agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-02-18 | |
Povesteau ei copiii, între ei, cam ce auzeau pe acasă. De data asta îl ascultau cu atenție pe Mircea și nu le veneau să-și creadă urechilor. Că de ziua Majestății sale regelui au trecut pe la palat foarte mulți oameni să-l felicite. A fost Gheorghiu Dej și Petru Groza, n-a lipsit nici Zăroni. Mai târziu, când aproape s-a înnoptat, a sosit și Ana Pauker cu un buchet mare de flori. A înaintat spre rege să i-l înmâneze, dar mama lui, regina Elena, că era și ea de față, l-a împins pe Mihai la adăpost după o coloană, din sala tronului. Și bine a făcut, deoarece în buchetul de flori era ascuns un revolver încărcat. N-a mai spus Mircea, poate n-o fi știut, dacă a fost pedepsită, și cum. Dar copiii, care mai de care, se întreceau să propună cele mai aspre pedepse pentru cea care a vrut să-l asasineze pe rege.
Nu s-a mai auzit ca tovarășa Ana, sau altcineva, să fi încercat să-i facă rău regelui. Totuși, peste mai bine de-o lună când aceiași copii s-au întors acasă de la săniuș, unii, care aveau radio în casă, au aflat că regele a fost detronat. Au început să apară monede metalice și bancnote noi cu însemnele Republicii Populare Române. Același Mircea a strâns o ceată de copii în juru-i. - Haideți să vă arăt ceva, dar să nu mai spuneți nimănui că se poate lăsa cu pușcărie. A scos o monedă de 1 leu și a întors-o cu stema republicii în sus. - Vedeți, aici pe stema republicii, sunt trecute bogățiile țării noastre: grâul reprezentat prin mănunchiul de spice, pădurile de la poalele munților ce se văd în depărtare, precum și petrolul reprezentat de sonda ce se vede mai în față. Toți copiii se înghesuiau unii în alții să vadă mai bine. Care aveau prin buzunare vreo monedă, ca lui Mircea, o scoteau și se uitau la ea. - Da, așa-i, exclama câte unul. - Acum, fiți atenți, vedeți soarele care răsare de după munți și-și aruncă razele peste tot? - Daaa... -De unde răsare soarele? - De după munți. Răspunseră cei mai mulți. - Vedeți că sunteți proști? Dar la câmpie, ori la mare, de unde răsare? - ? ? - De la răsărit, măi! Că doar așa ați învățat la geografie. - Ei, zice Mircea, unde credeți că se duc bogățiile reprezentate pe stemă? - ? ? - Sunt duse spre răsărit, în URSS, ia, uitați-vă aici. Și le arăta steaua cu cinci colțuri din partea de sus a stemei. Că doar știți că pe steagul roșu al URSS-ului e o seceră și un ciocan care au deasupra o astfel de stea. - Și mai este ceva pe stemă, ia uitați-vă bine! - Ce? că nu vedem! - Aici scrie și cine dă aceste bogății URSS-ului. - Cine? Acoperi Mircea, cu două degete, cuvântul Romana din inscripția Republica Populara Romana și lăsă să se vadă doar literele ANA. - Este vorba de Ana Pauker, zise el. - Ei, și vreți să mai știți cu ce rămân românii după ce se duc în țara de la răsărit toate bogățiile lor? Uitați-vă aici. Acoperi, iarăși, cu două degete, de data asta cuvântul populară și lăsă să se vadă doar literele din mijloc ale cuvântului. După un timp doar câțiva au râs, ceilalți aveau întipărită pe față o totală nedumerire. Peste vreo câteva zile, părinții lui Mircea au fost chemați la școală. Ce le-o fi spus directorul n-a aflat nimeni, chiar nici vecinii care au auzit țipetele deznădăjduite ale copilului: nu mai da, tăticule, n-o să mai zic niciodată, nimănui, ceea ce ne spui tu! Deși războiul se terminase de câțiva ani, copiii tot mai găseau, pe te miri unde, cartușe adevărate, nefolosite. Imaginația li se inflama. Ar fi vrut să le folosească, dar cum în lipsa armelor? Unul dintre ei a intuit cam ce s-ar putea face cu ele și a încercat. Printre scândurile apropiate ale unui gard a făcut un mic orificiu atât doar cât să intre, sub presiune, cartușul. Apoi un cui era pus