Înainte de a începe poveste mea trebuie să vă spun câteva lucruri despre mine. La prima vedere par o fată obișnuită, am 1.70 inălțime, 65 kg, brunetă cu ochi verzi, salut mereu politicos și zâmbesc pe stradă. Dar trebuie să știi că îmi place orezul în lapte la nebunie. Aș putea mânca orez în lapte la mic dejun, la prânz și cină. Știu să-l prepar în diferite variante: cu scorțișoară când am nevoie de puțină nostalgie și sufăr din lipsă de dragoste, cu cacao și miere diminețile când mă răsfăț, cu coajă de portocale pentru cină și simplu fără zahăr pentru prânz.
Nu am o culoare preferată, îmi plac toate culorile în afară de negru. Cartea mea preferată din adolescență a fost " Invitație la Vals " - Mihail Drumeș, până la 25 de ani când am recitit-o și am văzut totul cu alți ochi, drama unei iubiri neîmplinite nu m-a mai sensibilizat deloc. Prefer mai degrabă să citesc cărți cu o tentă filosofică sau cele de dezvoltare personală: “ Crimă și pedeapsă ”- Feodor Dostoievski , ” Despre Dumnezeu si om ” jurnalul ultimilor ani ale lui Lev Tosltoi , “ Traiește prezentul ” - Ekart Tole.

Îmi place tenisul și șahul, sporturi unu la unu, nu sunt un jucător de echipă prea bun, recunosc am cu un gram de egoism mai mult decât un om obișnuit. Nu consider că e un lucru rău, dimpotrivă mă ajută să trec cu mai multă ușurință prin viață. Viața e un sport, dacă tot vorbeam de sporturi, nimeni nu te ajută să ajungi la linia de sosire. Când ești intr-o echipă, trebuie să iei în considerare interesele celorlalți, sentimentele lor, avantajele sau dezavantajele, totul e mult mai complicat. Eu am hotărât asta de mult, voi fi mereu singură în echipă.
Am o rutină care funcționează de ani buni de zile. Mă trezesc la 06:15, alerg o oră pe același traseu, apoi duș și la 07:30 sunt deja cu micul dejun luat, pregătită de lucru. Încep programul la ora 08:00 la fabrica de nasturi a părinților mei, o afacere ce merge de mai bine de patru generații din tată în fiu. Acum pentru prima oară din mamă în fiică.
Am un loc de muncă foarte important, nu că al tău nu ar fi, să nu mă înțelegi greșit. Nu e ușor să conduci o firmă cu o reputație intactă de secole și cu un nume greu de uitat. Nasturii creați în fabrica noastră ajung pe vestimentația oamenilor de elită, avem comenzi de la cele mai prestigioase case de modă din Europa și chiar peste hotare, chiar și comenzi personalizate, unicate de mare valoare.
Am avut probleme mari de confruntat odată cu liberalizarea pieței, concureța companiilor chineze cu nasturi făcuți din tot felul de mase plastice, imitații mediocre la un preț mic au devenit o alegere tot mai populară. Trecuse vremea nasturilor făcuți din os și nucă de corozo, ce să mai spunem de cei din dantelă făcuți cu mâna sau cele ce erau considerate bijuterii din argint, aur sau chiar diamant. Fabrica noastră are și un mic muzeu ce arată toată istoria noastră și exemplare din primii nasturi concepuți, până la cele mai mari serii. Prin anii 80 producția zilnică era de peste 90.000 de bucăți, împachetați în duzine de câte 12 bucăți, acoperea consumul intern și aveam comenzi importante din întrega lume chiar și din America de Sud.
Mă fascinau nasturii, un lucru atât de mic, dar de o importanță vitală. Imaginează-ți doar pentru o secundă, o lume fără nasturi, cât de monotonă ar fi. Câtă iubire poți să exprimi prin simplul gest de a coase un nasture, bunică fiind unui nepoțel sau mamă fiind soțului grăbit la muncă care insistă să-și poarte pantalonii preferați. Cât de incitant este atunci când un bărbat îți desface ușor cămașa, nasture cu nasture și simți fiecare mișcare, iar nerăbdarea crește odată cu pulsul. Câtă eleganță oferă acei nasturi, înveliți în mătase crem ce se asortează perfect cu perlele de la gâtul ei în ziua cea mare a nunții, sau cât de drăguți pot fi doi ochi din nasturi negrii de pe ursulețul brun al unei copilării perfecte. Și câte și mai câte...
