Nu s-ar putea spune prea multe. Și asta, nu pentru că ai ascunde cine știe ce enigmă. Dar, iată, câteodată măcar, vrei să-ți demonstrezi ție însuți / însăți că poți scoate CEVA chiar și din NIMIC! Învăluit o vreme într-o aură de mysterium magnum, doar pe jumătate om, înaaaaalt-înaaaalt, stârniseși visuri-vise cu nemiluita. Acea jinduire, presărată pe alocuri cu mici invidii, hai, .. cu mici-mari gelozii. Erai perfect! Erai cum nu se putea mai bine! Intangibil, trăind norocul chior sau beneficiind doar de pe urma unor martiraje colosale, în cine știe ce viață / spațiu / timp ispășite, am vrut să fiu în locul tău! Am vruuut! Și m-am văzut mică. M-am văzut cu ochii tăi. De ciclop. Undeva, dedesubtul ființei. Ridicând priviri invizibile. Articulând silabe mute. O neputincioasă! Puteam să fiu sclava ta, ce zici, o sclavă adevărată! Una fără frustrări, fără idealuri! Să mă fi primit în cosmosul tău care devorase, între timp, ere, galaxii, condiții..., dame... Doar să fi știut că eram acolo, printre detaliile-damele tale îngrămădite, din lipsă de vreme sau de sentiment. În colțul cel mai lăturalnic. Ohhhhh, cât de cuminte aș fi fost! Dar am fost rea! Rea și nesupusă! Martoră nevăzută de tine, ți-am smuls strat cu strat. Am fost rea..., atât de puțin-umilă, că acum te privesc în ochi și-ți văd morțile: nicio înviere.