*124. Mai multe plante artificiale la bordul „Pacifis”-ului.

Se încheia astfel şi această zi, joi, 12 iunie 2092. Lucian sesizase faptul că de la un timp, colegii lui erau mai predispuşi la ceartă decât până atunci, însă el se străduia să intervină împăciuitor de fiecare dată, la momentul oportun, punând capăt oricărui conflict, încă din faşă, înainte ca acesta să izbucnească şi să se amplifice, să se transforme cu adevărat într-o ceartă ce n-ar aduce nimic bun. Îi părea bine că reuşise din nou şi de această dată, în cazul blondinei şi logodnicei lui şi spera să nu aibă parte prea curând de asemenea manifestări ostile din partea colegilor săi, fiindcă ar fi devenit greu de ţinut în frâu, dacă s-ar certa tot timpul între ei, când unii, când alţii. Deocamdată, totul era din nou în ordine.
Cum în această zi avuseseră şedinţă la bordul navei lor, ziua următoare, vineri, 13 iunie 2092, nu se întâlneau cu fraţii Kelso. Prin urmare, Lucian plănui ca aceste trei zile ale weekendului să şi le petreacă cât mai mult cu putinţă alături de frumoasa lui logodnică. Nu ştia însă în ce măsură va reuşi să-şi respecte planificarea făcută. Totul depindea de dispoziţia în care se afla logodnica lui, iar ea bineînţeles că dorea să-şi petreacă acest sfârşit de săptămână împreună cu el, dar nu chiar atât de mult cât ar fi vrut el. Deci, programul îl stabilea ea, după bunul ei plac, iar Lucian doar îi dădea ascultare, indiferent ce anume îi cerea ea. Iar Lia chiar era mulţumită de faptul că Lucian reuşise s-o înduplece pe blondină, s-o convingă că e mai bine să fie prietene, decât altfel, deşi încă nu-şi dădea seama sub ce pretext se supărase blonda pe ea. Lucian îi explică despre ce era vorba, iar ea se lămuri asupra motivului pe care-l avusese blonda, însă nu i se păru un motiv suficient de întemeiat, încât să-i justifice Mariei atitudinea. Oricum ar fi fost, era bucuroasă că totul se rezolvase cu bine între timp, iar această rezolvare i-o datora logodnicului ei, cel atât de atent faţă de ea. Uneori, chiar o amuza atenţia exagerată cu care o înconjura Lucian, dar, evident, îi făcea plăcere să se afle în centrul atenţiei lui. Îi plăcea să fie „prioritatea” lui, cum bine îi declarase el, nu cu mult timp în urmă. „Acum şi întotdeauna, tu... Tu eşti prioritatea mea!” îşi aminti ea cu plăcere cuvintele lui, exact cum i le rostise el, în urmă cu numai două săptămâni. Gândul acesta îi înflori un zâmbet fermecător la colţul gurii, zâmbet pe care Lucian îl remarcă fără întârziere, doar nu era să scape neobservat din atenţia lui.
- La ce te gândeşti? o întrerupse din visare glasul lui blând, plăcut auzului.
- La nimic important, replică ea, încă îngândurată.
- Cum adică? La nimic?! insistă el. Atunci, de ce zâmbeai?
- De fapt, mă gândeam la... tine, hotărî ea să recunoască în cele din urmă.
- La... mine?! tresări el, surprins de afirmaţia ei. Să înţeleg, deci, că sunt prezent în gândurile tale, chiar dacă reprezint „nimic important”, iar gândul ţi se pare amuzant?
- Nu eşti „nimic important”, preciză Lia cu seriozitate-n glas, spre surprinderea lui crescândă, mai ales că părea s-o deranjeze faptul că el amintise despre „nimic important”. Însă amuzant, da, eşti, uneori, adăugă ea apoi, iar surâsul ce-i luminase chipul ei, îl captivă de îndată.
- Şi aş putea afla la ce anume te gândeai, încât să ţi se pară atât de amuzant? rosti el după un timp.
- Nu; prefer să nu ştii, răspunse ea, iar el nu insistă.