Eu nu caracterizez oamenii după cum arată sau din ce familie sunt sau după funcție, nici măcar după ce cărți citesc ( acest lucru cade pe locul 2 ) o primă impresie îmi fac după nasturii de la hainele asortate cu bun gust, nu excesiv de elegante deoarece din orice dacă e prea mult strică. E adevărat că nu haina-l face pe om, dar este un elemnet crucial în a face o prima impresie. Nu aș putea să ies niciodată cu un bărbat ce poartă vreo geacă de piele decolorată cu fermoar. Câtă brutalitate să înlocuiești nasturii cu un fermoar. Cine a inventat fermoarul a fost de o cruzime de neimaginat, a luat în considerare doar eficiența, a destrămat o tradiție de secole, a tăiat versurile dintr-o poezie, a înlocuit muzicalitatea cu scârțâituri chinuitoare, a furat ochilor bucuria de a se opri pe al patru-lea nasture și de a visa, a scos feminitatea din feminin. Mă treceau fiori doar cu gândul la fermoar. Eu le-aș fi interzis folosirea acestora la orice tip de vestimentație, poate pare puțin exagerat dar lumea era cu mult mai frumoasă, elegantă și fascinantă cu nasturi.
În ziua în care l-am întâlnit pe Filip dacă îmi spunea cineva că fata cu capul pe umeri, cu principii riguroase, punctuală, căreia îi plăcea teatrul și cărțile bune va ieși cu un asemenea bărbat îi râdeam în față și spuneam că este imposibil. Niciodată nu m-aș fi văzut cu un asemenea om.
Îmi făceam alergările obișnuite într-o dimineață senzațională de vară cu soare, aer curat de îți era mai mare dragul să alergi și ce să vezi, o motocicletă mi-a tulburat liniștea. Pe lângă faptul că era foarte zgomotoasă, scotea un fum de abia mai văzusem pe unde e trotuarul, era cât pe-aci să cad de pe bordură. Un tip cu ochelari de soare, maieu alb și o geacă de piele neagră descheiată se oprește cu tupeu să întrebe direcții. Tot ce văzusem era fermoarul argintiu obraznic ce țipa la mine.
Indispusă pentru un moment m-am făcut că îmi reglez muzica la căștile care de fapt nu erau pornite, căci preferam să ascult ciripitul păsărilor. M-am făcut că nici nu îl văd pe individ.
Acesta cu tupeu vine după mine.
- Domnișoară, vreau doar o simplă îndrumare.
- Poți sa imi să-mi spui cum aș putea ajunge la ...
Nu apucase să termine propoziția că mi-am scos căștile și m-am răstit la el:
- Dragul meu, pe mine nu mă impresionează motocicleta ta, nici mușchii și ochelarii tăi de soare, dacă te-ai pierdut e problema ta, cu atâta tehnologie în ziua de azi chiar trebuie să fii rătăcit rău să nu te descurci. Știu că e doar un motiv să agheți fetele de pe stradă. Dar crede-mă că nu sunt genul tău iar tu cu siguranță nu ești genul meu.
Mi-am pus căștile în urechi și mi-am văzut de alergat. " Cât tupeu au unii " mă gândeam în sinea mea.
Am ajuns acasă cu 15 minute mai târziu ca de obicei, nu am mai avut timp să îmi fac orez în lapte, am mâncat o salată de fructe cu banane, căpșuni, presărate cu semnințe de chia înmuiate în lapte și am pornit la birou. Ziua de lucru a decurs bine, am încheiat un nou contract cu o casă de modă din Londra.
- Am auzit vestea cea bună, felicitări pentru noul contract. Spuse Cristina prietena mea.
- Trebuie să sărbătorim mai ales că e și vineri. Deseară va fi o petrecere la Carla acasă. Îmi tot vorbește de un tip care s-a mutat în oraș la noi. E profesor de limba italiană și e single. Și tu ești invitată!
