“Era plăcerea carnală, nimic mai mult”....îmi tot ziceam în minte. Dar eram atât de fascinat de ochii ei, de privirea ei atât de frumoasă, de felul în care se lăsa dominată de mine, de felul în care mă lăsa să o pătrund, să mă simt bărbat, încât simțeam că o iubesc cu adevărat. Picioarele ei erau ridicate spre tavan si îi sărutam genunchii în timp ce o parte din mine, sensibilă și tare în același timp, o pătrundea. Mâinile și corpul meu erau atât de sigure pe ele iar privirea nu făcea decât să întregească această împletire de membre și plăceri. Picioarele erau în sus, genunchii erau uniti și sărutați în același timp. O priveam în ochi și simțeam iubire, plăcere și control. Mă întrebam dacă așa ar trebui să fie cu adevărat o iubire cu șanse de supraviețuire, dar acum nimic din aceste gânduri nu mai conta. O mână o sprijineam încet pe sânul ei drept cu sfârcul ridicat, mișcam din mine în ea și eram fascinat de acei ochi superbi care mă priveau. Mă simțeam fericit, mândru că e a mea, mândru că o posed în toate aceste poziții care nici nu erau descrise în Kamasutra, fără alt gând și dorință decât aceea de a o face fericită. Oare puteam să fac această fericire să rămână mai mult timp în mintea ei? Oare era doar o clipă efemeră care se stinge cu valul timpului? Am dus-o a doua oară pe maximul valului de plăcere. Ochii ei deveneau obosiți, dar nu destul de obosiți. Nu se sătura de mine niciodată, așa cum nici eu nu mă săturam de ea. Îmi simțeam valul de plăcere că vrea să iasă din mine. Am pus protecție pentru că îmi doream să simt că forma asta de dragoste și plăcere trebuie să aibă un final normal, să termin plăcerea acolo unde ar fi trebui să se termine, în colțuri calde și pline de iubire. Se schimbă, dorește să o pătrund pe la spate. Această poziție mi se părea atât de animalică, odată în imaturitatea mea adoleșcentină. Aproape că îmi era rușine sau mă simțeam animal când făceam asta, cu mintea mea analitică și plină de toxicitatea prea multor gânduri. Ah, ce bine este fără gânduri măcar pentru câteva clipe, cât să fiu animal, cât să fiu barbar, cât să o fac fericită natural, cu sau fără durere. O poziție superbă, spatele ei gol unduindu-se în fața mea, părul care îi șerpuia pe spate, umezeala plăcută dintre picioarele ei, căldura spatelui ei umed, toate mă făceau să nu mă mai gândesc atât de mult la barbaria unei asemenea poziții. Si ce dacă e barbar și vulgar!!! Este atât de minunat să trăiești așa ceva în viața asta fără să gândești, doar să trăiești.
Mâinile nu își găsesc locul, pe sâni, pe coapse... o trag spre mine, dar este lipită de mine cu mine cu tot, apoi îmi caut mâinile care sunt pierdute iar pe un sân, între picioarele ei. O aud tremurând, o aud suspinând și asta mă incită mai mult. Cuvinte din filme îi părăsesc gura și buzele. Vreau buzele acum, dar nu ajung la ele. Mă face fericit, mă face “frumos”, desi oglinda mă tot amăgește că sunt la fel de urât ca odinioară și ca în tot acest timp de când exist. Doar ea mă vede frumos, cel mai frumos, superb și toate cele... și eu o văd pe ea la fel. Diferența este că pe ea o văd așa și alți mulți oameni, pe când, pe mine, frumos mă mai vede poate femeia care m-a adus pe lume.
Ochii ei superbi de vulpiță mă fixează așa cum o fixez eu înfiptă în ea, cu privirea în ea, cu plăcerea în ea, cu mintea în ea, cu căldura în ea, cu iubirea în ea. Acum am tot în ea, mai puțin nebunia și ziua de mâine. Facem dragoste de câte ori se poate, de câte ori pot corpurile noastre să se unească, și totuși ea nu este a mea. Am scos, bătute și chinuite, pline de vânătăi și cu capul spart, toate gândurile mele plecate cu pluta pe canal, dar unul nu am reușit să îl scot din minte... Trupul ei nu este al meu! Trupul meu îl am închiriat cu iubire ore și zile, dar nu este al meu. De ce toată lumea vrea să ai un trup al lui și doar al lui, în afara de trupul cu care umblă prin lume? Să zic că sunt porniri omenești, să zic că sunt ambiții din lumea asta ? Să zic că sunt tipare pe care toți ni le dorim dar suferim în același timp că trecem prin ele? Era doar pentru liniștea mea. E doar pentru liniștea noastră. Gelozie? Nu trece gândul acesta, nu vrea să plece, nu vrea să moară.
Mă tot întreb de ce mă las dus de toate aceste gânduri și îmi ocup plăcerea din prezent cu ele. Mă cotropesc pe jumătate, mă poartă în alte locuri și alte imagini decât ceea ce văd, și ce văd este greu de descris în cuvinte. Un trup perfect, cu un chip perfect, cu o plăcere perfectă. Ochii ei mă fixează când o pătrund, picioarele ei se desfac și mă invită în ea. Degetele mele își croiesc loc prin locuri atât de frumoase, umezi , întunecate, pline de seve dorite de orice pământean. Și cotrobăi adânc, cotrobăi în corpul ei cu mine, cu privirea mea adâncă, cu tot ce sunt eu, cu mândrie și gânduri obscene. Dar ea mă lasă. Mă lasă să fac tot ce mintea mea își imaginează că îi poate face plăcere. Și nu știu cum, dar plăcerea o cuprinde chiar dacă stau strâmb, chiar dacă nu îmi găsesc cuvinte ci doar suspine de plăcere și gâfâieli de nebunie cărnoasă. Mă lasă să am trupul meu tras în trupul ei, să o înfing perpendicular în mine, și la unghi ascultător, și la unghi obscen... ca într-o lecție de geometrie reinventată. Tot din ea îmi spune că fac bine, că mișc bine, că ating bine sufletul, floarea, năduful ei. Cum reușesc eu oare, acum când nu mă străduiesc, acum când ascult și dăruiesc?
Șirul de întrebări pare că se termină, dar transpirația noastră nu. Curge pe noi, de parcă suntem la sală, unde trebuie să facem mișcare, unde trebuie să fim sportivi. Dar sportul ăsta e atât de plăcut, că are gânduri, că are trupuri calde, că are duș și muzică, cu totul.
Ea este trupul pe care nu l-am avut niciodată!