Atâta vreme cât îl așteptam pe Moș Crăciun era bine. Era, poate, unica noastră stare adevărată. Adunați în formula perfectă. Fără fisuri. Fără sentimentul absenței. Într-o plenitudine aparte în care, ajunși pe culmile împăcării sau ale sensului, nu aveam să ne întrebăm câtuși de puțin: ce-o să mai urmeze? În niciun caz să conchidem: capătul călătoriei. În mod cert avea să ningă. Globurile aveau să emită. Începeam să credem. Ne priveam chipurile. Aceeași copilărie! Mersul lent al timpului pe o șosea paralelă. Străinul acela simpatic căruia îi făceam din când în când cu mâna fără să-l suspectăm. Adulmecam. Era bine! Era așa cum trebuia să fie! Și sufletul fusese conceput să găzduiască fericiri fără margini!

Așteptarea noastră de acum era făcută din toate așteptările anterioare, din toate cele care aveau să vină,... mai multe, ... mai puține. Era făcută mai ales din așteptările acelea infinit de tainice în care toate senzațiile erau la fel de virgine ca prima oară. În vremea aia în care, punându-ți mâinile pâlnie la ochi, oricât te-ai fi străduit, nu reușeai să dai de vreun capăt. Oftai potolit ca un copil ce erai, adică etern. Asta era unica realitate. Ce să-ți mai bați capul?! Și, totuși, te rugai-te rugai, Dă, Doamne, ca ziua asta în care eu cobor cu bunica un drum aproximativ abrupt, aproximativ de țară, într-o dimineață târzie de iarnă, exact prin locurile de unde se simte cel mai bine mireasma tufănicii grena prinse fără prea multă dramă în brațe de zăpadă...

... două vecine mai îndepărtate își deschiseseră larg porțile. Purtau, ca și bunica, ilice croșetate în casă și cojoace cu blană înăuntru. Aproape sigur aveau ele acolo pe undeva niște bomboane colorate, măcar 2-3 cuișoare și turtă dulce! Ne-au arătat dovleacul uriaș. L-am prins cu toate mâinile.

... ziua asta în care cocoșii nu-și găsesc liniștea până nu dau de veste cu mult dincolo de ogrăzile minuscule, bunăoară în ceruri și curtea bunicii răsunăăăăă...
... bunica face jărăgai... un ochi pe dos, altul pe față... Ningeee! Așază măiastră crenguțe de brad. Un Iosif și o Marie contemplă. Prietenii mei secreți, dintotdeauna. Drumul în vârful picioarelor – ssssst! să nu-L trezesc pe Copil! – prin cosmosul nesfârșit al icoanei acoperind mai tot peretele dinspre răsărit. Drumul meu hotărât, ghidată de ecoul prelung al rugăciunilor rupte din inimă de bunică.

‒Mai bagă un lemn!
Și bunicul se conformează. Pâinea e din ce în ce mai caldă.

Ziua asta... zilele astea... în care suport Ignatul, atrocitățile lui, căci știu de la o vreme: așa se cuvine. Îmi acopăr, pentru început ochii. Jumătate din inimă. Gata! A trecut! Liniște. O zăpadă ceva mai colorată și aburul sufletului ridicându-se eliberat din bătătură.

Purtăm zâmbet. Bunicul promite prioritate la plimbarea cu sania. Colindele unor copii necunoscuți mă cheamă la geamul mărunt ce dă înspre poartă. Îi văd. Nu și ei pe mine.

Știu sigur ziua asta în care sunt bună cum poate nu voi mai fi vreodată. Chiar dacă gerul îmi lipește dureros nările și gheața îmi pune la încercare centrul echilibrului. Al certitudinii. Sunt bună!


Dă, Doamne, ziua asta să nu sfârșească vreodată!


*
Deodată, ca vorbite între ele, ceasurile începuseră să bată repede-repede. Sub ochii noștri se făcea trecerea. Fără să ne dăm seama. Ieșeam pe nesimțite din așteptare. Întâlnirea se petrecea fără de știre. A doua zi ne trezeam... așteptând... altfel. Degeaba îl descriau bunicii cu lux de amănunte pe Moș Crăciun,... cizmele lui negre cu puf pe margini și ciucuri zglobii... Desaga cu jucării care mai de care, dulciurile, râsul de se zguduia lumea. Ne arătau chiar și urmele vajnice în ogradă, printre ierburi și priviri congelate de pește. Încercau din răsputeri și ei să creadă...


O tristețe aparte ne lua în posesie sufletele ce stătuseră să explodeze. Starea aia care, în copilărie, trecea într-o zi-două. Cu o sanie. O păpușă. Mai mulți bulgări de zăpadă. Și care, mai târziu, nu avea să mai plece cu una-cu două.