- Știi că nu sunt mare fan al petrecerilor de acest gen.
- Tu nu ești fan a nici unui fel de petrecere. Mai trebuie să ieși și tu din casă, trebuie să ne mai distrăm și noi din când în când așa cum o fac și alții, oamenii obișnuiți, normali care nu sunt obsedați ca mine și tine de nasturi.
Cristina era prietena mea din copilărie, cu care aveam atâtea în comun. Am crescut împreună și tata ne ducea aproape în fiecare zi la fabrică să ne arate cum se fac nasturii. Ne spunea:
“- Bine ați venit în Butonia. Tărâmul fermecat al nasturilor, eu sunt regele nasturilor și puteți să îmi cereți orice. Prințese, sunteți pregătite de o nouă aventură?
- Da, da! Strigam amândouă entuziasmate.”
Cristina încă de pe atunci era plină de creativitate, desenam împreună nasturi de toate formele și culorile. Desenele ei erau foarte reușite și a învățat bine, ca apoi cu câțiva ani mai târziu a primit o bursă de studiu la Brunel University în Londra cu specializare în arte și design vestimentar. Eu am studiat la Oxford, Economie și Marketing. De mică mi s-a spus că va trebui să preiau afacerea familiei.
După ce a murit tatăl meu, într-un accident de mașină cu toții am fost devastați. Eu eram abia în clasa a- 8 -a. Pierderea celui mai iubit om din viața mea mi-a umbrit viața pentru totdeauna, magia copilăriei și visele clădite împreună cu el s-au spulberat, cel putin asa am simțit atunci. Mama mea nu a fost foarte implicată în afacere, dar am fost nevoite să preluăm conducerea și noroc cu mâna dreaptă a tatălui meu, Emeric care ne-a ajutat foarte mult. Nu știu ce ne făceam fără el.
Acum eram stăpână pe tot ce se întâmpla în fabrică, știam să coordoez bine munca din spate, dar știu că dacă nu era Cristina și Emeric probabil că nici " Butonia " nu mai exista. Eu gândeam foarte pragmatic, derulam afacerile ca un profesionist, știam până la ultimul cent unde se duceau banii. Făceam rapoarte trimestriale și analize a veniturilor și cheltuielilor, verificam care sunt cerințele pe piață și făceam totul cum puteam eu mai bine. Eram perfecționistă știu, trebuie să recunosc. La partea cu relația dintre mine și angajați, acolo nu eram prea bună, nu cred că mă agreau prea mulți din fabrică. Majoritatea muncitorilor lucrau la fabrică încă de pe vremea când era și tata, erau plătiți decent și nu aveau de ce să se plângă. Mai auzeam mici bârfe legate de mine, spuneau ca sunt nasul pe sus si am inima de gheață, dar cine pune la suflet copilăriile unor muncitori simplii?
Cristina s-a întors în țară după insistențele mele, i-am oferit și un mic procentaj din acțiunile firmei doar să o conving. Avea și ea o pasiune pentru nasturi, acum având și studii în domeniu era persoana potrivită cu care să duc afacerea mai departe. Ea se ocupa de partea de creație și verifica o parte din producție în cazul pieselor unicate și de mare valoare. Prietenia noastră era foarte importantă pentru mine, fiind singură la părinți pentru mine era ca și o soră. Toată familia mea o îndrăgea. Cristina era mult mai sociabilă decât mine, cu o fire flamboaiantă, înaltă, șatenă, cu părul lung puțin ondulat, ochi albăștrii mari și gene negre lungi cu sânii vizibil mai proeminenți decât ai mei, era mereu în centrul atenției, avea succes la băieți încă din liceu. Acum era logodită de un an și în toamnă urma să fie nunta.
- Hai Laura, nu mă face să mă tot rog de tine. Mai sunt câteva zile din viața mea independentă căci apoi urmează să fiu femeie măritată.
M-a făcut să bufnesc în râs.
- Doar în rolul de femeie măritată nu mi te imaginez. Vrei să spui că după ce te măriți s-a terminat cu petrecerile, o să-l aștepți pe Ștefan în fiecare seară cu cina și duminicile vei merge la biserică ?