Îşi opri privirea iscoditoare asupra chipului ei plăcut, de parcă încerca să memoreze fiecare trăsătură ce-i definea chipul, deşi i-l cunoştea bine; ba chiar prea bine, doar i-l pictase de atâtea ori! Lia ajunse la concluzia că era plăcut şi avantajos să fie logodnica lui, aşa că, cel puţin până-n acel moment nu regreta deloc că-l acceptase; deşi, în cazul acesta, cum rămânea cu jurământul ei, pe care-l făcuse faţă de ea însăşi, pe care-l încălcase deja?! Ea se străduia să dea uitării acel jurământ şi toate celelalte evenimente neplăcute din viaţa ei, din trecutul ei, după cum o sfătuise tatăl ei şi evident, aşa cum şi ea ar sfătui pe o altă persoană aflată într-o situaţie similară. Când dădea sfaturi altora, totul i se părea atât de simplu, cum însă, în cazul de faţă, persoana în cauză era chiar ea, lucrurile se complicau într-un mod inexplicabil şi totul părea lipsit de orice logică, ca un imens talmeş-balmeş, de care ea încerca din răsputeri să facă abstracţie. Reuşea oare?! Nu! Şi totul în jurul ei se încâlcea parcă şi mai mult, deşi nu-şi dădea seama de ce, mai ales că avea alături un om atât de minunat cum se dovedea a fi Lucian, logodnicul ei, sensibil, delicat, sentimental, pe care începea parcă să-l cunoască din ce în ce mai mult, descoperind mereu câte ceva nou la el; culmea însă, că totul îi plăcea! Ar fi vrut parcă să descopere şi ceva care să nu-i placă la el, dar oare ce?! În înfăţişarea lui de Don Juan irezistibil – n-avea cum; în modul în care se purta în general, nu doar faţă de ea – nici atât; în felul în care vorbea mereu – sub nici o formă! Şi atunci?! Ce cusur putea să-i găsească?! Poate doar pe acela că ar fi mult prea atent, tandru, bun şi înţelegător faţă de ea; însă acesta, dacă era un cusur, atunci era unul care-i convenea ei de minune!
Iar weekendul trecu într-un mod destul de plăcut, cel puţin pentru ei doi, atât de plăcut cât se putea pe planeta Proxima. Evident că nici pentru colegii lor nu avea de ce să fi fost neplăcut. Nici pentru dalmaţian, mai ales că Lucian şi Lia vizitaseră nava albastră destul de des, sau îl luaseră pe Spot cu ei în oraş, în aceste câteva zile.
Luni, 16 iunie 2092. Era ziua în care, la ora 10.00 erau aşteptaţi în laboratorul din oraş, pentru modificările necesare plantelor artificiale ce urmau să fie duse la bordul navei „Pacifis”. După cum promisese, pentru a evita întârzierile de orice fel, Lucian ajunse primul la locul de întâlnire, în faţa intrării în laborator, la ora 09.10. Era prea devreme pentru ca vreunul dintre ceilalţi colegi ai săi să fi sosit, aşa că rămase în aşteptare. Era doar el şi dalmaţianul său, Spot, pe care-l luase din navă, pentru că, bineînţeles, se trezise devreme şi-şi petrecuse întreaga dimineaţă la bordul navei albastre. Lia nu era cu el, pentru că se înţelesese cu ea să se întâlnească direct aici, cu puţin înainte de ora 10.00; doar că pentru el, acest „puţin” însemna 09.10.
După morala pe care le-o făcuse data trecută, colegii lui nu întârziară; se strânseră toţi înainte de 09.45, dar nici unul nu sosise mai devreme de 09.35. Însă nu avea ce să le reproşeze. Cum şi dalmaţianul păru a fi mai cuminţel şi nu le provocă nici un fel de neplăceri, intrară în incinta laboratorului. Normal, Spot îşi căpătase deja porţia de bomboane de la lungan, după strângerile de lăbuţe de rigoare. Dalmaţianul se deprinsese cu acest obicei şi ştia că la Nis va găsi mereu bombonele, de parcă acesta era o sursă inepuizabilă. Aşa spera pătatul, dar şi lunganul, evident. Se întâlniră cu Dick Torn şi ceilalţi colegi ai lui, numai bine, la 09.52, deci, înainte de 10.00. Mult mai bine aşa, decât cu întârziere, după părerea lui Lucian, care acum nu mai era nevoit să-şi ceară scuze. Dick îi conduse până în locul în care se aflau plantele lor, deşi, evident, ştiau şi singuri unde le lăsaseră săptămâna trecută.
