agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1893 .



Oameni și vremuri 28
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2020-08-26  |     | 



Să fie povești spuse de cineva și el să le fi uitat? Nu, nu le-a uitat. Dar unde or fi stat ascunse atâta vreme? Și cum de au ieșit acum la iveală, și de ce? Nu, n-au fost ascultate și uitate. Au fost trăite și de el, care acuma nu mai este un băiețel, ci de vârsta celor care atunci i se păreau bătrâni, unii chiar foarte bătrâni.

Carul la care erau înjugați doi boi înainta încet, foarte încet. Direcția, când era nevoie, se restabilea prin vocea moșului care zicea molcom: ho, Iambor, ho, cea Bourean... Ho-ul și cea-ul le spunea boilor când s-o ia mai la dreapta ori mai la stânga. Își aducea aminte și de celălalt bunic, căruia îi zicea Tata mare și nu ca acestuia moșu. Tata mare avea și el doi bouleni. Își mâna bouleni, fără nume, strigându-le hăis și cea, tare și repede: hăis-cea, hăis cea! Și nu mergeau așa de încet, ca ai moșului, ci mult mai repede, câteodată chiar fugeau.

Au plecat devreme de acasă, cu noaptea-n cap, cum zicea mama ai bătrână, adică bunica. Și era într-adevăr noapte. Secera lunii și luceafărul de ziuă străluceau pe boltă, parcă ținând norii albicioși departe. Hainele de pănură țesute, croite și cusute în casă, reușeau să țină frigul toamnei la distanță. Geana de lumină, care apăruse pe Dealul viilor, se tot mărea pe măsură ce carul înainta. În curând discul solar, deosebit de mare, de un roșu aprins, stătea, acolo sus, la marginea dealului. Razele lui, n-aveau încă puterea de a zbici bobițele de rouă ce străluceau pe iarba de la marginea drumului, puteau doar trimite umbra boilor și a carului pe miriștea pe lângă care treceau.
Cu multă băgare de seamă, moșu coborî, apoi împiedică roata din dreapta-spate cu lanțul ce era legat de loitră. Ținu și el cu putere de loitră ajutând în felul acesta boii, ca să nu fie împinsi de car. În curând, după ce au trecut pe lângă cantonul de calea ferată, au pătruns pe locul cărui i se spunea La moara Hașagului sau mai simplu În Visa. Era cel mai roditor pământ ce-l avea. Era roditor dar departe de casă. Toamna târziu, ori în puterea iernii, când ducea gunoiul de grajd până aici îi trebuiau două trei ore la dus și tot atâta la întors. Nu putea duce decât un singur car pe zi. Și ar fi trebuit mai multe pentru că suprafața de pământ, ca-n palmă, măsura mai bine de un iugăr și jumătate.
Nu cu mult înainte de postul Paștilor, într-o duminecă însorită de februarie, după ieșirea din biserică, bătrânul Niculaie povestea, cu vecinul său Traian, despre locul său de pe Visa. Se plângea de calea lungă ce trebuia bătută pentru a ajunge acolo.
- Am început să îmbătrânesc și mi-e tot mai greu.
- Eu, să fiu în locul tău aș împărți locul celor doi ficiori. Că ce cai aprigi au amândoi! Drumul până acolo ar fi, pentru ei, floare la ureche.
- M-am gândit și eu dar mi-i că nu se vor înțelege la împărțeală. Partea dinspre apă se lucrează mult mai ușor și este mai rodnică, așa că-l mai țin eu anul ăsta și, poate, și în alți ani, cât m-or mai ține puterile.
După plecarea lui Traian, Niculae mai zăbovi o vreme, până a intra în curte. Dinspre Hudița grădinilor venea ținându-și calul de căpăstru fecioru cel mare a lui Vasile din capul satului.
- Bună zâua, bade Niculaie!
