Doamne, fă, în așa fel, ca rusul să-mi dea o pereche, sau două de căști. Știu că poți, iar el sigur are. Și nu numai el, dar și ceilalți soldați din cortul din grădina noastră, că doar i-am văzut și pe ei, cu căști pe urechi. Cam așa se ruga Ghiță, prezent în Casa Domnului, în timp ce tatăl său, aflat pe o mică estradă, alături de pastor, explica credincioșilor minunea înfăptuită de Mântuitor, descrisă în Evanghelia după Ioan, a transformării apei în vin.
Și, într-adevăr nu după mult timp, cererea lui se îndeplini. Una din multele sale schițe ale aparatului de radio cu galenă ajunse, poate dusă de vânt, în preajma cortului. Ofițerul o găsi, o studie și, când se ivi ocazia, îl strigă din nou: malcic, idi suda.
De data asta, fără nicio frică, se duse spre el. S-au înțeles doar prin semne și din priviri. Rusul a intuit dorința lui de a avea o pereche de căști. După ce se mai uită odată pe schița de pe hârtie, scoase un creion roșu și desenă acolo un condensator variabil și locul unde trebuia pus cu indicare legăturilor pe schema de montaj. Apoi i-a făcut semn să aștepte. N-a așteptat prea mult, doar atât cât acesta a cotrobăit printr-o lada și a scos de acolo două perechi de căști, un condensator variabil și un colac, destul de greu, cu sârmă de cupru. I le-a pus în brațe. Ghiță, cu ochii în lacrimi, de-abia putu rosti un mulțumesc și plecă fericit.
L-a văzut tatăl său cu obiectele aduse. Copilul a trebuit să-i povestească despre rugăciunea sa și despre felul cum aceasta s-a îndeplinit.
- Și i-ai mulțumit?
- Da, i-am spus mulțumesc. Cred că m-a înțeles deoarece a dat aprobator din cap.
- Altcineva nu mai era acolo?
-Nu
- Ba, mai era și Domnul, care ți-a ascultat rugăciunea și ți-a îndeplinit dorința.
După o clipă de gândire, Ghiță zise:
- Da, tată, ai dreptate.
La primul său drum în oraș tata, i-a cumpărat un aparat letcon, câteva bare mici de cositor și colofoniu într-o cutiuță. Nu i-a trebuit mult să învețe să le folosească și, în curând, a reușit să-și construiască, singur, montajul mult dorit. Antena realizată din sârma primită de la rus, precum și pământarea i-au ieșit ca la carte. Și astfel, într-o seară, când erau toți acasă, a avut loc prima audiție. Doar patru puteau să asculte, fiecare ținând câte o cască la o ureche. Ascultau pe rând, radio-jurnale, muzică populară și ușoară și orice transmitea postul de radio București. În curând au putut să asculte toți. Auzise de la cei mai mari că, dacă pui căștile într-o farfurie, sunetul se amplifică și poate fi auzit de mai mulți, deodată. Și așa a făcut. Mama i-a dat o farfurie dintr-n serviciu scump, de porțelan, primit în dar la nuntă. Îi părea rău că ofițerul rus a plecat împreună cu soldații și materialele din grădina lor, tot prin fundul grădinii, urcându-se în alt tren militar. I-ar fi plăcut și lui, se gândea, să-i vadă și să-i asculte realizarea, chiar dacă nu știa românește
În curând, o altă pasiune a pus stăpânire pe Ghiță, și asta după ce meșterul instalator Nicoară, ce locuia aproape de ei, a fost chemat să introducă curentul electric în camera, încă în roșu, și în pivniță.
Ghiță a fost mereu pe lângă el și a înțeles foarte repede cam ce făcea și de ce făcea așa. Tare s-a mai minunat Nicoară într-o dimineață de luni când venise să continue ceea ce lăsase sâmbătă seara. Atunci nu reușise, încă, să facă legăturile în doză și la două comutatoare care trebuiau să funcționeze separat pentru a aprinde și stinge câteva becuri. Când să se apuce de lucru, și-a dat seama că nu mai are ce face. Legăturile în doze și la comutatoare erau făcute și instalația funcționa perfect.
- Cum ai reușit, măi băiete, să faci, singur, ce ai făcut?
- Uite așa, nene Nicoară. Și-i arătă o hârtie pe care desenase legăturile ce trebuiau făcute.
- Și cum de ai reușit să fii sigur că n-ai greșit pe hârtie.
- Am controlat, cu lampa de control.
Și-i arătă un bec introdus într-o dulie, de care atârnau două sârme.
- Chiar nu te-a ajutat nimeni?
- Cine să mă ajute? Că a trebuit să mă feresc și de ai mei să nu mă vadă, că nu m-ar fi lăsat. Noroc că s-au dus la biserică și am rămas eu acasă să am grije de cloșcă și de puișori.
În vacanța de vară, la insistențele lui, meșterul l-a luat să-l ajute la instalații electrice și la reparații prin cartier și chiar mai departe. Pe ce punea mâna, zicea meșterul, făcea ca lumea. Ștemuia, adică săpa în perete, repede și curat, îndoia cu cleștele special tuburile Bergman, încât se potriveau fără greș în șanțurile făcute, avea o dexteritate deosebită în a „planta” întrerupătoare și prize, de a folosi izolirbandul doar atât cât trebuia, făcând în felul acesta economie la material.
- Măi, Ghiță, a zis odată meșterul, parcă te-ai născut cu sculele și materialele astea în mână.
- Fac și eu ce pot, nea Nicoară.Făcând lucrurile bine, a început să câștige și bani, pe care-i primea, e drept puțini de la meșter, dar a luat și unele lucrări pe cont propriu. Îi păstra, cu sfințenie, deoarece gândul lui era să construiască un aparat de radio adevărat, ori lămpile electronice heterodine și superheterodine, tot felul de condensatoare, rezistențe și transformatoare, lampa de la ochiul magic, difuzorul și multe altele erau scumpe. Noroc că la târgul de vechituri, pe unde începuse să umble, a găsit o carcasă arătoasă a unui Telefunken pe care o cumpărase pe mai nimic. În ea își va instala radioul care va trebui să fie de bună calitate. Va combina câteva scheme, pe care le înțelegea foarte bine, găsite într-o revistă de specialitate. A lucrat la montaj mai bine de două luni, dar și când a terminat și a auzit primele voci, ce sunau impecabil, a fost în al nouălea cer, de fericire. S-au adunat toți ai casei și l-au felicitat.
În serile lungi de toamnă, se strângeau în jurul radioului și ascultau teatrul la microfon. Au râs, fascinându-i vocile lui Miluță Gheorghiu, Constantin Sava, Alfons Rodvanschi, Eliza Nicolau de la Teatrul Național din Iași care interpretau „Chirița în provincie”, s-au întristat, dar au și râs de meschinăria și zgârcenia lui Hagi Tudose. Programele mai cuprindeau și „muzică cerută de stahanoviști”, buletine de știri în Limba rusă, „Cotele apelor Dunării” în limbile română și rusă, dar și „Emisiunea pentru naționalitățile conlocuitoare”. Până la urmă tot Ghiță a rezolvat problema selectării emisiunilor radiofonice pe care le vor asculta. Cumpăra zilnic, apoi s-a abonat la „România Liberă” în care apărea, săptămânal, și programul radio.
Nu numai montajele radio și instalațiile electrice îl pasionau. Îi plăcea să glumească pe diferite teme care, la prima vedere, păreau foarte serioase. Aparatul lui de radio prindea pe lângă posturile naționale și altele mult mai îndepărtate. Nu făcea excepție nici „Vocea Americi”,dar un bruiaj insistent îi făcea aproape inteligibile programele. Părinților chiar le părea bine pentru că știau că ascultarea acestui post putea să fie pedepsită de autorități. Dar chiar și cei ce nu ascultau acest post știau de existența lui. O fi știind, își zise Ghiță, și unchiul Nelu, fratele mamei din comuna Alămor care venise cu căruța la Sibiu. Și-a lăsat căruța la ei în curte și s-a dus cu niscaiva treburi prin oraș. Până să se întoarcă, Ghiță a pregătit farsa. O cască a transformat-o în microfon, a introdus-o în circuitul de joasă frecvență și a făcut încercări. Da, vocea lui ajungea în difuzorul aparatului. Ca să fie sigur că i se înțelege vocea, a chemat-o pe sora mai mică, iar el de-afară vorbea în casca-microfon. Fetița n-avea cum să-și dea seama că un fir, bine mascat, intra din fereastră în aparat.
- Ascultă radioul, eu am treabă pe afară. Când mă întorc să-mi spui cum se aude.
S-a întors după câteva minute
- Ei, cum s-a auzit?
- Vorbea unul, dar tare fonfănit, de-abia am înțeles ce zicea.
-Și ce zicea?
-Că acolo-i... nu mai știu cum o zis... ceva de America și... de știri.
A fost mulțumit Ghiță și cu atât. Apoi s-a dus la fratele lui mai mare și l-a pus în temă cu cee ce vrea să facă. Acesta a fost de acord să-l ajute. Și l-a ajutat.
După ce s-a întors unchiul Nelu din oraș, l-au poftit în camera unde era aparatul de radio. Tare i-a mai plăcut unchiului muzica populară. Ba, s-a nimerit să-l audă și pe Vasile Tomazian cu al său Salutare taică și noroc de care a râs să se prăpădească. La un moment dat, s-a lăsat liniștea. După câteva clipe o voce distorsionată, și fonfănită, cum a zis cea mică. anunță: „Aici Postul de radio Vocea Americi. Transmitem știri din țară. Ion Dordea din Alămor, Județul Sibiu, căruia consătenii săi îi spun Nelu din capul satului a ajuns, cu căruța lui, trasă de cei doi cai, Suru și Șargu, la Sibiu. Îi dorim să se întoarcă sănătos acasă!
După ce și-a mai revenit din uimire unchiul Nelu zise: „Am auzit eu că ăștia le știu pe toate. Da, nici chiar așa!”