agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-12-11 | |
Mult timp, o iarnă și o primăvară, au folosit acest sistem „secret” de corespondență. Deja se înfiripa vara, toate dealurile erau pline de vii demult înfrunzite, care-și legaseră rod de viță de vie, semn că roadele viei, la toamnă, vor fi cât se poate de bogate. Într-o zi, Don’ Fabricio, - ducându-se să-și admire via, neuitând să ia cu el și binoclul cel luat cu japca de la Cristina, pe care-l căpătase în dar de la Antony -, zări ceva ciudat tare pentru închipuirea lui. Era pe deal, la vie, și, uitându-se roată cu binoclul, o văzu pe Cristina ieșind pe furiș din casă și ducându-se temător la pomul cu scorbură, uitându-se mereu cu precauție în jurul ei. O văzu cum împăturește o hârtie albă și o pune în scorbură, învelită într-un postav maro. A, deci cu asta se ocupă drăgălașa lui fiică! Oare ce ascunde ea în acea tainică scorbură?
Nu mai avu liniște. Îl cotropiseră o mie de presupuneri. În cele din urmă, având o părere, își dădu seama ca această ascunzătoare folosită de Cristina este în legătura cu francezul acela de la cazarmă. Știa el ceva despre cei doi, că se simpatizează și că uneori discută. Acest lucru era cât se poate de urâcios pentru el, întrucât pentru un italian era ultima soluție să-și dea mândra de fată după un venetic venit de cine știe unde, tocmai unui francez, pe care toți italienii îi urau. Așadar, nemaiavând tihnă să admire viile de pe deal, se grăbi să ajungă spre casă, dar mai întâi să vadă ce mister ascunde acea scorbură. Intră în curte, apoi ieși iar și merse pe uliță până ajunse la pomul cu pricina. Duse mâna înăuntrul scorburii și scoase de acolo un ghemotoc de postav, din care scoase la iveală o coală de hârtie scrisă de mână. - Ciudat, își zise el! Ia te uită cu ce se ocupă fiica mea! Citi cu mare obidă acea scrisoare. Una, că nu știa prea bine carte, se poticnea în cuvinte, nu erau vremuri ca toți să învețe să scrie și să citească bine. Oricum, fiica sa scria mult mai corect, mai ordonat și mai gramatical. Dar în capul lui Don’ Fabricio expresiile fiicei sale se amestecară. De ce trebuia să scrie ea unui străin, unui venetic „te iubesc fără margini”, „sunt sfârșită de dorul tău”, „aș vrea să fug și la marginea lumii cu tine” – erau vorbe care pur și simplu îl scandalizară. Mai citi odată cele scrise pe hârtie, dar, înțelegând și mai puțin, simți cum furia începu să-l înăbușe! Mototoli furios scrisoarea, o puse în buzunarul flanelei sale nu prea curate, și intră furios în curtea casei. Nu vroia să intre deodată în casă, de furios ce era. Își prelungi cât mai mult treburile pe afară, prin curte, neavând tărie să intre chiar atunci în odaie, să înceapă scandalul. Intră totuși în cameră, mânios, bombănind, trântind, până să se arunce în pat suspinând greu. Treburile i se părură ciudate pentru nevasta sa, care văzu cât de tulburat este bărbatul ei. - Ce-i cu tine, măi, omule? Ce-ai de ești atât de cătrănit? - Lăsați-mă! Lăsați-mă că-mi vine să urlu, să strig, să fac prăpăd! Nu mă mai zgândăriți!… - Da’ ce-ai, măi, spune odată! Ce-ai pățit?! - Cum ce-am pățit? Uite la fetele astea … te omori pentru ele, să le crești, să le faci zestre, și ele … - Ce-ai cu fetele?! … - Cum ce am? Uită-te tu aici! Uită-te și tu, aia mică, uite cu ce se ocupă răsfățata ta de fiică, Cristina! Halal creștere! Halal ascultare de părinți! - Mă înnebunești, omule! Ce-ai găsit așa de fioros în acea hârtie? Roberta, fata cea mare, dar mai ales Cristina, s-au înroșit la față din cauza scandalului iminent. Știau ele cam ce descoperise tatăl lor, așa că așteptau îngrozite izbucnirea lui Don’ Fabricio. - Citește, măi nevastă, aici, să vezi ce îndrugă mezina ta fiica unui străin! - Nu știu să citesc! Ce-ai citit tu acolo? - Ce să mai citesc! Niște nebunii! Măi, fato, Cristina, d-aia te-am dat să înveți să citești și să scrii, ca să torni asemenea nerozii unui venetic? De-aia te-am crescut și ți-am dat educație, cât de cât, ca tu să prăpădești totul la prima aprindere de călcâi? Merită pusă pe foc aceasta hârtie, darămite s-o mai citească cineva! Așa și făcu Don’ Fabricio, mototoli scrisoarea și-o aruncă în foc, unde flăcările o mistuiră imediat. Cristina stătea ca o pisică sălbatică, gata – gata să se repeadă la taică-su, să salveze scrisoarea din mâinile sale. Rămase înmărmurită, n-o făcu. În schimb, ieși furtunos din odaie, trântind tare ușa. Se duse în vie, se ascunse și nu vru să vină în casă nici la prânz. Trebuia să se ducă Don’ Fabricio s-o caute și să-i poruncească să intre în casă. Cert este că acea scrisoare n-a mai ajuns la Antony, destinatarul ei. Așteptă băiatul cât așteptă, până să capete învoire de mers în oraș. Se duse repede la copacul cu scorbură, acolo nici urmă de scrisoare! Ce s-o fi întâmplat? La întoarcerea din oraș, se uită lung la taraba cu vinuri a lui Don’ Fabricio. Acolo, pustiu. Se mai uită lung și la casa Cristinei, când ajunsese în dreptul ei. Acolo, de asemenea, nu era nici o mișcare, părea totul pustiu. Se întristă. Se însera, soarele spre apus nu mai încălzea, deși strălucea. Cu greu trecură seara și dimineața care urmă. Plecă iarăși la postul lui din gheretă și începu să se uite neîncetat înspre gospodăria Cristinei. În sfârșit, cam târziu, apăru fata în pridvorul casei, păși în grădină, iar de acolo se uită la deal înspre gheretă. Se opri, se bucură văzându-l și-i făcu semne de bucurie cu brațele larg deschise. În sfârșit, toate lucrurile se lămuriră. Antony află cum Don’ Fabricio descoperise scrisorile pe care le ascundeau cei doi. Furia italianului fusese mare și-i interzisese fiicei sale să mai comunice cu soldatul francez. Dar cei doi tineri continuau să-și facă semne, deși de la distanță, și dragostea lor era la fel de înflăcărată. Uneori, e drept, nu prea des, aveau prilejul chiar să se întâlnească față în față, fie la chioșc, fie pe drumul spre oraș. Atunci petreceau împreună clipe sublime, atât de valoroase, atât de unice! (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate