Nimeni nu-și mai imaginează împrejurările misterioase ce au făcut ca Fedora să o ia razna puțin. Vecinii, cei câțiva ramași in casele aplecate dizarmonic sub timp și înnegrite pe la talpă de umezeală, vorbeau puțin despre acele vremuri de după război și doar din auzite de la cei plecați fără întoarcere de câțiva ani buni. Se spune că părinții ei erau oameni de vază, cu funcții și profesii care le permiteau să aibă amiciții pe măsură, prieteni în lumea mondenă a Iașului, cu care călătoreau in străinatate si cu care petreceau neuitate sărbători în sat, cu lăutari și mese încărcate cu bunătățuri printre care mișunau servitori pricepuți. Fedora avusese două surori, una plecată după război cu o bursă de studii la Viena care nu s-a mai întors niciodată acasă- se spunea că s-a călugărit la o mănăstire în Franța– iar cealaltă muri la nici douăzeci de ani. Se presupuse ca fusese otrăvită. O găsise chiar Fedora zăcând pe jos în camera de la etaj. Ajunsă la o vârstă respectabilă, Fedora trăiește azi în casa părinților, un conac vechi, învăluit in iederă, dărăpănat, neîngrijit, lăsat pradă trecerii timpului. Doar o cameră e locuită, cea în care stă ea.....Seara răsună din interior o muzică răgușită, stranie, de la un vechi patefon. Nimeni nu îndrăznește să intre noaptea în curte; oamenii trec repede pe uliță, aruncănd priviri furișe, speriate, dar și curioase spre geamul la care se întrezărește o geană de lumină gălbuie, stinsă, murdară și grăbesc pașii. Copiii țin o fugă imitând cucuveaua și zbânțuindu-se asemenea fantomelor, râzând. Spre miezul nopții lumina se stinge, luându-i locul o palidă licărire de lumânare. Ușa de la intrare se deschide și Fedora iese învăluită într-o camașă lungă, albă, peste care strânge la piept un șal cu franjuri lungi, negre. Privește spre cer vorbind singură, deschide portița grădinii și se aș
ează molatic într-un cândva grațios fotoliu de piele, acum găurit și crăpat. Vara , când Lucica vine dimineața să-i aducă ceaiul o gasește tot acolo, ghemuită într-un somn adânc. Frigul răcoros al toamnei târzii o face însă să nu zăbovească mult afară, se întoarce fredonând prin umbra nopții și înaintând încet pe pietrișul cărării ce răsună sec sub saboții rigizi. Deși este în vârstă, are o sănătate bună, vine rar pe la mine.
-Știu că lumea spune că sunt nebună, dar eu vorbesc des cu mama și surorile mele, cu tatăl si bunicul meu, care câteodată, noaptea, când e senin și lună plină, vin să mă viziteze. Iubesc luna plină, am impresia că ai mei acolo locuiesc, uneori chiar îi văd. Ei îmi fac cu mâna și îmi zâmbesc ...apoi eu plâng și adorm cu speranța că voi călători în vis la ei.....Sunt doar puțin prea obosită.Îmi doresc din suflet să vină cât mai repede acea ultimă zi, știu că sunt așteptată.
Este o persoană educată, cultă, citită, povestește mult din tinerețea ei, vorbește într-una, trăiește din și pentru amintiri. Nimic nu-mi arată ca e nebună –în sensul medical al cuvântului-, cum spune lumea. Este doar o condamnată într-o lume în care nu se regăsește, o prelungire a unui timp uitat . Dorește de fiecare dată să se destăinuie, să-mi facă cunoscută viața ei, a familiei din care făcea parte cândva , simte nevoia să-și exprime trăirile și trecutul în fața cuiva care îi putea percepe vibrațiile încă vii ale timpurilor trăite de ea. Numai că la mine holul cabinetului e mai mereu plin și oamenii care o vedeau că așteaptă răbdătoare să intre în cabinet se priveau disperați. La un moment dat pricepea din privirile mele tot mai des îndreptate spre intrare și din remarcile scurte că vizita s-a încheiat și se oprea. Se ridica imediat, jenată, iși cerea scuze și ieșea repede, ca o umbră.
- Nu am nevoie de nimic, d-na doctor, Lucica are mare grijă de mine ....și ai mei mă veghează....
O privesc pe geam cum coboară strada, întoarce capul și mă salută ușor cu mâna înmănușată. Preț de câteva consultații eram invăluită în aroma unui parfum aidoma celor de odinioară, purtatoare de vechi amintiri, ce reușește să te absoarbă la interfața dintre două lumi .
(Balcan Anișoara – 12.12.2018)