Cătălin avea cu vreo 2 ani mai puțin decât mine. O trotinetă ciudată. Pe care el însuși o căra în spate. Cu acea convingere că asigură transportul omenirii dincolo de marginile lumii. Un ochi albastru. Celălalt, aproximativ verde. Mai avea Cătălin. Obiceiul de a se juca cu fetele. Și un tată lucrător în armată. Rara avis pe ulița mult prea domestică, așa de civilă. Domnul purta invariabil uniformă strâmtă. Și un diplomat în care cu certitudine depozita arme grele și iubire ilicită. Ne pitulam cu toții. Până trecea războiul. Iminența lui. Cineva găta dulceața de vișini. Un roșcov uriaș tot la el în curte rodea. Mă rog, în curtea lu᾿ baba Gina, mă-sa-marea, dar tot el era împăratul. Dis-de-dimineață, când tulbura somnul orătăniilor. Și al liniștii. Proaspăt întors de la București. În pantaloni scurți și tricou cu năsturași galbeni mirosind a apret. O undă vag citadină încondeia subtil împrejurimile celor cu mulți ochi de văzut. Mă privise straniu. Pe mine. Prințesa vecinătăților. A depărtărilor. Poate mă trezisem cu fața la cearșaf?! Sau Paștele se apropiase suspect de repede?! Mă luase, cumva, pe nepregătite?! Sau eu trăisem o eternitate cu convingerea că toate erau perfecte? Rectific: că toate ALE MELE erau perfecte! Și, atunci, cea mai mică fisură nu putea echivala decât apocalipsei. De fapt, eram perfectă! De fapt, era apocalipsă! Iar pantofii, așa de frumoși! Cei mai frumoși! De un grena aprins și cu un fel al lor de a genera stări incomparabile. Zile în șir îi privisem cu nesaț tragic. Nu, nu puteau fi decât ai mei! În vecii vecilor! Mă rog, până avea să-mi crească piciorul... așa de mic... Cum altfel?! Cadou de la Mama. De Paște. De Paștele acela. Ce-i drept, în același scop fusese hărăzită și o pereche pricăjită de balerini. Unii albi. Mult prea albi. Și pufoși. Tocmai buni de ispășit pe câmpii nesfârșite cu mărăcini, așa de ademenitori în trandafiriul florilor calde. Eeiiii, în lipsă de altceva... ‒ ar fi zis oricine... Nu și eu!

Dintr-o parte se ivise Caterina, mai exact Catirina-cu-asimilare-vocalică-regresivă. Cea mai pragmatică fată! Mânca 5-6 ouă vopsite deodată. Că așa era de Înviere! Nu, nu făceau rău! Nu aveau cum să facă! Pentru că erau ALTFEL de ouă! Dovada cea mai concludentă, ea – cât se putea de teafără! Ca hipnotizată, priveam la ritualul ispititor al decojirii, al contribuției necondiționate la Paștele Blajinilor. Câlniștea lua în grijă cioburile de calciu și alte minerale, săltându-și trupul neîmblânzit în unduirea sălciilor veghetoare. Iar crinii, obraznicii, în zadarnica așteptare a morții, se hotărâseră, măcar o vreme, să fie pentru ăi vii. Și avea Catirina șiruri lungi și drepte de iriși mov-albăstrii. Care ne înfășurau de la o poștă gleznele. Și destinul. Picioarele înnobilate sau nu de pantofi grena-aprins irezistibili!



Gestul meu survenise brusc, așa cum desigur se petrec, trebuie să se petreacă, toate despărțirile fatale. Alegi să mori repede. Cumva cu ochii închiși. Nu din lașitate. Retezi toate punțile cu „trecutul acela”. Ai fost, da, ai fost, doar până în punctul în care. Apoi cineva dăduse cu pastă incoloră. Nu, tu nu avuseseși nicio contribuție. Nicio vină! Ei, poate în visurile tale fuseseși prințesa purtătoare de conduri sângerii, dar una e visul, alta realitatea! Apoi totul se derulase firesc. Aproape normal...

Catirina avea cu vreo 2 ani mai mult decât mine. Un picior destul de mare. Ce mai, un picior mare! Pantofii „mei” îi veneau ca turnați. Am privit prin gard cum o parte din mine se ducea pe apa pierzării. În septembrie avea să plouă roșu-grena.

A fost ca o trădare. Și neîndoielnic m-aș fi răzbunat de aș fi identificat cu precizie maximă trădătorul. Chiar și Cătălin mă înțelesese. Îmi oferise trotineta lui. Cu care puteam ajunge în tandem la marginile lumii. 3 zile am crezut.