Ștefănel avea o problemă încă de când învățase să vorbească: nu înțelegea deloc limbajul figurat.
De pildă, dacă i se spunea: „deschide bine urechile!” își băga degetele în orificiile auriculare încercând să le lărgească până simțea că nu mai suportă usturimea, iar dacă i se zicea „ia-ți picioarele la spinare”, termina întotdeauna pe jos cu nasu-n dușumea. Unele îndemnuri le găsea nu doar de neînțeles, ci chiar imposibile : „bagă-ți mințile în cap” (cum să le bage?), „șterge-o de aici” (ce anume să șteargă?!), iar altele erau de-a dreptul absurde: „pune-ți pofta în cui” (cum să pui așa ceva în cui) sau „nu mai tăia frunză la câini” ( familia lui nici măcar nu avea câini, ci o pisică pe care el o trăgea de coadă în sensul cel mai propriu al cuvântului). De aceea, comunicarea cu adulții și uneori și cu alți copii era adeseori dificilă, iar el era tratat ca un personaj ciudat, „dus cu capul” - expresie al cărui sens, din fericire, îi scăpa complet.
Acasă stătea uneori întins pe jos cu o carte sub burtă, fără ca acest gest să-i îmbunătățească însă performanțele școlare, iar la școală era clovnul clasei, în special la orele de limba română unde făcea cele mai năstrușnice acțiuni inspirate de expresivitatea atât de bogată a dialectului nostru: ba lăsa să-i pice o fisă din buzunar, ba freca piciorul de lemn al scaunului profesorului sau călca pe vreun bec care se făcea țăndări, ba încerca să ducă cu preșul vreo fetiță mai slăbuță - lucruri pe care nu toți profesorii le apreciau, unii fiind de părere că Ștefănel face dinadins pe prostul (ceea ce el susținea sus și tare că e imposibil) sau că „și-a luat nasul la purtare”, la care răspundea cu o voce ingenuă că întotdeauna își poartă nasul cu el. E adevărat că se pricepea foarte bine să se uite ca pisica în calendar.
Când ieșea afară își pipăia uneori căciula ca să vadă dacă simte musca, sau îi sufla în față amicului Costel ca să-l aburească. Rezultatele erau uneori mai puțin amuzante, ca de exemplu când a încercat să o rupă la fugă, sfâșiindu-și geaca în timp ce sprinta sau a dat cu mucii în fasole doar ca să-și enerveze bona. Pe mama o freca atât de des la cap, încât aceasta rareori mai apărea înaintea lui fără un turban sau o eșarfă bine înfășurată în jurul țestei.
În seara dinaintea zilei în care împlinea 10 ani, a adormit după ce se uitase la televizor până târziu, fiind în weekend. Când a deschis ochii dimineața, prima persoană care i s-a ivit în față a fost nesuferita de mătușă Margareta care i-a urat zgomotos la mulți ani, l-a pupat pe obraji cu foc (pe care l-a simțit foarte bine, deoarece buzele mătușii Margareta produceau scântei electrice) și i-a întins cadoul pregătit:
- Ia uită-te tu, Fănică, ce ți-a luat mătușica de ziua ta. O carte!
Ștefănel detesta să i se spună Fănică la fel de mult pe cât detesta cărțile, iar chestia asta trebuie să fi fost destul de vizibilă, deoarece mătușa a zâmbit cu compasiune și i-a zis pe un ton conspirativ:
- Ei, Fănică, asta nu este orice fel de carte, este un adevărat roman. Un roman-fluviu, puișorule. Care te duce pe unde nici nu visezi.
Ștefănel a întins mâna spre carte ca spre un nesperat colac de salvare: în acel moment dorea să fie dus cât mai departe de tușa Margareta și de atitudinea ei atotștiutoare. Era un volum imens, albastru, cu coperți groase de carton. A încercat să-l deschidă, dar i-a fost imposibil. Foile păreau sudate. Enervat l-a azvârlit din mână, ceea ce a provocat un icnet de indignare din partea mătușii. Aterizând în zid cu un bufnet, romanul s-a deschis larg și din interiorul lui a izbucnit brusc un șuvoi de apă, care, pe măsură ce creștea a luat cu el toate cărțile, caietele, hainele, calculatorul și chiar și biroul lui Ștefănel, le-a purtat până la ușa de la intrare, pe care a dărâmat-o, s-a revărsat în grădină și a virat apoi repejor spre stradă.
În tot acest timp mătușa Margareta urla la el cu disperare: „Fă ceva Fănică, te implor, închide blestemata aia de carte, închide-ooo!” Și pe măsură ce urla, se subția și se făcea tot mai mică până când a ajuns cât o pagină de caiet purtată ici-colo de valurile țâșnite din romanul fluviu. Până în stradă devenise aproape invizibilă, iar șuvoiul a purtat-o rapid spre o gură de canal unde a dispărut exact ca „măgarul în ceață.”
Ștefănel a continuat să plutească liber și fericit până când valurile l-au depus cu blândețe pe un mal însorit. Acolo s-a întins pe nisipul fin să se usuce și a simțit cât se poate de fizic cum îl fura somnul.

Când a deschis ochii era dimineață de-a binelea, iar Ștefănel putea înțelege acum clar sensul tuturor expresiilor figurate care-i dăduseră atâta bătaie de cap înainte. Foarte mulțumit, și-a făcut o cruce mare pe piept și apoi s-a dus la bucătărie să bage ceva în ghiozdănel.