fi neatent. - Te-am prins! replică el, iar pentru a o opri din acţiunea ei, o cuprinse în braţe. Nu e corect ceea ce vrei să faci. Trişezi, îi atrase atenţia, fixând-o cu privirea-i ageră; ochii îi străluceau în continuare, de bucurie, o bucurie a cărei explicaţie Lia n-o găsea. - Eu, trişez?! se miră de afirmaţia lui. - Da, pentru că nu ţi-am dat voie să-mi vezi picturile, preciză Lucian. - Dar ce s-ar putea întâmpla dacă le-aş vedea? - Presupun că nimic rău. Deci, vrei să le vezi... Uite, îţi propun un târg! Ce zici, de acord? - Un târg?! repetă ea întrebător. Depinde despre ce e vorba. - Dacă-mi dai voie să te sărut o dată, te las să vezi una dintre picturile mele. - Dacă... începu ea îngândurată şi de abia în acel moment realiză că, de fapt, încă era în braţele lui. Nu, decise ea. Luci, mai bine lasă-mă! Dă-mi drumul! „Continuă să mă refuze...” îşi zise Lucian în gând. - Treaba ta! Tu pierzi, replică el. Pentru că eu aş putea să te sărut oricum, dar, de moment ce nu-mi accepţi târgul, n-am să-ţi dau voie să-mi vezi picturile, nici una dintre ele. - Nu, zău?! Şi cum mă vei împiedica? - Cum?! spuse el, îngândurat. Găsesc eu metode. Spre exemplu, uite aşa! Şi nici nu termină bine de spus acest lucru, că, pe neaşteptate, o ridică în braţe şi se îndreptă cu ea spre ieşire. - Luci, ce faci?! tresări ea. Pune-mă jos! Însă el nu se opri decât în afara încăperii, unde, într-adevăr, o lăsă jos. - Aşa... Acum nu mai suntem acolo, deci, nu poţi vedea picturile. Fără a-l lua în seamă, Lia se îndreptă spre uşă, încercând să treacă dincolo de ea, însă nu reuşi, fiindcă uşa nu se deschidea deloc. - Credeai că va fi atât de simplu? Te-ai înşelat! Doar nu sunt prost! Am închis uşa, sau mai bine zis, am blocat-o, cu o parolă cifrată secretă. Dacă vrei, poţi încerca s-o decodifici şi să deschizi uşa. Probabil că în final vei reuşi, având însă în vedere că nu eşti Mihăiţă, îţi va lua destul de mult timp şi răbdare. Iar roboţii nu te vor ajuta, pentru că n-am să-i las eu! - Nu fi neserios! Deschide uşa! îi spuse ea, pe ton poruncitor, nervoasă. - Doar dacă mă rogi frumos, puse el o primă condiţie. - Să te rog frumos?! repetă ea, mirată. - Îhî... fu răspunsul primit. În plus, o altă condiţie ar fi să accepţi târgul pe care ţi l-am făcut, adăugă el a doua condiţie. - Ăsta-i şantaj, remarcă ea. - Dacă aşa consideri tu, atunci nu ne rămâne decât să ne întoarcem pe puntea principală, spuse el, întorcându-se spre puntea principală. - Nu, stai, îl opri Lia. Bine... Te rog frumos! - Bun, zâmbi el, revenind lângă ea. Cum rămâne cu partea a doua a înţelegerii? - Sunt de acord şi cu aceea, spuse ea, abia şoptit. - Foarte bine, zâmbi Lucian, satisfăcut că obţinuse tot ceea ce dorea şi o cuprinse din nou în braţe, iar înainte de a trece la „partea a doua a înţelegerii”, îi şopti tandru, la ureche: Te iubesc! Foarte mult... Din ce în ce mai mult. După ce ambele condiţii puse de Lucian fuseseră îndeplinite, el se apropie uşor de uşă, pentru a o deschide, introducând parola cifrată în sistemul de închidere al uşii. - Să nu tragi cu ochiul, îi ceru el cu seriozitate colegei sale, care oricum