- Bună să-ți fie inima, Văsălie. Da unde ai plecat cu calul, acum dumineca?
- Mă duc să-l adăp la șipotul din Părăul furcii, că apa din fântâna Papeli îi cam sălciuă, îi bună doar la spălatul hainelor. Dar, bine că te văd, bade, încă de după anul nou am tot vrut să stau de vorbă cu dumneata, dar m-am tot luat cu treburile.
- Zâi, Văsălie!
- Apoi ți-i zice dintr-o dată, fără niciun ocoliș. Nu-mi dai mie să-ți lucru, în parte, pământul de la Moara Hașagului?
Luat ca din oală, Niculaie nu-i răspunse imediat. Să fi auzit băiatul ce a vorbit el mai adineaori cu Trăianul Soani? Nu, n-a avut cum, doar era departe când ei s-au despărțit.
- Nu știu ce să zic, Văsălie, m-ai luat prea dintr-odată, să vedem ce zice și Mărie, nevastă-mea. Ia, leagă tu calul de belciugul porții și hai în casă și om povesti la un păhăruț de vinars. Că doar îi sfânta zi de duminecă și nu mai avem alte treburi.
- Nu pot, bade Niculae, i-am spus neveste-mi că până trage de amiază la biserica sașilor, mă întorc. Oi veni să-mi spuneți ce ați hotărât după ce iasă dom-părinte din biserică, după vecernie. Bine-i așa, bade Niculae?
- Bine, Văsălie, hai atunci și om vedea.
- Vin de bună samă.
A venit Văsălie și s-au înțeles. Pentru că pământul a fost arat din toamnă acum, în primăvară, va trebui doar să fie grăpat și apoi făcute urme cu cormanul pentru a se putea semăna cartofi ori cucuruz.
- Eu zic, Văsălie, să punem cucuruz, sămânța o dau eu, că o am din Delniță de anul trecut, că și acolo-i pământ bun. Tu să sameni, cu sămânță de la tine, bostani printre rânduri, eu ți-oi da să pui două rânduri de cânepă de jur-împrejur, că și asta ne-o fi de trebuință.
- Eu o să aduc de la soacră-mea niște sămânțuri de părădăici. Se fac doar cu puțin mai mari decât alunele, dar dese. Să vezi numai ce iute se umplu coșurile cu ele, și ce bulion bun dau.
- Deci, ne-am înțeles. La mine vorba-i vorbă.
- Și la mine.
Nu l-a mai văzut Niculae pe Văsălie până după Paști, când acesta și-a botezat primul copil. Au fost chemați și ei la masa botezului că doar Mărie a cinstit la nuntă două fețe de masă pe care ea le-a țesut la război și pânză de in pentru două lepedeie mari. Și acum, la botez, a cinstit o bucată mare de pânză, tot de in, dar mai subțire, pentru scutece. Despre locul de lângă Visa n-au mai vorbit, doar că Văsălie a zis la despărțire.
- La toamnă te anunț eu, bade Niculae, când să vii la împărțeală.
Mai alaltăieri a fost anunțat pentru astăzi, și iacătă-l.
În mijlocul locului erau cinci grămezi de cucuruz nedesfăcut. Trei va trebui șă și le aleagă el, cum a fost înțelesul, și două îi vor rămâne lui Văsălie.
Nici n-a apucat să-și deszjuge bine boii că iacătă-l și pe Văsălie.
- Cum de-ai ajuns înainte noastră, măi băiete? Că și noi am plecat din timp, iar tu cu calul ar fi trebuit să ne ajungi și să ne întreci.
- N-aveam cum să vă ajung. Ieri am terminat de cules și, mai spre seară, am făcut grămezile. Pe nevastă-mea, Lenuța, am trimis-o cu copilul acasă, pe scurtătură, că încă nu l-a înțărcat. Eu am dormit aici pe cojoc și iacătă-mă.
Carul a fost încărcat până sus, deasupra au mai pus patru saci de patru feldăre și un coș cu părădăici. Moșul n-a vrut, în ruptul capulu, să ia niciun bostan. I i-a lăsat pe toți lui Văsălie, că el mai are de pe locul din Capul Dealului și de pe cel din Hâns. La insistențele lui Văsălie moșul a acceptat să-l lase să prindă și calul său înaintea boilor pentru a urca greaua povară din car, mai ușor dealul spre Stăuini. El își va duce povara, până acasă, pe căruța sa care este mai ușoară, chiar de va face mai multe drumuri, că are vreme.
Își mai aduce aminte cum întreaga vecinătate s-a strâns în șura moșului la desfăcut cucuruzul din foile lui. Se grăbeau să termine că mâine, fiind Sfânta Paraschivă, nu se va lucra. Se grăbeau doar cu mâinile că de povestit fel de fel de întâmplări mai deosebite aveau timp. Lelea Ana lui Țuruc și-a adus aminte cum în îndepărtata ei copilărie a văzut, ieșind spre miezul nopții din casă, pe o vreme cu lună plină, ca acuma, o arătare, ca o muiere despletită, cu o rochie lungă, lungă, îndreptându-se spre grajd. Prin crăpătura ușii a văzut-o cum sugea din țâțele vacii. Era, cum a aflat mai târziu, o strigoaie care a păgubit multe gospodării. N-aveau ce-i face strigoaicei, intra în grajd doar atunci când toți ai casei dormeau somn adânc. Putea intra în casă și pe gaura cheii ca să se asigure că toți dormeau, apoi se apuca de treabă.
Susană, nevasta uncheșului Ilie, povestea despre satul ei, aflat la peste șapte dealuri de aici. Da, și pe acolo, când era ea fată, bântuiau strigoaicele. Aproape nu era vacă de la care să nu se fi înfruptat. Și nu numai strigoaicele, dar, câteodată, apăreau moroii. Moroii aceștia erau morții care nu-și puteau găsi odihna pentru că nu li s-ar fi făcut toate slujbele cuvenite. Apăreau printre oameni cu chipul ce l-au avut în viață sau puteau lua orișice alt chip. La apariția lor, oamenii se spăriau peste măsură. Numai într-un fel se putea scăpa de un moroi, să fie așteptat noaptea la ceasul al doisprăzecilea la mormânt și, când va ieși, să i se înfingă o furcă de fier în piept. S-ar fi găsit acolo, în satul ei, un fecior voinic și curajos care să-i vină de hac moroiului, care în viață ar fi fost Ionul tâmplarului.
A așteptat cu furca în mână la mormânt și, când luna a intrat într-un nor, i s-a părut că o umbră iasă din pământ, A dat cu putere. Gata, l-am omorât a doua oară, pentru vecie. A dat apoi să fugă, dar n-a putut, cineva îl trăgea de cămașă în jos. A doua zi, de dimineață, oamenii l-au găsit lângă mormântul lui Ion. Furca de fier era înfiptă în pământ dar trecută prin cămașa ce-i atârna pe sub chimir. Părul ce aseară îi era ca pana corbului acum era complet cărunt. Nici de vorbit n-a mai putut, scotea doar niște sunete fără nicio noimă.

După Sfântul Dumitru, vacii din grajdul bunicului i s-a împuținat laptele.
- Să fie vreo strigoaie, bărbate?
- Om vedea.

Într-o seară, s-a culcat bunicul în grajd. După primul somn adânc i s-a părut că ușa grajdului scârțâie încetișor în timp ce o pală de aer rece pătrunse. Printre genele abia deschise zări o arătare. Puse mâna pe furcă și dădu să o arunce spre ea
- Nu mă omorî, bade Niculae sunt eu Ană, vecina dumitale!
- Du-te la casa ta, și la copiii tăi, și să nu te mai prind prin grajdul meu!
- Așa o să fac, bade, dar nu mă mai spune la nimeni.

Până a mai trăit Ană, că era destul de betegoasă, Niculae n-a povestit nimănui această întâmplare. Ba, s-au mirat cu toți ai casei când au văzut că în fiecare dimineață ii trimite vecinei câte o ulcică de lapte.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!