agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-24 | |
*104. Victor.
Lia intrase în camera ei la ora 21.45, însă nu rămase prea mult acolo. Plecă, evident, după cum era de aşteptat, la tatăl ei, To Kuny, care o întâmpină bucuros, deşi nu se aştepta ca ea să mai vină în acea seară. - Unde ţi-e logodnicul, scumpa mea? - Deci, ştii că l-am acceptat?! observă Lia. - Evident! Nu m-am putut abţine, să nu aflu acest amănunt... M-am bucurat nespus, pentru amândoi, scumpo. Vezi că poţi uita trecutul, draga mea? - Dar de unde ştii că l-aş fi uitat?! Nu, tati... Nici nu-ţi imaginezi cât de greu mi-a fost să-l accept totuşi... Nu ştiu cât timp voi putea rezista astfel; presiunea e prea mare asupra mea. - Nu vorbi prostii, draga mea, o sfătui domnul Kuny. - Or fi ele prostii, tati, dar mie nu mi se par deloc a fi astfel. - Off, oftă domnul Kuny, îmbrăţişându-şi ocrotitor fiica. Tot copilă eşti, o caracteriză dânsul. De ce nu vrei să uiţi odată?! Sau, pur şi simplu, să-i spui lui totul? - Să-i spun lui?! Cum crezi că aş putea?! Deşi, ai dreptate... E nefiresc de înţelegător. Şi bun. Şi nu-i plac minciunile. Nici secretele. E romantic, tandru, sentimental şi-mi îndeplineşte practic orice capriciu. E foarte încăpăţânat, dar şi influenţabil. Nu e egoist, iar în ciuda caracterului său năvalnic, vulcanic, e totuşi deosebit de sensibil. Uneori, de fapt de cele mai multe ori, e foarte hotărât, de neclintit, foarte sigur pe el, iar alte ori, dimpotrivă... Nu e lăudăros, dar nici modest, nu e îngâmfat, chiar dacă este mândru şi mai presus de toate, e foarte talentat. E atât de priceput, de îndemânatic, în tot ceea ce face, încât nici nu reulesc să înţeleg cum poate fi astfel. Nu-i place să dea ordine sau să fie mereu ascultat, ţine cont de părerile celorlalţi, dar nu-i place să fie contrazis când e sigur că are dreptate. Îşi susţine cu tărie punctul de vedere; nu-i place să-şi arate slăbiciunile... Uneori e melancolic şi nu ştiu... Pur şi simplu, mă zăpăceşte! - Pentru că eşti îndrăgostită de el, draga mea. Şi ai reuşit să-l cunoşti, cât de cât... - Mie nu mi se pare deloc că aş fi reuşit să-l cunosc. E foarte complicat. Pur şi simplu, nici nu ştiu ce să mai cred despre el! Off, tati, ce să mă fac?! - Urmeză-ţi glasul inimii, draga mea, doar ţi-am mai spus acest lucru. Şi sigur nu vei greşi astfel. Restul nu contează prea mult. - Şi pentru că veni vorba despre inimi, uite ce cadou mi-a făcut, spuse Lia, arătându-i tatălui ei lănţişorul de la gât, cu tot cu medalionul în formă de inimioară. - E superb, scumpa mea, aprecie To Kuny. Îl are de la mama lui. L-am văzut des la gâtul Dianei, când încă eram pe Terra. În plus, ştiu şi de la cine l-a primit Diana. Chiar eu am fost cu Traian la magazin, când i l-a cumpărat, apoi i l-a oferit Dianei, de ziua ei... Iar dacă logodnicul tău ţi l-a dăruit ţie, înseamnă că, într-adevăr ţine la tine foarte mult, pentru că el, într-un fel, o idolatrizează pe mama lui. - Adevărat; m-am convins de lucrul acesta astăzi. O considera pe mama lui perfectă şi a fost foarte afectat când a descoperit că, de fapt, se înşelase, că şi dânsa ar putea greşi, ori avea secrete... Dar tu de unde ştii?! - Eh, draga mea, ce contează de unde ştiu? Uite că ştiu! - Deci, de la mama lui are lănţişorul acesta... Iar mie nu mi-a spus, replică Lia îngândurată. - Păi, l-ai întrebat măcar, ca să-ţi spună? - Nu, nu l-am întrebat nimic, recunoscu Lia. Uite, mi-a oferit şi un inel de logodnă, îi arătă ea tatălui ei inelul pe care Lucian i-l potrivise pe degetul mijlociu de la mâna stângă. - Îţi stă foarte bine, draga mea, aprecie To, admirând ineluşul. Şi cum te simţi logodită? - Ciudat... răspunse ea îngândurată. - Ciudat?! se miră domnul Kuny. De ce ciudat, draga mea? - Pentru că... Nu ştiu. Doar ciudat. - Şi el unde e acum? În camera aceea, pe care i-am arătat-o? se interesă domnul To Kuny. - Nu ştiu. Sper că acolo, presupuse ea. - Ştii, camera aceea îi era, într-un fel, destinată chiar lui. - Adică?! păru Lia nelămurită. - Adică, nu putea fi ocupată decât de comandantul misiunii, pentru că în acest scop a fost făcută de către localnici. Special pentru conducătorul eventualilor vizitatori. Şi nici nu a fost locuită de nimeni până acum, pentru că nu au fost vizitatori, după marea catastrofă ce a avut loc pe Proxima. - Ba, au mai fost, se împotrivi Lia. Tu... - Eu?! Pe mine nu m-au considerat drept vizitator, de moment ce intenţionam să rămân, iar ei ştiau deja acest amănunt. Deci, logodnicul tău, pe care localnicii îl respectă şi chiar l-au îndrăgit foarte mult, este primul ocupant al acelei camere, care e, după cum ţi-am spus, un fel de cameră specială, pentru oaspeţii de seamă, cum ar veni. Crezi că ar fi trebuit să-i spun şi lui acest amănunt? - Nu, tati, mai bine, nu, presupuse Lia. Pot să dorm din nou aici, tati? - Sigur, draga mea; nu-i nevoie să mai şi întrebi... Iar Lia rămase din nou aproape de tatăl ei, pe care-l adora. Şi astfel se încheiase această zi, luni, 26 mai 2092, zi în care Lia acceptase şi devenise logodnica comandantului misiunii, Lucian, spre bucuria acestuia, care se considera foarte norocos. În dimineaţa zilei următoare, marţi, 27 mai 2092, pe la ora 07.00, Lucian se afla nu în camera lui din oraş, ci în bucătăria navei albastre, ocupându-se de prepararea unor feluri de mâncare, care să fie oricum, numai artificiale nu! Deşi dormise totuşi de data aceasta în camera lui din oraş, se trezise foarte devreme, de dimineaţă şi cum acolo nu-şi găsea o ocupaţie, preferase să vină în navă, unde îşi găsea repede ceva de făcut. Simţindu-i prezenţa la bordul navei, spre surprinderea lui Lucian, dalmaţianul se trezise şi el foarte devreme, venind în bucătăria navei, unde se lungise sub masă, după ce se bucurase de atenţia stăpânului său, de care, probabil, chiar şi lui îi fusese dor. Lucian îi pusese de mâncare, dar Spot nu mâncă nimic; probabil că nu-i era deloc foame, deci, nu din acest motiv venise la bucătărie, ci doar pentru a-l vedea pe tânărul său stăpân. În final însă, căţelul adormi din nou, lungit sub masa din bucătărie. La ora 08.30 Lucian terminase deja de gătit şi îşi anunţă colegii ca la 10.00 cel târziu să fie toţi pe puntea principală, fără a le dezvălui şi motivul pentru care îi convoca la bordul navei. Evident, îi anunţă pe toţi, mai puţin pe Nick şi Maria, cât şi pe logodnica lui, Lia, după care plecă în oraş. Cum Spotty adormise, îl lăsă acolo, lungit sub masa din bucătărie, altfel l-ar fi luat cu el. La ora 09.00, Lucian era deja în oraş, în dreptul uşii camerei iubitei sale logodnice, Lia, unde intră, după ce ciocănise de vreo câteva ori, însă nu primise nici un răspuns, pentru că, evident, Lia nici măcar nu era acolo. Intrând, observă că, de fapt, ea nici măcar nu dormise acolo, pentru că patul era neatins. Nu ştia sigur unde anume ar putea-o găsi, însă îşi închipui că doar la tatăl ei, domnul To Kuny, deci, se îndreptă grăbit spre biroul acestuia. - Comandante... îl întâmpină surâzător To Kuny, cu binecunoscuta-i formulă. - Bună dimineaţa, Victor, îi răspunse Lucian, fără a se mai încurca, datorită identităţii domnului Kuny. - Bună să fie, dacă spui tu, replică To Kuny, încântat de altfel de faptul că Lucian i se adresase cu „Victor”, fără reţineri. Ce cauţi, deci?! - Ah, se pare că tocmai mi-am pierdut logodnica; pe ea o caut... E cumva aici, la tine? se interesă Lucian. - Da, răspunse foarte firesc To. Doarme, dincolo... - Crezi că aş putea intra la ea, s-o trezesc? - De ce s-o trezeşti acum? Mai las-o să doarmă, răspunse To, reţinând, plăcut surprins, faptul că Lucian renunţase la a i se adresa cu formula de politeţe, îi vorbise cu un aer foarte familiar, la persoana a doua, singular şi nu consideră acest lucru ca fiind lipsă de respect din partea lui. - Regret, Victor, dar nu pot s-o mai las, pentru că la 10.00 trebuie să fim în navă, unde i-am chemat şi pe ceilalţi. - În cazul ăsta, intră, te rog, îi dădu voie To Kuny. Mai întâi însă, permite-mi să te îmbrăţişez, dragul meu! Logodnicul fiicei mele... Felicitări, dragule, îi spuse domnul Kuny, îmbrăţişându-l călduros. Lucian păru emoţionat de gestul viitorului său socru, căruia îi zâmbi amabil, spunând: „Mulţumesc, Victor!” Şi cum obţinuse permisiunea acestuia de a-şi deranja logodnica, intră în încăperea alăturată, unde Lia într-adevăr dormea. Se apropie uşor de ea, sărutând-o pe obaz: - ’Neaţa, puturoaso! N-ai de gând să te şi trezeşti azi?! - Mai târziu, tati... Mai lasă-mă să dorm puţin, te rog, rosti ea, încă somnoroasă, fără a deschide ochii şi fără a fi băgat de seamă că, de fapt, nu era domnul To Kuny lângă ea, ci logodnicul ei. - Regret, dar de data asta, nu e tatăl tău, o lămuri el scurt. - Luci?! tresări ea, trezindu-se de-a binelea. Ce-i cu tine aici? - Şi eu mă bucur nespus de mult să te revăd, îi zâmbi el. Şi nu-ţi face griji degeaba, Victor mi-a dat voie să intru. - Victor?! se strâmbă ea, încă neobişnuită cu numele acesta. Ah, tăticul... îşi dădu ea seama. - Exact, tăticul, aprobă el. Hai, ce faci, nu te trezeşti odată?! - M-am trezit deja, îl corectă ea. - Eu nu văd. Eşti încă în pat, o contrazise el. - Răule! De ce mă trezeşti la ora asta, atât de devreme?! - Devreme?! repetă el, consultându-şi ceasul. N-aş zice. 09.11. Devreme ar fi fost, spre exemplu, de la 05.00, când m-am trezit eu. Cum poţi dormi atât de mult? - De la 05.00?! Eşti nebun?! Ce-ai făcut de atunci, până acum? - Ehe... Destule! Mi-am găsit eu câte ceva, răspunse el, fără a exemplifica. - Îmi imaginam eu că n-ai stat degeaba, răspunse ea, dezvelindu-se şi de abia în acel moment se ridică din pat. Era îmbrăcată în cămaşa ei de noapte roz, cea binecunoscută lui. Lucian de abia aştepta ca ea să se ridice în picioare. Evident, o cuprinse în braţe: - Bună dimineaţa, frumoasa mea! Încă mai eşti logodnica mea? Şi astăzi?! - Bineînţeles că sunt, surâse ea fermecător. Şi astăzi. - Ce bine! Mi-a fost atât de dor de tine, replică el, remarcând că ea purta atât lănţişorul, cât şi inelul de logodnă, pe care le primise de la el. - Să-ţi fie dor de mine?! se miră ea. De abia dacă au trecut vreo câteva ore de când nu m-ai văzut... - Doar câteva?! Afurisite ore! Când nu eşti lângă mine, mi se par interminabile, îi şopti el tandru, sărutând-o de vreo câteva ori. Eu tot te mai iubesc! Şi azi... Poate mai mult ca ieri. Dar tu? - Şi eu, rosti ea abia şoptit. Dar, lasă-mă, te rog! Trebuie să mă schimb. - Să te las?! Dacă ar fi după mine, aşa te-aş ţine mereu, în braţele mele, nu ţi-aş da drumul niciodată, nu m-aş sătura de tine, ncicând... - Luci, te rog... - Da, bineînţeles... Nu-ţi face griji, nu sunt absurd! Sunt doar îndrăgostit. De tine, evident, spuse el, îndepărtându-se uşor de ea, după ce o mai sărută o dată. Te aştept dincolo, cu tatăl tău. Încearcă totuşi să te grăbeşti puţin. La 10.00 trebuie să fim în navă, îi mai spuse el, apoi ieşi din încăpere, trecând dincolo, cu tatăl ei. - Nu s-a trezit logodnica ta? se interesă domnul To Kuny. - Ba da. Se îmbracă, spuse Lucian. - Spune-mi, comandante... Sper că, într-adevăr, o iubeşti pe fiica mea, n-o amăgeşti doar... - Dacă o iubesc?! Nu-i oare destul de evident, Victor?! - Nu ştiu cât de evident este şi nici nu mă interesează. Eu te-am întrebat pe tine şi aş prefera să-mi răspunzi, cât mai sincer cu putinţă! - Hmm; acelaşi lucru m-a întrebat şi Nick, fratele ei, aşa că am să-ţi răspund şi ţie la fel ca şi lui... Da, Victor... O iubesc; mai mult decât aş putea spune în cuvinte, mai presus de orice. Iar de moment ce tu eşti tatăl ei... Scuză-mă, nici nu te-am întrebat... Sper să-mi permiţi să-ţi vorbesc astfel, cu „tu”, să nu te superi. - Să-ţi permit?! Îmi face mare plăcere să te aud, deci, chiar poţi să-mi vorbeşti astfel, evident, doar când nu sunt şi colegii tăi prin preajmă. Altfel... - Sigur, înţeleg, îl aprobă Lucian. Nu sunt prost, Victor! Sunt doar îndrăgostit, de fiica ta, desigur, dar nu şi prost! - Ştiu, dragul meu, ştiu... Şi-mi place că eşti mult mai îndrăzneţ decât ceilalţi doi colegi ai tăi, ginerele meu, Mihai şi nora mea, Maria, care încă mi se adresează cu „domnule”, amândoi şi-mi vorbesc tot cu „dumneavoastră”... - Mihai nu ţi-ar putea spune „Victor”, pentru că încă nu ştie... Cât despre Maria... Probabil că nu îndrăzneşte, zâmbi Lucian. - Exact, nu îndrăzneşte; asta, spre deosebire de tine! Dar repet, îmi place să te aud astfel! - Ah, Victor, eu... Crezi că sunt prea îndrăzneţ?! - Nu „prea”; doar îndrăzneţ... Dar îmi place această îndrăzneală a ta! - E poate doar o caracteristică moştenită de la tatăl meu... - Te referi la Traian?! - Da, la dom’ director, desigur, aprobă Lucian. - Crezi că el ar fi îndrăzneţ?! - Că doar n-o fi un bleg?! Altfel, cum ar fi ajuns directorul Institutului?! - Ai dreptate, îl aprobă Victor. După câteva minute apăru şi Lia, gata echipată, în uniformă, cu părul strâns. - Eşti gata, draga mea? întrebă To Kuny. - Da, tăticule... - Foarte bine, scumpo, aprecie To Kuny, sărutând-o părinteşte, pe frunte. E a ta acum, comandante! Te rog să ai mare grijă de ea! - Poţi să fii sigur că voi avea grijă de ea, Victor, îl asigură Lucian, sub privirea mirată a Liei. Iar pentru prima oară chiar de faţă cu tatăl ei, Lucian o îmbrăţişă şi o sărută cu tandreţe, spunându-i „Te iubesc!”, deşi Lia şoptise temătoare „Luci, nu...”; Victor însă nu le reproşase nimic. Nici nu avea de gând... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate