Ceva îi țipase dintr-un adânc: Nu mai pot! Dar ea se făcuse că nu aude. Nu avea o poveste cu care să se învelească. Nu mai avea. Nici măcar un șal gros, 50 % impermeabil. Nu-și permitea să urle în gura mare. Și, orice metaforă ar fi aflat, la un moment dat s-ar fi dovedit perisabilă.

Curtea se așezase deodată sub ochii ranchiunoși ai cerului: ținta perfectă. Iar arțarii... arțarii își alungaseră și ultimele vrăbii.

Așa că și-a burdușit sufletul. La fundul unei genți cu de toate. Dedesubtul vrafului de scrisori nedeschise vreodată. Acolo, sub răsuflarea năpraznică a boabelor de cafea ce aveau să excite formal afectele adormite, nervii lor. Sub scâncetul tupeist al cochiliilor însângerate... de la vopseaua aia de alaltăieri! – încercase să convingă o amică. A pocnit pe deasupra capacul gros de beton armat și indiferență. Și-a pus rochia aia cu toamna. Și-a împins trupul în realitate.

Ce-i drept, mai da ea cu mâna. Mai întâmplător, mai experimentând. Culpa maternă a abandonului. Infanticidul! Își trecea repede degetele pe la nas ca urzicată. Desigur, o simplă alergie! Octombrie și resturile de ambrozie... Înainta!

Era fericită! În sfârșit! Atunci când, nu se știe prin ce miracol, se instaura un soi de liniște. Sentimentul ăla paradisiac prin care se simțea absolvită. Ispășise? Fie și pentru moment? Nu sta pe gânduri. Agonisea. Mare parte din resursele atât de necesare pentru a se opinti în fața puseului următor. Ceaiul de iasomie era prietenul ei de nădejde. Și a iubit din nou în amintire supermarketul jegos, de unde, printre silabe slave și siluete contorsionate, își procurase cantitatea exactă pentru a nu aluneca în urât. Fusese vremea în care se privise colorat în oglindă. Fără s-o deranjeze în vreun fel accesoriile. Firicelele obraznice de viață. Tabieturile lor de fete mari cu atâtea pretenții de la soartă. ... fără să se piardă.

Peste noapte, maronii și stranii, boabele își întinseseră trupurile. O mireasmă dincolo de fire provocase simțurile atât de omenești. Și nările se dilataseră, pâlnii cosmice incapabile să capteze starea aia de dincolo de firesc. O mare își foșnise sângele și arțarii se încăpățânaseră să fie, chiar și cu seva în jos. Un uriaș a zguduit timpul. A simțit în străfundul ei incizia. Avortat, sufletul și-a cerut drepturile.