pe capsă iar cu un ciocan, ori chiar cu o piatră era lovit. Praful de pușcă se aprindea de la scânteia capsei iar presiunea formată în tub arunca plumbul glonțului cât colo. Pentru că nu aluneca pe o țeavă cu ghinturi, ca la o pușcă adevărată, nu-și putea ține o direcție oarecare, ci și-o schimba mereu când la stânga, când la dreapta vâjâind sinistru. În scurtul său drum putea atinge un animal sau putea sparge o fereastră. Dar importantă era bubuitura, care se apropia de a unei puști adevărate, credeau micii trăgători. De la un timp, cartușele erau tot mai rare, iar setea de bubuituri n-a fost peste tot satisfăcută în rândul copiilor. Prin casele cu băieți, ce n-au trecut de vârsta copilăriei, au început să dispară cheile cu gaură de la uși și de la dulapuri. Era nevoie de o cheie cu gaură și un cui bont care intra în acea gaură. Cheia și cuiul erau legate, unul de altul, cu o sfoară solidă. Apoi în cheie erau introdus, prin sfărâmare, fosforul din capătul unor chibrituri. Încărcătura era, astfel, gata. Mai trebuia cuiul izbit cu putere de un perete sau de un stâlp ca să se audă o bubuitură destul de puternică. Iar, dacă se nimerea să fie pe înserat, dar mai bine noaptea, se vedea și o flacără ce izbucnea din cheie. Pe măsură ce cutiile de chibrituri dispăreau de prin case se întețeau bubuiturile prin oraș. La un moment dat, unul dintre băieți a făcut o descoperire importantă. A găsit în micul pârâiaș ce despărțea terenul de sport, zis al sașilor, de vechiul cimitir evanghelic, pe la începuturi catolic, o lamelă în care erau prinse șapte cartușe, aproape ca noi, de Z.B. S-au hotărât vreo câțiva sa meargă și să caute prin apă și pe sub pod, că sigur vor mai fi și altele. S-au dus dar n-au putut intra în apă. Pe Ternul Sașilor tocmai avea loc o festivitate. Câțiva zeci de tineri, îmbrăcați în salopete albastre, purtând pe cap bonete de aceeași culoare, încinși cu centuri, ca militarii, erau aliniați. Unul, la câțiva pași în față, purta o pancartă albă pe care scria cu litere roșii Salva-Vișeu, Cei care veneau de la acel șantier predau un steag roșu celor care urmau să plece acolo, pentru a le continua munca. Au și cântat, și chiar au fluierat acea melodie, pe niște versuri ce le-au plăcut atât de mult copiilor Noi suntem brigadierii ce trec fluierând,/Nu ne oprește ploaie, nici soare, nici vânt./Noi suntem brigadierii ce trec fluierând, Nu ne oprește ploaie, nici soare, nici vânt.. Cei care trebuiau să plece pe șantier au început a striga toți deodată, parcă într-un singur glas: Vom munci și vom lupta, linia vom termina. Aproape fiecare copil își spunea în gând: de-aș crește și eu odată, să mă pot înscrie într-o brigadă care lucrează pe un Șantier Național al tineretului. Numai de nu s-ar termina, până atunci, tot ce trebuie construit în această țară. Aproape că și-au uitat de ce se aflau acum pe Terenul Sașilor. Când tinerii brigadieri au ieșit pe poartă împrăștiindu-se, care încotro, se înserase de-a-binelea. Copiii n-au mai intrat în pârâu să caute cartușe. Toți erau convinși, din povestirile unor bătrâni care apoi au trecut din om în om, și din generați în generație, că în fiecare noapte în acel cimitir se aud gemete și se văd niște umbre care par a se zvârcoli. Și cum să nu fie așa că doar aci, cu vreo două sute de ani în urmă, erau aduse femeile care au fost judecate și fiind dovedite vrăjitoare erau arse pe rug. De aceea și astăzi deschiderea din zidul cetății, prin care se ajunge în acest cimitir, se numește „Poarta morților”. Așa că, mai bine, haidem acasă, iar după cartușe vom veni altă dată, în puterea zilei, când stafiile vrăjitoarelor și a altor morți, fără odihnă, nu mai au nicio putere. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate