Habar nu aveam noi cum de ne pomenisem cu ea. Cert e că, ne convenea sau nu, urma să-i fim discipoli măcar un an,... cine știe... poate doi? La matematică. Pfu! Fără doar și poate, tovarășa Elena (ei, simplă omonimie..., ce..., doar un câine-i sur de coadă?!) trebuie că ieșise dintr-un laborator plin cu substanțe aseptice și alte cele, prelungindu-și neobrăzat consecințele cel puțin în vecinătatea imediată. Acolo, depaaarte în lumea aceea, foarte probabil fusese cobaiul unor minți draconice care împinseseră consecințele experimentului dincolo de orice capăt. Indubitabil o așezaseră la orizontală. Îi insinuaseră dependența maximă. Spaima că singură în veci nu ar fi putut marca pe suprafețe plane acel „prim pas”. Fusese blocată. Așa cum apeși pe un buton cu eficiență maximă în realitate. Orice ai face, nu mai găsești drumul înapoi. Drumul CĂTRE TINE. De parcă n-ar fi fost de ajuns! Îi luaseră măruntaiele. I le se dăduseră cu sare. Cu apă fiartă! Poate cu HCl,... naiba știe?! Îi lăsaseră un timp. De meditație?! Oarecum, de căință?! Și ea, pobre diabla, se autosugestionase! Avusese tupeul să-și spună: Va fi bine! Va fi bine indiferent de orice. Indiferent de oricine! Dar ei i-au luat somnul. Chiar i l-au luat! I-au pus în loc un țol soios, habitat al supliciului. Un munte de interogații! Și puncte... puncte... puncte minuscule.. nesfârșite. Ploaie de ace otrăvite. Nevrozate, insectele îi intraseră în sânge și în cuvinte. Orice enunț începea de-atunci cu NU! Vezi tu, de-aia cântase cucuveaua nenorocită! Și ea trudise să-și reconstituie puzzle-ul chipului într-o oglindă zobită. Nu îndeplinise niciun ritual de exorcizare. Continuase să se caute în cioburile ingrate. Curată fatalitate! Doar destin?! Deci, îi luaseră somnul. În nopți fără granițe, concepute conform principiului expansiunii în orb, nu știa exact care este, care mai era diferența dintre ea și o ecuație. S-a identificat treptat cu o necunoscută. Cu NECUNOSCUTA! Iubitele ei, cifrele, ele însele păreau a nu se sinchisi prea mult să-și dea obolul rău la trădare. Doi venea după șapte. Scăzute, numerele se făceau cocoloașe uriașe, nelăsându-se abordate nici măcar printr-o metaforă.

O fărâmă de șansă, de nu va fi fost cel mai pur ghinion, o readusese pe Elena în lumea mult prea obișnuită. A oamenilor bucălați mirosind a ceapă și a salam românesc. A copiilor rurali din Câmpia Burnazului, aclimatizați – bat-o Dumnezeu s-o bată! – cu primara de matematică. Cu indulgențe multiple din partea învățătorului devenit, printr-o minune sau printr-o întâmplare neînsemnată, „de-al casei”. Că la ora de matematică, se trezea câte o bunică, pe care toți o crezuseră dusă cu pluta, venind cu pâine imensă, din care, mirosind, făceam lucruri minunate... A coborât. Nesfârșit de lungă. Și cioturoasă. O specie negricioasă-stranie. Numai piele și os! Doar ochii, numai ochii păstrau încă un dram dintr-o lucire omenească! Cine s-o reconstituie?!

„Termină vorba, băiete!” – auzisem și eu în rând cu restul clasei. Am fost sigură că este vorba despre mine, când locul lui „băiete” a fost luat de „fată”! M-am ascuns cât am putut. Punându-mi silențios mâinile la spate. Aranjându-mi exemplar în minte bentița. Și roșul cravatei. Statutul de pionier al patriei. Nici nu băgasem de seamă smiorcăielile lui Rămurel, mucos neputincios frecându-și palmele inflamate. Sub loviturile riglei cu gradații matematice. Atunci frigul a început să urce... să urce... să urce...



Fusese și ea cândva om. Om în afara eprubetei. Și poftise la cireșe. Sau la pâine albă. Nu o deranjase că frunza era prea frunză, că pământul prea pământ... Pusese..., păstrase cifrele în ordinea lor adevărată. Știuse ce înseamnă a se cuveni să te bucuri. Dar DRAGOSTEA! Lipsita asta de scrupule! O mâncase pe dinăuntru. Treptat și pe dinafară. Mai exact, lipsa ei. Îi luase somnul. Îi pusese în loc un țol, habitat al supliciului. O pocnise la orizontală. Îi scosese măruntaiele. Le dăduse cu sare. Cu apă fiartă...