agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1899 .



Oameni și vremuri 10
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2019-11-27  |     | 



Dis- de- dimineață, primarul era în biroul său, cu ochii la fereastră, nu cumva să sosească muncitorii îmbarcați în camioane, așa cum a fost anunțat telefonic, iar el să nu fie primul care să-i întâmpine. Și bine a făcut, cele trei camioane au ajuns ceva mai devreme. De-abia a avut timp să coboare câteva trepte pentru a-i ieși în întâmpinarea lui Visalon care s-a dat jos din primul camion, din cabină, de lângă șofer. Apoi s-au organizat repede. Fanfara va străbate de două ori satul, de la un capăt la altul, iar muncitorii, cu sculele lor, vor intra în curtea lui Papelea. Aici țăranii vor veni cu uneltele lor agricole pentru a fi reparate.
Defilarea fanfarei, care intona marșuri și melodii populare, a scos pe la porți mulți privitori, nu numai copii ci și oameni în vârstă care, de curând, s-au întors de la biserică. Sașii priveau triști fanfara. Cei mai mulți erau bătrâni cu nepoți de mână. Și aveau de ce fi triști. Își aduceau, probabil, aminte de fanfara lor, care tot așa străbătea ulița la nunți ori la înmormântări. Își mai aduceau aminte și de fiii, ori de nepoții lor, care cântau cam la aceleași instrumente. Dar cei mai mulți nu mai erau în sat și nimeni nu știa pe unde or fi ei acum. Și copiii erau triști, unii cu ochii înlăcrimați. Sunetul fanfarei le aminteau de tăticii, de mămicile sau de frații lor mai mari pe care nu i-au mai văzut de o vreme și nu știau când și dacă o să-i mai revadă. Își aduceau aminte de ziua aceea, nu prea îndepărtată, când au trebuit să se despartă de ei, acea zi în care cei dragi au fost încărcați în camioane și duși nu se știe unde. Mai târziu au aflat că au fost duși în Uniunea Sovietică să contribuie, cu munca lor, la refacerea celor stricate de nemții cei răi în război. Copiii nu știau, ci doar cei mari, că au fost duși la muncă forțată bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani. Iar cei rămași în sat, bătrânii și copiii, ca și când n-ar fi fost pedepsiți destul, unii au fost obligați să se mute în șuri sau grajduri pentru a face loc unor țărani săraci care locuiau în condiții nesatisfăcătoare.

S-au retras și instrumentiștii fanfarei tot în curtea lui Papelea, unde, din când în când, reluau melodiile.
Gheorghe a reușit destul de repede să instaleze foalele, apoi a scos cărbunii dintr-un sac. Au început să apară și primii țărani cu unelte la reparat. Al Șchiopoaicei a venit cu o grapă de fier căreia îi lipseau câteva cuie. Cei mai mulți bărbați, dar și femei, aduceau câte o sapă ieșită din coadă și neascuțită. Al lui Bejoaie a venit cu un plug, pus după rotilele trase de doi boi. Voia să-i fie ascuțite fiarele plugului și să-i fie schimbate rafturile celor două roți. Unele femei au venit doar așa, să vadă, altele și-au adus cuțitele la ascuțit, iar una a venit cu o oală găurită pentru a fi lipită.
În curând, curtea lui Papelea s-a umplut de zgomotul ciocanelor și de fumul ce venea de la mica fierărie a lui Gheorghe.
Vasile Papelea, stăpânul curții, privea cu interes la Gheorghe care mânuia cu precizie foalele și ciocanul. Într-un moment de liniște îi zise:
- Fain mai nimerești cu ciocanul. Ai învățat de mic, de la tatăl dumitale meseria?
- Nu, nene Vasile, nu sunt țigan și nici tatăl meu n-a fost.
- Te cred, te cred, dar de unde știi cum mă cheamă?
- Cum să nu știu, te mai văzui odată, mai demult, la înmormântarea lui Țâțonea. Am fost și eu cu frate-miu, nenea Nae, Dumnezeu să-l ierte, și cu soția lui, cumnata Victoria.
Dintr-odată, Vasile strigă spre nevastă-sa:
- Mărie, Mărie, hai să vezi cine-i la noi în curte!

