Îmi amintesc că ne lua cu leșin dacă pierdeam prea mult timp prin mall, tranca-panca printre mulțimi haotice de căutători de haine, înghețată, bere și spoieli femeiești. Duminica la ștrand avea loc cam aceeași amețeală cauzată de puhoiul de lume ieșit să se plimbe cu barca, să stea la coadă la mici sau la vată de zahăr sau pur și simplu să bată-n lung și lat aleile înțesate, cu gura căscată după sălcii, funduri sau asfințit, în funcție de vârstă și aspirații. Tot rău ni se făcea pe la vreo coadă la birouri de stat, în înghesuieli de plătit biruri, de scos acte, de scris declarații sau de declarat înscrisuri. O mare de oameni ne lua pe sus aproape zilnic în vara aceea a marelui oraș în care ne mutasem cu speranțe de mai bine și ne mergea tot mai rău tocmai din cauza atâtor oameni de-a valma cum nu mai întâlnisem niciodată, de aveam uneori impresia că tot satul de unde venisem și încă patrusprezece pe lângă el nu doar se mutaseră pe strada noastră, ci mai și venea cu noi oriunde am fi intrat sau ne-am fi dus, cu sau fără vreun scop anume. La doar o lună de la venirea la oraș eram deja epuizați de gloate și de murmurul continuu al aglomerației, de claxoane și de praf, de timpul care și el parcă avea altă măsură, alergând ca nebunul. Atunci a venit seara în care mama, deși nu era deloc religioasă, s-a rugat cu voce tare în sufragerie să dea Dumnezeu să nu mai fie lume pe străzi, să rămână toate instituțiile goale, să bată vântul prin parcuri și să se stingă claxoanele iar timpul să-și încetinească pasul. N-a trecut mult și a venit pandemia. Ce chestie! Acum aceeași mamă ni se roagă seară de seară și mai abitir la același Dumnezeu să-i anuleze prima rugăciune.