Fumăm. Pielea transpirată ne strălucește sub cele câteva raze ale după-amiezii care mai ajung la noi în pat de dincolo de jaluzeaua prăfuită. Un picior de-al ei încă se bucură de prizonieratul palmei mele. Nu vorbim. Răsuflăm doar agitat, și nu e de la țigară. E de la inerția dragostei lacome de mai devreme. Fumul întrupează îngeri și păsări utopice în urcatul lui către tavan. Abia dacă înțelegem atâta artă efemeră, privim doar pentru că nu mai avem forțe pentru altceva. Afară se aude un foc de armă toropit și el de caniculă. Carnea de pe coapsă îi arde și miroase a nesaț. E frumoasă cu totul, îmi dau seama de asta pentru a mia oară. Aurie a devenit din cap până în picioare din cauza luminii ăsteia năvalnice și a peliculei de transpirație care o face al naibii de apetisantă în simplitatea și naturalitatea ei de animal erotic perfect. Mă iubești? Privirile ni se întâlnesc. Are buzele roșii de săruturi și pupilele mari de emoții de tot felul. Nu știu, probabil că da. Strivește mucul de țigară în scrumiera de pe măsuță, își toarnă un Martini, soarbe cu poftă și îmi mută palma acolo unde toate simțurile unui bărbat se predau. Un an de carantină se împlinește azi. Din bloc, doar eu și această vecină mai trăim. Nu e întâmplare: suntem singurii care nu am crezut niciodată în virus. Nu am avut timp, ne-am atras reciproc dintotdeauna și am fost ocupați să ne imaginăm această după-amiază, de exemplu. Pentru a o trăi aievea.