agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-05-06 | |
O vreme îndelungată Bunica ţinuse din scurt sentimentul inevitabilului, starea aia de dezagregare la primul contact cu aerul devenit intempestiv autumnal. Cu gândaci decoloraţi, fatal întârziaţi în drumul letargic spre ascunzişurile teluricului. Cu neorânduiala căderilor vegetale, neavând la dispoziţie privirea estetizantă a unui artist, fie el şi local, care să îndese surplusul în saci de duzină, păstrând esenţialul. Detaliul-satelit care ar fi însufleţit trecerea noastră amorfă şi goală prin fiefurile anotimpului. Cu mirosul de vin scufundat în must ca-ntr-o mater sempiterna şi graba de a ajunge primul/prima la o gutuie, unica în pomul stingher într-o arie de foşti cireşi. Instalaţia de iluminat a cătunului. Cea dintâi şi ultimă nădejde… Mai ales cu ceţuri şi brume suprapuse, care ţi se aşezau pe faţă făcându-te irecognoscibil. Inclusiv pentru tine însuţi. Mai ales pentru tine. La început era primăvară. O gripă rebelă. Un gălbenuş. O Mamă deznădăjduită, semnând scenariul cel mai sumbru. În haină verde cu butoni transparenţi păstrând chipul veveriţelor şi al buburuzelor-mărţişor. Subit îngustându-se în jurul trupului pământiu. Ca un lanţ. Ca o alinare. Mama intrând pe o poartă. Făcându-se nevăzută. Stârnindu-mi roiuri de fantasme. De alegorii. Geamul ce da înspre şosea era mic. Era minuscul. Pe acolo năvăleau una... două… trei, eheheeei, multe realităţi. Şi eu mică, mică-de-tot, în pijama cu ursuleţi şi abţibilduri cu Bamby şi o exagerat de albă Albă-ca-Zăpada… Alea pentru care nu mai rămăsese niciun loc de aciuat. Pe afară. Aşa că munceam de zori. Din convingere. Dintr-un imbold. De a duce treaba la bun sfârşit. De a scăpa de ea. Dintr-o nevroză. Dintr-un vicleşug. Lipeam. Pe braţe. Pe antebraţe. La subsuori. Peste o băşicuţă. Peste cicatricea ei. Peste ceea ce eu, în intimitate paroxistică, crezându-mă unică, îmi imaginasem a reprezenta. Floare rea ce avea să odrăslească dintr-o urmă. Aşa că acoperă! Repede-repede! Şi frumos-de-tot! Până nu e prea târziu! Asta, după ce mă asigurasem desigur [şi mă asiguram poetic, fără prea multe toane!] că pielea mea mirosea cât de mult se putea a piele, condiţie sine qua non pentru o lipire impecabilă… Deci, primeam una, două, trei… eheheei, multe realităţi… Cu generozitate de ţânc care oricând s-ar fi putut sustrage omului mare…
Bunica trecea preluuuung…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate