Ne plăcea profesoara de franceză. Mărunțică foc. Mai scundă aproape decât oricare dintre noi! Cu niște ochi imenși. Rimelați. De șerpoaică. Una blândă ce-și făcuse ascunzișul exact în inima clasei noastre. Ca o vietate de-a casei. Luându-și rolul în serios. Și noi, cât de ingrați să fi fost să nu băgăm de seamă toate acestea?! Irezistibilă! Doamnă mică, mă rog,... tovarășă, „tovarășa profesoară”, și noi deja clasa a V-a! Când, în rând cu noi, devora, una câte una, minunatele bomboane cu lapte date pe deasupra cu praf magic. De cacao! Luate (câteodată măcar, în toiul orei!) de la ALIMENTARA de vizavi. Aia mirosind veșnic a napolitane râncede și a pufuleți expirați. În ultima vreme, cu câte un A sau cu o jumătate de M șters. Reconstituibil pe loc grație instinctelor noastre de mici devoratori. Prădători ca la carte! Bomboanele astea erau, de departe, delicatesa numărul 1 a împrejurimilor! Încercase odată să-i facă niscaiva concurență un ecler cafeniu – ingrat desert, intrus într-o lume a ulițelor! Încercase doar! Nimic nu se dovedise mai eficient în graseierea franțuzească decât fantasticele bomboane! Ah, și ce poftă ne mai era de ora de franceză! După toate probabilitățile, vina o purta praful cafeniu, căci fără de el... ce-ar fi fost aptitudinile noastre?

Numai Petruța sta pe margine! Posacă, poate numai îngândurată. Trasă în jos de cozile groase, incredibil de lungi. Pentru un trup de piticanie. Țintuită. Dovadă că, la cea mai mică deplasare, musai trebuia mai întâi să-și urnească, din cine știe ce adâncuri, cele două ancore strangulate. Strangulante. Mult prea serioasă se înființa. Nu poftea niciodată la bomboanele noastre. Mereu într-o zi nesfârșită de post, își scotea biscuiții pătrați, incolori, inodori și, pe jumătate rușinată, îndrăznea să deranjeze un colț al lor. (Bunica mai făcuse asta!) Își strângea repede bocceluța. Cu un fel de sentiment al culpei. Citea franțuzește cu accent rusesc și voce bărbătoasă! Hei, tu, Petruțo. – ne-am opintit noi elanul. Fără îndoială că în fața noastră se ridicase din start un zid închis. Am suspectat-o de rea. De hidoasă. Am vrut s-o batem cu pietre.

Petruța! Apariție stranie pentru cei mai mulți dintre noi, căci văzuse vreunul cândva UN PITIC ADEVĂRAT? Ce-i drept, niște minți plastice în iscusimea lor plasaseră într-un abecedar, dintr-un imbold al persuadării, o astfel de specie. „Dorina a adormit... Apare un pitic. Mic-mic. Piticul duce o lampă în mână...” Piticii erau și ei oameni? Oh, Bunica pomenise ceva într-o seară despre oamenii însemnați! Să fi fost și Petruța?

Avea jucării Petruța? 10 ani LA FEL CA AI LOR? Oare, noaptea târziu, când mai nimeni nu o vedea, își scotea cele două cozi nesfârșite? Și le așeza resemnată, poate răzbunătoare, ca pe 2 cârje perfide, într-un colț inaccesibil al camerei? Apoi, odată cu ziua, își relua supliciul? Și părinții ei ce spuneau? Când rostea „Mamă!”, glasul la fel i se îngroșa, dispărea orice semn de exclamație? De viață? Îi plăcea vreun băiat? Îi plăcuse?

Egală cu sine, fără trăiri exuberante inutile, nefăcând risipă, ba dimpotrivă, gestionându-și matur distanțele minore, centrul ei de gravitație specific lansa o provocare pentru redefinirea legilor fizicii. Poate era una dintre păpușile date la rebut, care în zadar încerca să se integreze într-o serie?


Dar noi, noi devoram în continuare, îngăduindu-ne fantastic cu profesoara noastră, dulcele nesfârșit cu pudră. Nici prin cap nu ne trecea nouă că am fi comis vreo trădare, nici atât un sacrilegiu.

Petruța agoniza.


Și-atunci, ori tovarășa noastră dăduse în mintea copiilor (de nu cumva așa fusese mereu), ori Petruța...?