Se anunță vremuri grele, își zicea Gheorghe, și ca el gândeau mulți. La început nu-i venea să creadă ce spunea vecina, Sorița lui Bucur, care le știa pe toate. Pe aici, pe la noi, zicea ea, a mai plouat cât de cât, dar în Moldova îi prăpăd. Au trecut aproape doi ani și n-a mai căzut o picătură din cer. Oamenii au început să macine coajă de stejar și s-o amestece cu făina de mălai pentru mămăligă și cu cea de grâu sau secară pentru pâine, copiii mor de foame, iar părinții se uită la ei neavând ce le face. Povestea de ce spunea unul, nu demult, întors de pe acolo, cum că un bătrân ce locuia într-un sat, singur, a fost găsit mort în casă, pe sobă era o oală în care era o opincă din piele de porc. Ar fi vrut s-o fiarbă și s-o mănânce, dar n-a mai apucat. Cealaltă opincă n-a mai fost găsită, bag seama o mâncase mai înainte. Mai povestea de trei copii lăsați singuri de părinții plecați în căutare de hrană.
Aceștia au sfâșiat o perină i-au scos penele și le-au pus la fiert. După ce au mâncat au început să se umfle și apoi au murit în chinuri. Se mai vorbea și despre carnea de om care ar fi fost folosită, în unele restaurante, la prepararea mâncărurilor. Nu-i venea să creadă lui Gheorghe ce spunea Sorița și alții, dar când a citit în Universul lucruri asemănătoare și, când i-a auzit pe cei ce aveau radio că spuneau la fel, și-a zis că așa o fi. Deci va trebui să se aprovizioneze pentru a-și pune familia la adăpost. De aceea, s-a bucurat când un bătrân din satul Ruși l-a întrebat dacă nu i-ar putea face un fier de plug. L-ar plăti cu o felderă de grâu sau cu una și jumătate de cucuruz, cum zice el că i-ar conveni. I-a promis că-i va face. Până spre seară, la plecare, i-au mai cerut încă trei același lucru. Le-a promis la toți, cu aceeași plată. Va avea deci de lucru, în afara programului. Mulți au început să lucreze pentru ei, mai ales acum când erau supravegheați mai puțin ca înainte. Făceau fușerai, ziceau ei. Ba vreun cuțit bine ascuțit cu prăsele de os, ba câte un ciocan sau vreun clește patent, fiecare după cum se pricepea. De ce n-ar face și el fiare de plug? Și a făcut. Dacă până la Sibiu sunt de la ei, din Rășinari, 14 km., și-i străbate cam într-o jumătate de oră, va putea ajunge și până acolo că doar a văzut pe borna kilometrică că sunt 21km. A pus cele trei fiare de plug în trei săculeți, unul pe portbagaj și două agățate de o parte și alta a ghidonului. A plecat spre Ruși duminecă dimineața. Nu i-a fost ușor, cum a crezut, ci foarte greu. Dealul Slimnicului părea că nu se mai termină. A trebuit să oprească destul de des, ba chiar să se odihnească la umbră o jumătate de ceas. Dar ce frumoasă, și chiar odihnitoare a fost coborârea. Deoparte și de alta a drumului, copaci, a căror frunze de un verde crud, abia începeau a se vedea, păreau niște santinele disciplinate care stăteau de strajă la intrarea în pădure. Ce-or păzi și de cine? La un moment dat, îi veni să râdă, să râdă de el. Ce l-o fi apucat, de-i vin astfel de gânduri? Și-a adus aminte de o carte subțirică pe care o uitase la ei domnul Nelu Dumitreasă când venise la botezul celui mic. O răsfoise, erau poezii. Pe una o citise de mai multe ori pentru că i-a plăcut, și cum să nu-i placă, era vorba de o pădure care parcă ar fi aceasta din stânga lui: Frumoasa ești pădurea mea, /Când umbra-i încă rară/și printre crengi adie-abia/Un vânt de primăvară...Atunci pentru prima, și poate pentru ultima oară, i-a fost ciudă pe mama sa că nu l-a bătut la cap pe taică-su să-l dea și pe la școală, cum l-a dat pe nenea Nae, că și el a învățat bine și a luat de patru ori premiu. Ce de cărți ar fi citit el, și câte lucruri minunate ar fi aflat! El o să-l de pe Ghiță ăsta mic și, dacă ajută Dumnezeu, și pe alții, dac-or mai veni. La un moment dat se opri, se dădu jos de pe bicicletă și-și ținu o vreme respirația să nu sperie, cumva, pe cei ce treceau drumul la câțiva zeci de metri de el. Era o căprioară urmată de puiul său. Nu l-au băgat în seamă. Nici cele câteva mierle care-și vedeau mai departe de cântecul lor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!