- Nu chiar așa mi-am imaginat dar sigur viața mea va fi oarecum diferită și dacă vrem și copii, cea ce știi că îmi doresc mult, probabil petrecerile se vor reduce drastic.
- Hai, bine m-ai convins vin și eu la petrecere.
- Ok atunci, să fi pregătită la ora 20:00 vin să te iau.
Mi-am luat una din rochile de vară preferate, din saten de culoarea verde-oliv cu dantelă la baza gâtului și cu nasturi făcuți de mână, înveliți cu acelasi tip de material doar de verde cu un ton mai deschis ce oferea rochiei un aer elegant, cochet. M-am simțit în elementul meu în rochia aceasta și ca de obicei o asortam cu sandalele crem cu puțin toc, nu foarte elegante tocmai potrivite pentru o petrecere de vară cum se arată cea de azi.
Cristina m-a luat la ora 20:00 fix, știa că îmi place punctualitatea, cu toate că ea mai avea obiceiul să întârzie. Uite așa într-o mare veselie am pornit spre casa Carlei.
Carla era una dintre petrecărețele din gașca noastră care mereu făcea petreceri, era mai degrabă prietena Cristinei. Organiza petreceri cu orice ocazie, pe lângă zile festive, Valentine-s Day, 8 Martie, Halloween etc. mai inventase ea feluri si feluri de teme de petreceri. De bani nu ducea lipsă, era căsătorită cu un om de afaceri, cu 17 ani mai în vârstă decât ea ce deținea o bună parte din proprietățile orașului si avea numeroase afaceri.
Petrecerea începuse pe când am ajuns noi, vedeam câteva fețe cunoscute dar nu am inițiat nici o conversație, am preferat să îmi beau martini singură la bar, până ce Cristina făcea turul să-i salute pe toți. Și uite așa am admirat colecția de wisky de la barul din sala de petreceri a Carlei. Dintr-o dată aud din spate o voce cunoscută:
- Laura aici erai? Vreau să ți-l prezint pe Filip.
M-am întors brusc și era să mă înec cu băutura pe jumate înghițită, atunci când l-am zărit pe motociclistul de dimineață. Am reușit să îmi revin puțin și am schițat un zâmbet forțat.
- Filip, ah da, am avut onoarea să ne cunoaștem deja.
- Laura. Am întins mâna politicoasă, nu că aș fi avut altă opțiune. Știam că vor fi tot felul de oameni la petrecere, Carla avea prieteni din toate cercurile, dar nu m-aș fi gândit să invite chiar așa, pe oricine.
- Filip s-a mutat la noi în oraș de curând, este profesor de limba italiană, v-a preda din toamnă la universitate. M-a informat Cristina, plină de entuziasm.
- Îmi pare bine Laura. Mi-a spus pe un ton cald, dar în același timp obraznic.
- Vă las să vă cunoașteți mai bine, eu am puțină treabă, mă scuzați. Cristina a facut stânga imprejur si a plecat.
Am rămas fără replică stânjenită și inconfortabilă in prezența motociclistului, pe care speram să nu-l mai întâlnesc și uite că nu au trecut nici măcar 24 de ore și eram iarăși în preajma lui.
- Cred că prima noastră întâlnire nu a decurs prea bine, cu siguranță ai luat o concluzie greșită. Nu sunt omul care să agăț fete pe stradă, chiar am avut nevoie de ajutor, aveam telefonul descărcat, dar m-am descurcat până la urmă. Am întrebat o doamnă simpatică care a fost foarte amabilă în a-mi oferii instrucțiuni.
Acum părea diferit motociclistul. Avea o cămașă ablastru deschis, pantaloni bej in stil italian, asortați cu pantofi maro închiși stilați, cu un aer puțin măreț sau poate puțin arogant. Era convins că îl plac femeile la nebunie și avea obiceiul enervant să își treacă degetele prin părul său bogat și strălucitor, parcă se mângâia, mai să nu pleznească de atâta iubire de sine. Să nu fac situația mai neplăcută, am răspuns pe un ton mai amiabil.
- Nu credeam că un profesor universitar să aibă astfel de pasiuni.
- Ahh te referi la Harley-ul meu, cu care m-ai văzut azi dimineață?
- Da. Am aprobat luând o ultimă înghițitură din martini.
După citit, a doua mea mare pasiune sunt motocicletele. Atunci când simt viteza și aud motorul pornit simt cum adrenalina crește în mine și pentru câteva secunde sunt invincibil. Ai încercat vreodată să mergi pe motocicletă?
- Eu? Nu, niciodată și nici nu cred că am s-o fac.
- "Never say never" mi-a zâmbit.
- Dacă dorești, putem ieși la o plimbare într-o zi.
- Ah, nu mulțumesc, nici vorbă, nu e genul meu de sport.
Uitându-mă la paharul gol, am făcut un gest că vreau să mă ridic și i-am spus:
- Îmi cer scuze dar am ochit un prieten pe care nu l-am văzut demult și aș vrea să-l salut, te rog să mă scuzi. Baftă cu elevii la toamnă!
Am plecat în grabă, fără să-i permit să mai lungească discuția.
"Baftă cu elevii la toamnă ", doamne ce penibil sună, ce m-a apucat să spun asta, parcă ar fi un începător, sigur are experiență în învățământ și dacă și-a ales această profesie o face din plăcere, nu are nevoie de baftă. Ah, ce contează ce i-am spus, oricum nu cred că ne vom întâlni prea des. Și uite așa dispărută prin mulțime l-am pierdut pe motociclist din vedere și m-am simțit ușurată. Am căutat-o pe Cristina și i-am spus că aș merge acasă. Am chemat un taxi și am plecat.
A doua zi mă sună mama și îmi spune că mă invită la cină, are niște prieteni noi pe care trebuie să-i cunosc neaparat, cei mai amabili oameni din lume. Fără să întreb prea multe detalii am acceptat invitația. Oricum trecuseră mai bine de o săptămână de când nu am mai trecut pe la ea și îmi era dor să o văd. M-am bucurat să o aud fericită la telefon, suferise prea mult după moartea tatălui meu și s-a închis mult in sine. După ce am preluat firma s-a pensionat iar de ceva timp încoace pare să fie mai împăcată cu soarta, are pasiunile ei, un club de pensionari care-l fregventează des, seara are întâlniri cu prietenii, chiar duce o viață mai activă decât mine din acest punct de vedere. Ah da și găteste minunat, tata spunea despre ea că este cea mai bună gospodină și că l-a vrăjit cu mâncarea încă de la prima lor întâlnire, când au ieșit la picnic, într-o zi de toamnă iar mama s-a pregătit cu niște pateu de gâscă făcut de ea. Povestea părinților mei de dragoste era cea mai frumoasă și nu credeam că așa ceva va exista vreodată în viața mea. Nici nu cred că am fost îndrăgostită cu adevărat, am avut câteva relații de scurtă durată dar nimic serios, mai ales de când am preluat firma, munca îmi ocupa tot timpul.
Am ajuns la mama la ora 19:00 , ora cinei, mă întrebam oare ce a gătit bun.
- Sărutmâna mama, am sosit.
- Draga mea Laura haide, vreau să-ți prezint familia Cezar, nu de mult s-au mutat în oraș. Gabriela Cezar si fiul ei Filip.
Era cât pe aci să scap înghețata adusă pentru desert. Nu scap de motociclist nici la mama acasă. Vai doamne și vom lua cina împreună. Evident că mama m-a pus lângă el la masă.
- Laura îmi pare bine, am întins mâna politicoasă mamei lui Filip. Cu Filip ne cunoastem, am zis grăbită.
- Da, ne-am întâlnit la o petrecere, a zâmbit Filip.
- Ah ce mică e lumea, spuse mama entuziasmată. Haide i-a loc Laura, eu merg să pun înghetața la rece.
Mama lui Filip foarte vorbăreață m-a bombardat cu întrebări și abia după felul doi, m-am scuzat de la masă să ies pe terasă. Filip a ieșit după mine.
- Ce coincidență. Nu știam sigur la cine mergem. Mama mi-a spus că ieșim la o nouă prietenă de a ei și că trebuie să o însoțesc de data aceasta, să o aduc cu mașina deoarece are casa la ieșire din oraș iar iei nu-i prea place cu transportul in comun.
