Se întâlniseră atunci în plină eternitate. Deopotrivă de profesoare. De tinere. Aproape sigure că într-o zi,... „în ziua aceea” nu ar fi putut muri decât cel mult metaforic în fața plictisului atâtor detalii interminabile. Dar asta nu implica mai nimic dramatic. Poate doar în sensul acela teatral. Ciudat, niciuna dintre ele nu părea a fi cochetat vreodată prea mult cu scena. Atemporale. Așa de pragmatice! Căci visul uneia începea din dreptul maculatorului de franceză, schițând turnuri Eiffel și serviete de școlari conștiincioși, cu mersul adânc înfipt în realitate. Ei, care știau să graseieze perfect, să distingă sonor pe -in de -ine..., grafie banală repercutându-se ontologic. Imaginea se păstrase intactă... de-a lungul nesfârșitelor ere... Mâna ei înălța și cobora litere,... înălța,... mai mult le mângâia, absolvindu-le parcă pentru totdeauna de convențional. Știai asta, nu aveai dubii, de vreme ce te puteai încălzi la scrisul ei. Cuminte ca de fetiță. Rotund, perfect, armonios. Terapeutic. Scris cu sălcii de islaz și sănii colorate. În mireasma dovlecilor portocalii și vraja flăcărilor din cuptorul ca o casă.

Și visul celeilalte începea cam la fel... Continua... S-au privit în ochi, întrebându-se dincolo de cuvinte: Oare, ce-o să mai fie? Câmpia se așternuse la fel de necunoscută, de darnică în nesfârșirea ei... Au făcut un gest de revenire la normalitate. Au gătit supă aurie. Au umplut curtea cu verdeață. Țâncii lor creșteau. Feți-frumoși și ilene-cosânzene. ÎN ACEASTĂ INTIMITATE SACRĂ ÎN CARE NICIO FISURĂ NU AR FI PUTUT SĂ SE INSINUEZE.

Cine știe, poate aveau, totuși, să încerce, la un moment dat, minima variație stilistică? Atunci când sensul o va fi luat razna sub povara clișeului autarhizat? Sau când cineva avea să facă o glumă mai puțin inspirată? Eu știu?! În primă fază, o nevinovată problemă hormonală?! Un virus?! DAR CARE STIL SE POATE PUNE CU IMPLACABILUL?


Uneori, poate mai mult decât „uneori”, viața ne ia prin surprindere. Asta, probabil, pentru că nu ne-am priceput să descifrăm, puțin câte puțin, semnele ei. Poate le-am descifrat, dar am avut voință oarbă sau numai ACEA STARE COPILĂREASCĂ A A FI-ULUI...


Nu întâmplător se întâlniseră...


Una dintre ele a fost... și rămâne MAMA mea.

Cealaltă a plecat și ea. Într-un fel. Odată cu drumul fără de întoarcere al fiului ei.

Iar eu... eu am rămas. Am rămas în continuare. La fel de nevăzută. Până când?

(Prin mine s-au privit înstrăinate, suspectându-mă, poate, de un scenariu eronat. Am vrut și eu să mă pot îndoi.)