nu avea de gând să tragă cu ochiul la parola pe care o pusese Lucian. Când uşa se deschise, reintrară amândoi în atelierul de pictură. Lucian se îndreptă spre cele două picturi aflate în lucru şi dezveli una dintre ele, anume pe cea cu peisajul de primăvară, despre care îi vorbise. - E foarte frumos, aprecie Lia, după ce-l admiră câteva clipe cu privirea-i albastră. Dar nu pe acesta doream să-l văd, ci pe celălalt... - Îmi pare rău. De ce n-ai spus înainte să-l fi dezvelit? - Pentru că nu m-ai întrebat. De fapt, nici n-ai aşteptat să spun ceva. Ai venit direct spre acesta şi l-ai dezvelit. Deci, nu-i corect! Ar trebui să mi-l arăţi şi pe celălat. - Scuze, dar nu se mai poate! Aşa ne-a fost învoiala: un sărut, o pictură. Dacă vrei mai mult, ştii ce ai de făcut. Trebuie să plăteşti... - Să plătesc?! Aş plăti imediat oricât ai cere, dacă aş avea bani la mine. - Bani?! Ce să fac cu bani aici? Nu mi-ar folosi la nimic! Eu nu ţi-am cerut bani, preciză el zâmbind, la fel de bine dispus. Altceva... - Nu e deloc corect! Nu m-ai întrebat pe care dintre cele două picturi vreau s-o văd. Eu doream s-o văd pe cealaltă! - Nu! Crede-mă, e mult mai bine că ţi-am arătat-o pe asta. La urma urmei, ţi-a plăcut. Cel puţin, aşa ai spus. - Da, mi-a plăcut, recunoscu Lia. De fapt, îmi place. E foarte reuşită. - În plus, e aproape terminată, pe când cealaltă... Nu cred că ai vrea s-o vezi pe aceea; nu ţi-ar fi convenit deloc. Aşa că, de data aceasta, să ne întoarcem cu adevărat pe puntea principală! - Bine. Să ne întoarcem, acceptă ea. Dar nu chiar acum. Să mai rămânem puţin, îi ceru ea şi se apropie de pictura pe care o dezvelise Lucian, cea cu primăvara, prefăcându-se că o admiră în detaliu, de aproape, având grijă ca, între timp, fără a fi observată de colegul ei, să agaţe materialul ce acoperea cealaltă pânză. Să plecăm acum, propuse ea, aşteptând ca el să pornească primul, ea urmându-l îndeaproape. De cum porni spre ieşire, materialul căzu uşor, dezvelind cealaltă pictură. Ea-şi întoarse privirea, curioasă, pentru a observa pictura. Şi de cum o zări, se opri brusc: - Bine, dar acolo... Aceea sunt... Eu?! - Ce-ai făcut?! o întrebă Lucian bănuitor, întorcându-şi şi el privirea spre cele două picturi, ambele dezvelite. Da, eşti tu, recunoscu el, neavând încotro. Ţi-am spus că n-o să-ţi placă, îi reaminti Lucian. - Poftim?! replică ea încurcată, apropiindu-se de pictură. - Te-am avertizat că n-o să-ţi convină, dacă o vei vedea, repetă el. - Cum?! Să nu-mi convină?! Nu... E frumoasă. Chiar ai talent, aprecie ea. - Adică, îţi place?! se miră el sincer. - Da, de ce nu?! zâmbi ea, amirând pictura. Deci, nu-l pictezi doar pe domnul Kuny fără a avea model? - Nu, nu doar pe dânsul, răspunse Lucian, continuându-şi ideea în gând: „Nu numai pe domnul Kuny, ci şi pe fiica dumnealui...” - Deci, mi-ai făcut şi mie portretul, fără să mă ai ca model... remarcă ea. - Nu ţi l-am terminat încă, completă el. - Dar cum ai putut să-mi faci portretul, fără model?! Adică, fără ca eu să fiu prezentă? - De ce întrebi? Intenţionezi cumva să-mi serveşti drept model, în continuare? - Nu, văd că te descurci