- Se pare că ai o relație strânsă cu mama ta.
- Da așa e, m-am mutat mai mult pentru ea, are o formă urâtă de bronșită cu care s-a chinuit toată viața iar acum la bătrânețe a devenit mai grav. Doctorul i-a recomandat aerul de mare. Mama m-a crescut singură după ce tatăl meu ne-a părăsit când aveam doar 2 ani. Avem o relație strânsă, mă are doar pe mine.
M-am întors cu privirea spre el și l-am analizat mai atent. Părea atât de vulnerabil și sincer în acele momente, poate mi-am facut o parere greșită despre el, aveam prejudecăți bazate pe felul cum ne-am întâlnit prima oară. Mama ne-a adus desertul afară pe terasă și ne-a spus că ne lasă singuri că vrea să-i arate Gabrielei colecția de nasturi a familiei.
Încetul cu încetul mi-am format o altă părere despre motociclist și spre norocul lui și de data aceasta era îmbrăcat pe gustul meu, i-am remarcat nasturii de pe tricoul polo alb asortat perfect cu ținuta lui. Restul serii a decurs bine și compania lui a devenit chiar plăcută. Am mai stat pe terasă și am povestit mult în seara aceea, am reușit să cunosc o alta parte a lui, am descoperit că avem chiar multe in comun. La plecare mi-a zâmbit și mi-a spus că invitația cu motocicleta încă mai este valabilă, dacă mă răzgândesc.
" In your dreams " îmi spuneam în timp ce salutam politicos.
- Noapte bună!
Am rămas peste noapte la mama să mai petrec timpul cu ea.
- Frumos băiat Filip acesta, așa-i?
- Mie nu mi se pare nimic ieșit din comun, dar dacă ție îți place!
- Nu mie trebuie să-mi placă, ție! Nu eu am 28 de ani fără prieten, nu te-am văzut cu un băiat din liceu de când săracul Dan tot umbla după tine. Și atunci ai ieșit de două ori cu el la cinema și atât. Draga mea Laura tu îți dorești familie și copii?
- Da mami, îmi doresc dar încă nu mi-am găsit bărbatul portivit, nici nu cred ca există. Dar speranța moare ultima.
- Sper să-l gășești înainte să mă bagi în pământ, că aș vrea și eu nepoți.
- Bine mami, bine hai că mergem la culcare că mâine am o zi lungă.
~
Mi-am parcat mini cooper-ul galben în singurul loc liber de parcare de la cafeneaua mea preferata din oraș. Parcarea de data aceasta era puțin cam strâmtorată, deoarece o motocicletă era parcată pe locul unei mașini iar în partea stângă se mai aflau câteva biciclete. Fiind puțin în grabă nu am ochit prea bine spațiul în care trebuia să mă încadrez si am răsturnat toate bicicletele. Am ieșit repede din mașina să aranjez bicicletele la loc, apropae toate erau ok dar la una i s-a desprins coșul din față si avea oglinda spartă. M-am uitat pe furiș în jurul meu să văd dacă m-a văzut cineva, ușurată mi-am aranjat fusta și mi-am dat bretonul din ochi.
- Ești una din persoanele care nu ar trebui să aibă permis. Ești un pericol public!
- Iarăși tu? Iar eu care am crezut că nu m-a văzut nimeni și că mă voi furișa înapoi în mașină să plec ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu știu cum, dar oriunde merg doar de tine dau!
- Poate e soarta. Și eu pot să spun același lucru. Nici cafeaua nu pot să mi-o beau liniștit.
Nu îmi vine să cred că era cât pe-aci să imi zgârii motocicleta. Pe lângă că ai distrus toate bicicletele.
- Ha ha, incredibil.
- Nu îți face grij, plătesc eu reparația bicicletei, si nu le-am distrus pe toate doar una.
- Uite cum facem, te iert că era să imi distrugi motocicleta dacă vii la o plimbare cu mine, promit că nu voi merge tare.
- Eu? Nici gând, nu mă pun pe motocicletă, oricum nu sunt îmbrăcată adecvat. Mulțumesc de invitație.
Filip m-a ajutat să potrivesc bicicletele, am scos o bancnotă de 50 de euro și l-am prins cu o agrafă de coșul desprins cu un mesaj pe o bucată de hârtie prin care mi-am cerut scuze și nemaiavând timp de cafea m-am îndreptat spre mașină, să plec.
- Multumesc de ajutor Filip și îmi cer scuze ca ți-am pus in pericol Harley-ul. Cum putem să rezolvăm situația?
Poi ți-am spus deja. Zâmbea cu cafeaua în mână răzemat de motocicletă cu ochii lui albaștrii țintă la mine.
"Te rog, doar să nu îți treci degetele prin păr că nu știu ce mă fac, îmi spuneam în gând"
- Trebuie să plec, voi întârzia de la muncă. Pa!
Am intrat în mașină iar când să pornesc motorul, nimic. Ce-o fi cu mașina mea? Nu cred că de la mica ciocnire cu bicicletele să fie. Mai încerc odată, de două ori, nu merge.
Îl văd pe Filip cum se îndrepta spre mașină.
- E soarta, ce ți-am spus! Acum chiar nu poți să mă refuzi, te duc eu la lucru. Și-a trecut degetele prin păr îndepărtându-și o șuviță care i-a căzut pe frunte, s-a aplecat peste geam s-a uitat la mine și mi-a întins mâna.
- Signorina, poftiți!
Vrăjită de privirea lui m-am văzut ieșită din mașină ținându-l de mână și cât ai clipi eram pe motocicletă, îmi potriveam fusta să îmi acopăr picioarele ce erau mai bine de 80% dezvelite, fusta mi-a urcat mult de tot pe coapse doar cât să îmi acopere șoldurile.
Nu avea cască, mi-a spus să mă țin strânsă de el. Și-a luat geaca de piele pe el, m-am făcut că nu văd fermoarul. Și-a pus ochelarii și a zis:
- Ține-te bine!
A ambalat de două ori motorul și am simțit cum aerul plăcut din acea dimineață de august îmi mângâia coapsele.
Inima îmi bătea tot mai tare și am închis ochii, l-am strâns tare pe Filip. Mirosul gecii lui îmi amintea de orele de călărie, cu tata și pentru un moment mi-am imaginat că sunt pe un cal și zburd pe câmpia largă ce o aveam toată numai pentru mine, am deschis ochii și am simțit o fericire de adolescentă în mine, vântul îmi sufla în față și râdeam.
- Wohooo! Am țipat.
- E superb, dar te rog nu merge prea tare.
- Ce spui? Strigă Filip.
- Să nu mergi prea tare!
- Ok, ok!
De entuziasmată ce eram nici nu observasem că eram pe drumul greșit, mergeam spre plajă în loc să mergem spre fabrică.
- Filip fabrica e în cealaltă direcție, credeam că știi unde e!
- Ce spui?
- Fabrica este în cealaltă direcție! Am strigat tare.
- Știu, dar vreau să te duc într-un loc frumos.
Ok, am zis așa din senin. Eu care nu am întârziat nici macar o dată de la locul de muncă acum voi ajunge sigur dupa ora de prânz. Ce mai, cu omul acesta nu ai cum să te contrazici. Fac ce spune el.
Urma să luăm o curbă destul de mare și am simțit cum ne înclinăm mult spre dreapta, aproapre că atingeam asfaltul cu genunchii. Atunci Filip a pus mâna ușor pe piciorul meu, să se asigure că mă protejează. Am simțit fiori, întradevăr parcă aveam 16 ani și eram la prima mea întâlnire.
Și uite așa am ajuns la mare, a parcat motocicleta și m-a luat de mână.
- Cum a fost? Vezi că ai supraviețuit!
- Da am supraviețuit, mai ales la ultima curbă pe care ai luat-o, am zis cu privirea în pământ aranjându-mi din nou hainele.
- Hai să facem o plimbare, am descoperit un loc frumos.
M-am văzut ținându-mă după el ca o puștoaică, într-o mână îmi țineam tocurile iar cu cealaltă îl țineam pe el de mână. Valurile erau puțin agitate, parcă se pregătea de ploaie, cerul puțin noros dar aerul sărat era plăcut și îmi prindea bine.
- Nu am mai văzut marea de mai bine de 4 luni, am afirmat cu resemnare.
- Cum de 4 luni? Și stai așa aproape de ea.
- Obișnuiam să alerg aici cu tata aproape în fiecare dimineață pe malul mării, era un fel de obicei de-al nostru. Mă trezea la ora 6 și plecam împreună, făceam 3 km în fiecare dimineață, era timpul nostru împreună pentru că apoi el pleca la lucru iar eu la școală. După ce a murit era prea dureros să văd marea, îmi amintea mereu de el și astfel mi-am schimbat traseul de alergat.
- Cred că ai avut un tată deosebit. E bine să știi că există părinți ca și el care își fac datoria.
Plimbându-ne așa în tăcere fără să realizăm trecerea timpului, a început să picure. Stropi mari nu foarte reci cădeau cu atâta ușurință din cer, în câteva secunde cămașa mea de mătase galbenă lăsa să se vadă aproape toate formele ascunse sub ea. Filip a vrut să îmi dea geaca lui dar am refuzat. Am luat-o la fugă.
- Hai că mai avem puțin și ajugem.
M-am lăsat suflată de aerul cald al mării ce se ridica încet și m-am lăsat lovită de stropi de ploaie ce erau tot mai deși și mai mari acum, dar nu-mi păsa. Alergam după Filip. Simțeam un oarecare sentiment de eliberare.
Am ajuns la bazele unui ponton vechi ce părea un loc de adăpost bun acum. Filip m-a strâns în brațe și s-a uitat în ochii mei.
- Ești atât de frumoasă. Mi-a plăcut de tine din prima clipă de când te-am văzut. M-a sărutat.
Nu știu cum de au decurs lucrurile atât de repede, nu imi stătea in fire să mă las purtată de val și niciodată nu m-am lasat cucerită atât de ușor de un bărbat. Nu știu ce era cu Filip dar mi-am incălcat toate regulile și părea că nu pot să gândesc rațional in prezenta lui. Dintr-o dată mă aflam într-un conflict interior, as fi vrut să o iau la fugă, dar dorința de a merge mai departe era mai puternică si mi-am dat frâu liber sentimentelor. Am simțit cum nisipul pleacă de sub picioarele mele și parcă pluteam în brațele lui, i-am simțit pieptul fierbinte lipit de sânii mei. Mi-a desfăcut încet nasturii de catifea unul câte unul, la ultimii 3 nu a mai avut răbdare și mi-a rupt ușor cămașa fără să pară un gest violent. Nasturii zburau în direcții opuse până în apa mării unde se pierdeau ca niște perle înghițite de adâncuri. Am respirat și am scos un suspin de extaz. Pentru un moment aș fi vrut să sar după nasturi, valorau 100 de euro bucata, erau perle cu toartă de argint primite de la Cristina de ziua mea dar am abandonat ideea când i-am simțit buzele calde sărutându-mi tot corpul. Îi simțeam mâinile peste tot, și-a pus geaca de piele pe jos și m-a întins pe ea și am făcut dragoste cum nu am mai făcut vreodată. Nici nu îmi imaginasem că aș putea să simt așa ceva, atâta pasiune.
Afară ploua cu găleata nu se vedea un metru nici în stânga nici în dreapta, eram doar noi în fața naturii iubindu-ne sălbatic fără rețineri. Corpurile noastre se contopeau pe nisipul umed, ardeam de dorința să fiu a lui și el mă avea cu o foame stinsă doar de sărutul meu. După ce s-a oprit ploaia el mi-a dat geaca de piele să o port până acasă și am încheiat chiar și fermoarul. " Never say Never "
După doua zile i-am mărturisit de nasturii primiți de la Cristina și am râs. Spre surprinderea mea i-am primit într-o cutie brodată la aniversarea de un an. Mi-a mărturisit că i-a căutat mai bine de o lună cu detectorul de metale până i-a găsit, noroc ca aceștia conțineau argint și într-un final i-a detectat la doar cativa metrii de mal ascunși sub o rocă, unde stăteau parcă protejati așteptând să fie găsiți.
- E soarta, ce mai! I-am spus râzând.