- Cum merge treaba, Dick? întrebă Lucian.
- Aici totul e-n ordine, îi răspunse acesta. Dacă sunteţi pregătiţi, nu veţi avea mare lucru de făcut. Noi am verificat cele cinci CD-uri şi am pus totul la punct. Şi dacă vreţi, puteţi începe chiar acum.
- Păi... Cred că putem, rosti Lucian.
- Hai, şefu’, tu – primul, propuse Nis, deşi nu-l întrebase nimeni nimic în acest sens.
- Da, chiar... Te aşteaptă ghiocelul, adăugă Alex.
- Ai auzit ce spun colegii tăi, deci, presupun că tu vei fi primul, zise Dick.
- Dacă asta doresc ei, atunci presupunerea-i corectă, aprobă Lucian numaidecât, mai ales că de abia aştepta să se ocupe de ghiocelul logodnicei sale, să-l vadă cât mai repede la bordul navei „Pacifis”. Deci, voi fi primul, dar sper că mai târziu n-o să-mi reproşeze vreunul dintre voi acest lucru, li se adresă el, în mod special, colegilor săi de echipaj.
- Aş, frumosule... Cine, ce să-ţi reproşeze?! luă Stela cuvântul, iar ceilalţi nu se învredniciră să adauge altceva spuselor ei, semn că n-aveau nimic împotrivă.
Deci, Lucian efectuă primul modificările necesare ghiocelului său, bineînţeles, sub îndrumarea lui Dick. Când termină, turnă puţină apă în vasul cu ghiocelul, spre care privi atent, fără a clipi. Chipul său rigid, pe care-l adopta în asemenea situaţii, nu-i trădau emoţiile, dacă le avea. Evident, după cum se aştepta, ghiocelul nu se ofili, doar nu era ca tocmai el să greşească. Reuşita însă nu aduse nici o modificare în fizionomia lui. Poate doar când se apropie de logodnica lui şi-i şopti blând, chipul înseninându-i-se:
- Acum e pe veci al tău, ca şi sufletul meu; îţi aparţine, în întregime... Tu urmezi, cu feriga.
Ea se apropie de planta pe care o crease cu mai bine de un an în urmă, fără a-i răspunde logodnicului ei. Bineînţeles că şi Lia reuşi în final, deşi mâna îi tremurase uşor de emoţie, în momentul în care turnase apa din rezervorul de la bordul „Pacifis”-ului, la tulpina delicatei plante. Nu avu curajul s-o privească fix, iar când privirea-i albastră realiză că totul era în ordine, deci, reuşise, pentru că feriga ei nu se ofilise, nu reuşi să-şi ascundă bucuria ce i se revărsă peste chip. Deci, exact contrar logodnicului ei, ea se lăsa pradă sentimentelor şi emoţiilor, care i se puteau citi cu uşurinţă pe chip. Nu întotdeauna însă, căci dacă dorea cu adevărat, putea să se interiorizeze fără probleme; în cazul de faţă, nu procedase însă astfel.
După Lia, urmă Nick, cu trandafirul roşu. Bineînţeles că şi Nick se descurcă admirabil, doar nu era să dea greş. Însă chipul lui searbăd parcă nu exprima nimic; nici tristeţe, nici bucurie. Pentru Lucian era clar că fratele logodnicei sale nu-şi revenise încă şi nu-şi dădea seama când sau cum îşi va reveni totuşi.
Apoi Ly, sora lui, se ocupă de modificările necesare muşeţelului ei, doamna doctor Stela de ale cactusului, Alex ale iederei, Nis ale lalelei, iar Mihai ale crinului. Mai rămăsese urzica – pe care o crease Dick. Trebuia modificată şi aceasta, dar cine să efectueze modificările? Bineînţeles că nu Dick însuşi. La insistenţele colegilor săi, Lucian se ocupă de urzică. Deci, el începuse şirul de modificări necesare plantelor şi tot el îl încheiase. Şi totul părea a fi în ordine, căci nici una dintre plante nu se ofilise. Când terminaseră, era ora 12.30.
Nu le rămânea altceva de făcut decât să transporte plantele la bordul navei albastre. Iar cu ajutorul avionului cu care sosise Lucian, transportul acestora nu era dificil de efectuat. Avionul, pilotat tot de Lucian, opri în apropierea corpului albăstrui al „Pacifis”-ului, în jurul orei 12.40. Fiecare îşi luă planta, pentru a o transporta în interiorul navei. În laboratorul Mariei era loc suficient pentru o sumedenie de astfel de plante, aşa că n-aveau probleme cu spaţiul de depozitare. Mai greu le fu să le aşeze într-o anumită ordine, astfel încât toţi să fie mulţumiţi de poziţia în care se afla planta sa. Plantele artificiale create de ei se aflau din acel moment la bordul navei albastre, în „laboratorul verde” al blondinei, care, evident, jubila de bucurie, zărindu-şi laboratorul astfel „împodobit”. Pentru ea, ordinea în care erau aşezate plantele era lipsită de importanţă. Cel mai important era faptul că aceste plante se aflau aici, în afara oricărui pericol. Totul era sub control, bine pus la punct. Plantele nu aveau de suferit, nici măcar din lipsa sursei normale de lumină şi căldură, Soarele. Diferenţa dintre steaua centrală a Sistemului solar şi sistemul bine pus la punct de iluminare şi încălzire al „Pacifis”-ului era dificil de sesizat, chiar şi pentru plante. Evident, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre membrii echipajului, care erau conştienţi de lipsa Soarelui.
- Felicitări, blondino, i se adresă Lucian din apropiere, încă în „laboratorul verde” al Mariei, biologul echipajului. Ai un laborator de toată frumuseţea. Oare cine se mai poate lăuda că s-ar afla în posesia unor superbe plante artificiale de pe Proxima?! Îţi dai seama?! Eşti unică!
- Luci... Măgulitor, ca de obicei... replică blonda foarte veselă, ochii ei verzi sclipind vioi, ca doi licurici fosforescenţi. Dar îmi place remarca ta. Pentru că laboratorul meu va fi, într-adevăr, unic pe Terra. Deşi presupun că atunci vă veţi lua fiecare dintre voi plantele acasă la voi.
- Nu se ştie; mai e destul până atunci, aşa că să lăsăm presupunerile de orice gen, rosti Lucian, îngândurat. Deocamdată... Eşti mulţumită?
- Super-mulţumită, preciză blondina.
- Atunci e bine, aprecie Lucian. Pentru că momentan, asta contează cel mai mult. Şi cu Nick, cum e?
- Mai şi întrebi? Nu l-ai văzut?
- Ba da. Ce-i cu el? Cât are de gând să se poarte astfel?
- Nu-mi dau seama, Luci. Nu pot decât să sper că-şi va reveni cât de curând, dar... Şi chiar, pentru că tot sunt aici, aş putea viziona şi eu DVD-ul acela, cu Magda?
- Chiar acum, nu, blondino. Pentru că sunt şi toţi ceilalţi aici, nu doar tu şi noi, iar Lia nu e dispusă să le arate acele înregistrări celorlalţi colegi; de altfel, nici nu cred că i-ar interesa. În plus, eu şi Lia trebuie să plecăm în curând.
- Ştiu, îl întrerupse Maria. Fraţii Kelso...
- Întocmai, o aprobă Lucian. Tu rămâi aici?
- Evident, rămân cu plantele mele. Altfel cum îţi închipui?
- Atunci, dacă Lia va fi de acord, poate vei vedea înregistrările în seara asta, când ne vom întoarce, dacă vei mai fi aici.
- Eu voi fi, dar de ce vă veţi întoarce? se interesă blonda.
- Pentru că-l luăm pe Spotty cu noi şi va trebui să-l aducem înapoi seara, explică Lucian.
- Bine, atunci rămâne pe seară, decise blonda.
- Cum zici tu, o aprobă Lucian. Nu te voi contrazice.
La ora 13.20, Lucian plecă, împreună cu dalmaţianul şi logodnica sa. Ceilalţi deciseră să-l însoţească, doar până-n oraş, mai puţin Nick şi Maria, care rămăseseră în interiorul navei. Restul se urcară în avionul pilotat de comandantul lor. Bineînţeles, înainte de a părăsi nava albastră, Lucian îşi servise colegii, cu ajutorul celor doi roboţi, apoi strânsese masa şi curăţase totul, lăsând în urmă ordine desăvârşită.
Nu întârziară de la întâlnirea cu Sid şi Sonya, care erau deja acolo, aşteptându-i. Fiind cu Spot, nu puteau face multe împreună, decât, mai mult, doar să discute despre anumite chestiuni interesante, încă nedesluşite, căci erau destule; ba chiar prea multe – nici n-aveau suficient timp pentru a vorbi despre toate sau pentru a le desluşi măcar. Comandantului misiunii nu i se părea că ar fi aflat mai multe amănunte faţă de momentul în care de abia sosiseră pe suprafaţa albă a planetei liniştite şi încă nu ştiau aproape nimic. Se familiarizaseră doar cu ciudăţeniile locale, aflaseră unele lucruri, destul de importante, însă nu i se părea deloc suficient. Totul părea încă învăluit în mister; un mister adânc şi greu de străpuns. Imensa planetă albă îşi păstra aproape intacte secretele ce o învăluiau. Dar, în general, Lucian se putea declara mulţumit de modul în care decurgea misiunea al cărei comandant era chiar el. Nu se confruntase cu situaţii limită, nu avusese de înfruntat obstacole mult prea dificile sau pericole prea mari, deci, cel puţin până în acel moment, putea afirma că avusese parte de o misiune cât de cât liniştită, care să nu-l solicite prea mult, nici pe el, dar nici pe ceilalţi. Toţi avuseseră parte de linişte, deci, nu le înţelegea încordarea ce-i stăpânea în ultimul timp pe colegii săi. Nu aveau motive să fie tensionaţi, decât poate faptul că trecuseră aproape şapte ani de când plecaseră de pe Terra şi se apropia momentul plecării de pe Proxima.
Seara, Lucian, Lia şi Spot ajunseră înapoi în navă la ora 18.05, evident, tot cu un avion. Îl găsiră pe Nick pe puntea principală; aţipise pe un fotoliu, iar pe monitor rula un film, al cărui fir Nick îl pierduse, fiindcă aţipise. În ceea ce o privea pe blondină, era clar unde se afla ea; unde altundeva, decât în laboratorul ei cel verde, printre plantele ei, la fel de verzi, ca ochii ei. Evident că acolo era ea!
Şi după cum îi promiseseră, urma să-i arate şi ei DVD-ul cu înregistrările despre prima pacientă a Liei, Magda. În acest scop, blonda şi Lia intrară în rezerva domnişoarei psihiatru, în timp ce Lucian preferă puntea principală, să nu-l lase singur pe Nick, deşi acolo se aflau şi cei doi roboţi, cât şi dalmaţianul Spot, care regreta că nu era pe acolo şi lunganul, de la care ar mai fi obţinut câteva bomboane delicioase. Aşa însă, stăpânului său sau lui Nick, degeaba le tot întindea lăbuţa, ei îl răsplăteau doar cu mângâieri şi cu câte un „Bravo!”, rostit din când în când, dar astea nu aveau nici un gust! Deci, pe el nu mângâierile sau cuvintele de laudă îl interesau, dar în lipsă de altceva, erau bune şi acelea. În rezerva Liei, blonda urmări imaginile cu mult interes, până la final. Acum, după ce văzuse totul, părea chiar şi ea şocată şi înţelese starea lui Nick. Lucian preferase să rămână cu Nick, pentru că el mai văzuse odată înregistrările respective, ca şi Nick, de asemenea. Iar să le revadă, cu siguranţă nu şi-ar fi dorit nici unul dintre ei.
- Vai, Lia... suspină blonda, cu glas tremurător, după ce vizionase DVD-ul. Fata aceea chiar a fost prima ta pacientă?
- Bineînţeles, blondino!
- Şi chiar i s-au întâmplat toate acele chestii, adică...
- Da, întocmai cum ai văzut, o întrerupse Lia, fiindcă blonda începuse să se bâlbâie, încurcată.
- Ah... oftă blonda prelung. Acum îl înţeleg pe Nick.
- Îmi pare rău că ţi-am provocat neplăceri cu el, iar lui i-am pricinuit atâta suferinţă; e fratele meu, îţi imaginezi că nu-mi place să-l văd sau să-l ştiu trist.
- Nu, lasă... Am priceput că nu e vina ta. Luci avea dreptate; chiar n-ai nici o vină, deci, nu trebuia să fiu supărată pe tine, deloc. Nu aveam motive, însă atunci, pe moment, aşa am considerat, deşi acum nu-mi dau seama de ce.
- Nu face nimic; cu toate că nu te înţelegeam deloc şi doream să ştiu care-i problema.
- De fapt, nu exista problema, deşi asta era; Magda... rosti blonda şi rămase o clipă dusă pe gânduri. Spune-mi, Lia, individul ăla chiar era cu adevărat tatăl ei?
- Din nefericire, da, chiar era.
- Nu se poate! Nici un tată nu i-ar face aşa ceva propriei sale fiice... protestă blonda.
- Faptul că-i era totuşi tată, e de necontestat. Pentru că s-a luat în calcul această posibilitate, iar pentu a stabili cu exactitate acest lucru, s-a efectuat analiza ADN, testul de paterniatate. Rezultatul a fost cutremurător: Individul era tatăl ei biologic! Şi sper că ştii că ADN-ul nu dă niciodată greş în asemenea cazuri. Îl poţi întreba şi pe Alex, zise domnişoara psiholog.
- Nu-i nevoie de Alex, să-mi confirme acest lucru; ştiu şi eu destul de bine. Vai, ce nemernic... îl categorisi blonda pe tatăl Magdei.
- Bineînţeles, după această constatare, individul a fost decăzut din drepturile părinteşti, iar Magda a fost internată la Centrul de Recuperare pentru Minori; prea târziu însă... Răul fusese deja provocat, iar Magda era foarte dificil de recuperat.
- Biata fată! Cum te înţelegeai cu ea?
- La început, nu prea bine, nici eu. Că m-aş fi înţeles în vreun fel cu ea, ar fi prea mult spus. Cu timpul însă, am reuşit să-i câştig încrederea şi chiar am început să comunic cu ea. Am obţinut cu ea rezultate spectaculoase într-un timp relativ scurt, ceea ce altora li se părea absolut imposibil. Majoritatea o considerau de mult irecuperabilă, iar înainte de a mi-o plasa mie, mulţi dintre colegii mei încetaseră s-o considere pe Magda drept o fiinţă umană, care să aibă vreo şansă de reabilitare. Şi nu pentru a-mi câştiga prestigiul în rândul psihiatrilor, m-am străduit atât de mult cu ea, nu pentru a câştiga respect în rândul colegilor mei de breaslă, ci pur şi simplu pentru că am îndrăgit-o de cum am văzut-o. Ochii ei mari, puri, umezi, plini de blândeţe, temători şi rugători în acelaşi timp, m-au determinat s-o ajut. Mi s-a părut tare simpatică, iar ceea ce simţeam pentru ea nu era deloc milă sau compătimire. Încetul cu încetul, între noi două s-a înfiripat o prietenie strânsă şi din acest motiv mi-a părut foarte rău când a trebuit să plec în această misiune, pentru că trebuia s-o las în grija altuia, iar ea nu avea încredere în alţii. Era încă suspicioasă şi temătoare. Însă i-am prezentat-o pe colega care avea să rămână cu ea în lipsa mea şi ambele m-au asigurat că vor încerca să se obişnuiască amândouă, împreună. Magda mi-a promis că nu mă va dezamăgi, iar când mă voi întoarce, voi fi mândră de ea. Mi-a spus că nu mă va uita niciodată, iar ceea ce m-a frapat a fost faptul că, deşi mi-era recunoscătoare pentru tot ceea ce am făcut pentru ea, mi-a spus că totuşi era mai bine când era ignorantă şi nu-şi dădea seama de nimic, deoarece nu era conştientă de gravitatea faptelor pe care le îndurase; aşa însă, a înţeles că persoana care trebuia s-o iubească părinteşte şi s-o protejeze de rele, a fost, de fapt, cea care i-a pricinuit toate aceste suferinţe. Cu toate astea, îmi spunea că nu poate să-l urască pe tatăl ei. Bineînţeles, nu a folosit exact aceste cuvinte, însă ideea în sine era aceeaşi.
Maria nu se putu abţine să nu ofteze prelung. Bineînţeles, povestea Magdei o impresionase şi pe ea. După un timp, întrebă:
- Şi cine a rămas să se ocupe de ea, în locul tău?
- O colegă de-o seamă cu mine, care-mi semăna din multe puncte de vedere; şi la înfăţişare, cât şi la caracter. Avea, ca şi mine, tot 20 de ani atunci, deşi era cu vreo câteva luni mai mare, era tot brunetă, cu părul lung, ochii însă îi avea căprui. Avea o fire tare blândă şi foarte, foarte multă răbdare. Se numea Dora Bercea.
- Dora Bercea... Cred c-o ştiu! E cea care venea în vizită atunci, în ultimele zile, în navă.
- Da, sigur, ea e.
- Îţi seamănă, într-adevăr, replică blonda, îngândurată.
- Ştiu, aprobă Lia. De asta am şi insistat ca Dora să fie cea care va rămâne cu Magda şi am cutezat s-o las pe Magda pe mâinile ei, în grija ei; altul ar fi putut strica dintr-o dată tot ceea ce cu greu am reuşit să realizez eu. Bineînţeles, am pus-o pe Dora în temă cu toate problemele Magdei, iar la ultimele câteva şedinţe terapeutice pe care le-am avut cu Magda, a participat şi Dora, pentru ca să se familiarizeze amândouă. Mie mi s-a părut că s-au plăcut reciproc, iar cel mai important, Magda a acceptat-o, deci, puteam pleca liniştită, ştiind-o pe Magda pe mâini bune, ştiind că va avea parte în continuare de o îngrijire adecvată şi nu va recădea în starea în care îmi fusese încredinţată mie.
- Vai, Lia, vai... oftă blonda din nou, parcă neştiind ce altceva să zică. Presupun că nu era unicul tău caz. Mai ai şi alte asemenea înregistrări, cu alţi pacienţi de care te ocupai?
- Da, mai am. Pentru că, într-adevăr, Magda nu era unicul meu pacient. Dar nu te-aş sfătui să doreşti să vizionezi şi alte asemenea înregistrări.
- Nici nu intenţionam. Asta mi-a fost de ajuns!
- De asemenea, i-am spus şi lui Nick să nu mai intre în rezerva mea şi să-mi cotrobăie prin lucruri; cel puţin, nu fără să mă înştiinţeze. Te rog, Maria, ai grijă de el, tu eşti mai mult timp în preajma lui decât mine.
- Bineînţeles că voi avea, îi promise blonda.
- Să mergem acum, propuse Lia, după ce aşeză la loc DVD-ul cu şi despre Magda. Presupun că băieţii s-au săturat aşteptându-ne.
- Probabil. Şi că tot vorbim despre ei; tu şi Luci, logodnicul tău... zâmbi ştrengăreşte blondina.
- Da... o aprobă Lia, roşind uşor. Eu şi Luci; suntem logodnici. Ţi se pare neverosimil?
- Nu chiar. În ceea ce-l priveşte pe el, ştiam de mult că te iubeşte la nebunie. În privinţa ta mi-era neclar; încă îmi este. Tu îl iubeşti?
- Hmm?! tresări Lia, surprinsă parcă de întrebarea venită pe neaşteptate din partea blondinei. Eu... Da; normal.
- Nu eşti prea convingătoare; o spui cu jumătate de glas, remarcă blonda. Ai grijă, Lia! Nu-i bine să te joci cu el! Ar fi păcat să-l faci să sufere, pentru că...
Lia o privi pe blondă, neînţelegând ce vrea de fapt colega ei cea mărunţică?! Cu ce drept o trăgea la răspundere?! Relaţia dintre ea şi logodnicul ei, o privea doar pe ea, Lia; şi pe el, normal, deci, pe Luci! Dar Maria de ce se amesteca? O fi ea soţia lui Nick, care e fratele Liei, deci, sunt cumnate, dar...
- Blondino, ştiu; Luci e un om minunat şi merită tot ce-i mai bun, o întrerupse Lia. Nu-ţi face griji pentru el, nu intenţionez să-l fac să sufere. Dacă într-adevăr te interesează, deşi nu văd de ce, află că totuşi, da, îl iubesc! În felul meu, dar îl iubesc, cu adevărat; nu mă prefac deloc, recunoscu Lia, apoi oftă, îngândurată.
- Atunci, e bine, aprecie blonda. Dar de ce oftezi?
- Te rog, Maria... Să mergem! Suntem aşteptate, încheie domnişoara psihiatru orice discuţie, ieşind din rezerva ei.
Neavând încotro, blondina o urmă. În scurt timp, ajunseră pe puntea principală, unde, într-adevăr, erau aşteptate. Lucian se juca cu dalmaţianul său, cu o minge de tenis de câmp, galbenă, pe care i-o arunca, iar dalmaţianul i-o aducea înapoi. Însă când venea lângă stăpânul său, nu avea de gând să dea drumul mingii de bună-voie, aşa că Lucian i-o scotea din gură. Pătatul se enerva şi mârâia, însă bineînţeles că nu-şi muşca stăpânul, care-i arunca din nou mingea. Tolănit leneş într-un fotoliu, Nick îi privea, sorbind liniştit dintr-un pahar o băutură răcoritoare. Deşi se uita la cei doi cum se joacă, părea totuşi distant, absent.
- Gata, fetelor? le întâmpină Lucian, în momentul în care le observă, iar dalmaţianul veni lângă el, cu mingea în gură, dând puternic din coada-i albă, destul de lungă. Numai, Spotty! Gata! Nu ne mai jucăm acum, i se adresă el dalmaţianului său, aplecându-se, să-l mângâie blând. Du-te şi joacă-te cu Robby şi Felix, îl îndemnă stăpânul, iar dalmaţianul lăsă mingea din gură, apoi plecă spre cei doi roboţi. Mingea, Spotty! N-o uita, îi mai strigă comandantul, luând mingea de pe jos şi azvârlind-o în direcţia căţelului.
- Gata, Luci, îi răspunse blonda într-un târziu, după ce urmărise joaca dintre el şi dalmaţian. Îl antrenezi?! îl întrebă ea, de data aceasta referindu-se la Spot.
- Aş; îl antrenez... Ne jucam, doar, recunoscu Lucian.
- Vă jucaţi... reţinu blondina. Eu şi Nick o să plecăm acum. Voi doi rămâneţi?
- Poate, puţin. Deşi, depinde... Ce zici, Lia? îi ceru Lucian părerea.
- Rămânem, puţin, decise ea, în favoarea lui.
- Ai auzit verdictul, blondino, glumi Lucian. Mai rămânem, deci, puţin.
- Da; treaba voastră. Hai, Nick, să mergem, i se adresă Maria lui Nick, care de abia în acel moment se ridică de pe fotoliu.
Nick şi Maria ieşiră, trapa navei închizându-se automat în urma lor...