şi fără... - Exact! Dacă am reuşit în cazul domnului Kuny, atunci, cu atât mai mult în cazul tău, doar te cunosc foarte bine, de atâta timp. Mi-a fost uşor să-ţi reţin chipul. Mai ales că, în plus, sunt îndrăgostit de tine, deci, chipul tău e mereu prezent în mintea mea... - Nu începe cu asta din nou, îi reproşă ea scurt, fără asprime în glas. - De ce nu? Doar e adevărat. Te iubesc, ţi-am mai spus... - Tocmai, mi-ai mai spus. Şi mi-ai promis... - Ştiu ce ţi-am promis, o întrerupse el. Prea bine! N-am să te mai bat la cap cu acest subiect, renunţă Lucian. Dar din când în când, pot să-ţi spun, sper... O dată pe zi ţi s-ar părea prea des?! - Ah, Luci... şopti ea. - Spune-mi tu cum vrei şi o să-ţi fac pe plac, aşa cum îţi doreşti. Porunceşte-mi, stăpâna inimii mele... - Luci, nu exagera, surâse ea. - Nu exagerez deloc, Lia... Spune-mi doar cum vrei şi aşa voi face, oricum doreşti tu. Bine?! - Hmm... Prefer să nu spun nimic... replică ea, timidă. Doar că... Îmi place cum m-ai pictat, cu adevărat! - Să vezi când va fi gata! - Oricum, m-ai desenat... Frumoasă, rosti ea, şoptit. - Nu eu te-am desenat aşa! Pur şi simplu, aşa eşti tu: Frumoasă! Foarte frumoasă, îi spuse Lucian, cuprinzând-o în întregime în privirea-i tulburătoare. Fără să vrea, Lia roşi uşor la auzul acestor cuvinte. - Poate... Dar tu m-ai pictat şi mai frumoasă decât sunt în realitate. - Nu, se împotrivi Lucian. Mai frumoasă decât eşti, nu s-ar putea. Ar fi imposibil! Nici cel mai talentat pictor n-ar reuşi să-ţi redea chipul mai frumos decât îl ai. - Ah, Luci... Frumoase cuvinte... Dar dacă intenţionezi să mă ameţeşti cu complimente ieftine de genul ăsta, ar trebui să renunţi! Ştii bine că n-ai nici o şansă! Nu-ţi cad în plasă doar datorită unor simple cuvinte! Deci, nu încerca să mă abureşti! - Aşa e, ştiu, recunoscu el. Complimente ieftine; te aburesc... Aşa-mi trebuie! Să-mi fie învăţătură de minte, să nu mă mai încurc cu cine nu trebuie! - Să-ţi fie! Nu te pune cu mine, îl avertiză ea, dorind să pară dură. - Ar trebui să-mi fie, dar cum aş putea oare, când sufletul meu de îndrăgostit îmi dictează altfel?! - Luci, te rog... rosti ea, fără a-şi continua ideea. - Da, bine, nu te cicălesc cu chestia asta... Însă, ţi-am mai spus, dacă nu vrei să mă auzi mereu spunându-ţi că te iubesc, nu mă mai provoca la astfel de discuţii! Altfel, eu, fiind îndrăgostit de tine, nu le pot evita, aşa că încearcă tu să le eviţi şi pentru mine. - Bine, Luci, încerc... Atunci, spune-mi, aş putea vedea celelalte picturi? - Nu, răspunse el negativ, acoperind la loc cele două pânze, încă în stadiu de lucru. Pentru că, de data asta, chiar e destul de târziu. Dacă vrei să le vezi, poţi veni mâine, mai devreme. Auzind această motivaţie, Lia fu de acord să vină şi ziua următoare, din nou ea la bordul navei, nu el, în oraş... După ce Lucian acoperi bine cele două pânze, amândoi ieşiră din atelierul de pictură, îndreptându-se spre puntea principală. Lucian o conduse mai târziu pe Lia în oraş, până-n dreptul camerei ei, luând şi căţelul cu ei; Spot îi însoţi bucuros... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate