agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-12-21 | |
Tinerii continuau să comunice între ei, e drept, ceva mai anevoie, de când nu mai puteau folosi "cutia de scrisori” din scorbura copacului. Dar ei tot comunicau, fie prin semne, când Antony era de gardă, fie folosind anumite prilejuri, cum ar fi ieșirile în oraș sau învoirile lui Antony de a merge după cumpărături. Atunci el avea privilegiul să discute față în față cu sclipitoarea în frumusețe, Cristina, fie să schimbe câte o scrisoare prin intermediul Robertei, sora mai mare a Cristinei, când aceasta era la chioșcul de vinuri.
Ar fi fost foarte frumos ca această idilă între cei doi îndrăgostiți să-și urmeze firesc acest curs, romantic și inocent, luni sau poate chiar ani de zile, însă nici timpul nu stătea pe loc, nici evenimentele nu se lăsau așteptate să apară. Antony și Cristina simțeau nevoia de o dedicare deplină unul pentru celălalt. Începuseră chiar să-și imagineze cum ar putea să devină în viitor o familie a lor, ca-n Rai, să fie toată ziua unul alături de celălalt, suflete pe deplin devotate. Cerul era de partea lor, natura cu parcurile, viile, marea cu valurile erau și ele de partea lor. Ceea ce mai trebuia învins era încăpățânarea unor oameni de a le oferi libertate deplină pentru a-și duce la îndeplinire visul lor suprem. Și aceștia erau chiar părinții fetei, dar și mai marii din garnizoana lui Antony. Tinerii credeau că, în cele din urmă, vor fi în stare să înfrângă împotrivirea tuturor obstacolelor în calea fericirii lor. Erau profund angajați să-și construiască viitorul lor minunat, luptându-se cu înverșunare cu prejudecățile acestei lumi. Erau atât de încrezători că aveau suficientă putere să lupte. Dar de unde să înceapă această mare bătălie? Cristina a și scris lui Antony că ea are curajul să înceapă prima demersurile căsătoriei cu el, mult prea îndrăgitul ei francez. Era de așteptat ca și Antony să facă și el o încercare în situația lui de militar, să meargă la comandanții lui, să ceară dreptul de căsătorie cu italianca care-i era atât de dragă. Dar, până să se decidă cei doi să facă acest pas, se petrecură unele evenimente în casa lui Don’ Fabricio. Într-o duminică, Antony văzu că în vale, în curtea italianului, se adunase multă lume, unii chiar arătând a personaje impozante, bine îmbrăcate, ca de la oraș. În curând, zarva din curte se înteți. Veniseră și niște oameni cu ceva instrumente de cântat, cu niște clarinete sau țambale și tobe. Mai veniseră vreo trei cu viori și violoncele. Era pregătire ca de spectacol mare. Nu era de mirare, lucruri asemănătoare se petreceau des în curtea italienilor din împrejurimile Genovei. Nu statură mult la discuții, și se porniră de spectacol. Întâi viorile scoaseră sunete scâncite, melancolice, de își ciuliră urechile toți vecinii lui Don’ Fabricio. Oare ce o fi în casa acestuia? Cine sunt cei care umplură curtea? Avea să afle Antony, doar după trei zile, ca Don’ Fabricio sărbătorise logodna fiicei sale mai mari, Roberta, cu un oarecare flăcău, fiu al unuia dintre cunoscuții săi, dar dintr-un sat genovez mai îndepărtat. Dezmățul cu acești invitați și muzicanți ținu toată ziua, chiar spre noapte. Se cântară, cam lălăit, toate canțonetele și cântecele cele obișnuite ale genovezilor la toate prilejurile de serbare populară sau chiar de natură națională. Instrumentele muzicale păreau însă că dominau toată acea gălăgie din curte. Se întinseseră niște mese în curte, unde s-au adus fel de fel de mâncăruri tradiționale, ca oaspeții să fie mulțumiți. Bineînțeles, Don’ Fabricio nu se zgârci să scoată vin din cel mai bun din beciurile sale, ca să le arate oaspeților cât de însemnat este negoțul său cu vinuri alese. Lumea chefuia, vorbea în gura mare, se chiuia, muzica rar se oprea, ca acei muzicanți să deguste și ei ceva din bunătățile aduse lor. După masa cea mai însemnată, oaspeții se porniră pe dansuri, destul de maestre, fiind renumiți genovezii pentru asta. Apoi toți se așezară iarăși la mese, să-și mai tragă sufletul, să mai asculte muzică. S-a trecut la spectacol. Apăru un tânăr cântăreț, care-și începu recitalul cu niște vocalize ca de tenor. Interpretă foarte reușit niște canțonete italiene, de credeai ca era de la operă. După acest personaj, se dezlegară vocile și, fel de fel de persoane, se ridicară de la mese pentru a cânta ce știau ei mai bine. Erau mai multe domnișoare, doamne, sau grupuri de persoane, ca-n familii de italieni care-și expuneau talentul la cântat. De bună seamă, Antony, fiind toată ziua de strajă la gheretă, avu ce vedea de-a lungul zilei. Era chiar emoționat de toate acestea. Cum era de așteptat, nu se putea ca persoana sărbătorită, Roberta, să nu fie invitată, împreună cu logodnicul ei, un tânăr impozant, dar nu chiar rupt din soare, să cânte și ei în duet o canțonetă. Evident, cei doi tineri nu se făcură de râs, interpretând cât se poate de onorabil canțoneta aleasă de ei. La urma urmei, Antony rămăsese cu sufletul la gură, cum s-ar zice. Au invitat-o și pe Cristina să cânte în fața oaspeților. Fata era sfioasă, se cam codea, dar, de voie, de nevoie, ajunse în fața oamenilor care o priveau. Se făcu liniște. Chiar și muzicanții se opriră. Toată audiența era cu privirile ațintite asupra tinerei fete a lui Don’ Fabricio, nebănuind până atunci că el avea în casa lui o asemenea frumusețe de fată. Desigur, ea era frumos îmbrăcată ca pentru logodna surorii sale, dar ceea ce copleși audiența era frumusețea ei, venită parcă din cer. Cântă ea ceva copilăresc la început, ca să-și învingă emoțiile. Apoi alese să cânte niște canțonete strălucite, care-i uimiră pe toți. Oare de unde avea atâta talent o fată de la țară? Și ce frumusețe aproape nepământeană! Succesul era deplin. Interpretă, una după alta canțonete, din ce în ce mai convingător. Muzicienii se asociară încet-încet s-o acompanieze. Chiar și sunetele viorilor și ale clarinetelor intrară pe rând în acordul interpretării. Te simțeai ca la un spectacol veritabil de operetă, foarte apreciat de italieni. Tenorul care cântase la început, rămase și el mut de uimire la interpretările nesperat de reușite ale acestei inocente copile a lui Don’ Antonio. Veni lângă Cristina, o felicită și o invită să cânte împreună cu el vreo câteva napolitane, bine știute chiar și la Genova. Se înțelege, vocile lor se armonizau perfect, cei de la serbare nu au avut ce regreta. Când se terminară reprezentațiile cântate, Cristina de-abia căută un prilej să fugă din acea curte plină de oaspeți gălăgioși, să se retragă în livadă, de unde căută să-l vadă pe omul ei cel mai drag, pe Antony, care, știa ea bine, privea de-acolo, de sus, cu mare nedumerire, toate aceste întâmplări din curtea casei ei. Se văzură unul pe celălalt și își făcură semne dragi. Deci totul era foarte bine, nici un motiv de neliniște. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate