agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-09-20 | |
În preajma Paștelui se porneau ploile. Ploile acelea care nu păreau a avea sfârșit! Și oamenii se ascundeau. Fiecare cum putea. În dosul unei ferestre. Al unui gând... cât de adevărat?! Îngăimau ceva pe limba lor păsărească. Mai mult gesticulau. Împleteau ochiuri. Pe față. Pe dos. Își priveau chipurile sleite. Pe punctul de a amuți. Se întindeau într-un fel de camere. Ținte perfecte la orizontală! Pe mutește cerșeau gura de aer! Tragici?! Ridicoli?! Inutili?! Se opinteau. În șezuturi jalnice. Creaturi sfârtecate din mijloc.
Își luau deodată câte ceva pe umeri. Inima în dinți! Se adunau. Treceau-treceau, unul după altul, trudind să aducă la suprafață bruma de potecă fermecată. Cu tălpi înălțate din cleiul noroiului aparent generos. Sprijinindu-și greutatea sufletului de bârnele iluzorii ale unor garduri niciodată ridicate. Brusc își smulgeau degetele din crăpăturile culminând în gura hămesită a câte unei fiare. Mai să se prăbușească! Doar erau oameni! Doar oameni! Prin autosugestie își reluau echilibrul. Trudeau cu imaginația să dezgroape cărarea aceea. Rememorau întâmplarea care nu fusese, poate, niciodată. Se mima ascultarea. Buna-înțelegere. Conexiunea cu semnificația. Cerul răbufnea repetat. Mai să ne înghită. Brațele de mamă își probau ineficacitatea. Scormoneam prin memorie. Dam la o parte stratul mucezit. Excesul de durere. De seriozitate. Ne aminteam de sufertașele noastre minuscule. Cu pește prăjit și pâine de casă. Duzii ne împresurau cu ploaia lor lucioasă. Care va să zică, gâștele se făcuseră peste noapte sălbatice... Zbârrrr! Rămăseserăm noi cu privirea scurgându-se... Ne-am văzut țânci încropind ghiulele de noroi. Ne-am potolit pentru o secundă frica. Știa oricine... Copiii erau cei mai curajoși! Singurii adevărați! Valea cobora adâncă și neliniștită. Preluase probabil ceva din spaima noastră... Era spațiul din noi străbătut de atâtea ori! Prea puțini rămăseseră prin curți. Casele erau cuminți. Știau să-și poarte singure de grijă. Perdeluțe înflorate descopereau discret fărâme de intimitate. Poze alb-negru. O glastră. Un fir de lamé împletit pe firicel de om. Ceasul măsurând pașnic timpul odăii dreptunghiulare. Ordinea ei țărănească geometrică. Fiara domesticită. Privindu-ne mersul complice. Se luminează! Arbuști țepoși cu flori multicolore minuscule dau de știre. Florile acelea care te provoacă enorm. Așa sunt de frumoase! De perfecte! Că te apropii. Te apropii... Niciodată nu reușești s-o faci îndeajuns de mult. Și atunci devii înțelept. Înțelegi că se cuvine să iei frumusețea ca atare. Atâta vreme cât la capătul călătoriei pe care ai iubit-o, cu noroiul ei cu tot, simți cum glodul începe să primească în el mugetul soarelui arzând ca după o boală cruntă. Ești salvat!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate