agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-12-07 | |
Trebuie să fi fost cel puțin la fel de bătrân ca timpul. Locuia la șosea. Într-o casă cu prispă la vedere. Unde niciodată prea multe nu se adunaseră. Cu părinții lui cu tot locuia. Un tată ca un gânditor de Hamangia. O mamă pitică purtându-și picioarele în paranteză. Sorbind aerul la fiecare silabă, mai să se înece. Niște năluci! Și ochii lui? Larg deschiși. Ca de spaimă. Și gura... gura? Gura cârpită. Deloc de formă. I-or fi plăcut și lui fetele! Dar căciula cu urechi de câine... Eheheiiii și restul...
S-a făcut primăvară, Bâțâitule, uite, pământul își lasă aburii să iasă! Și zgârmă lighioanele după viermișori și viață! Și-a dat-o jos la un moment dat, când nimeni nu se mai aștepta. O țeastă teșită cum nu mai văzusem vreodată! De moarte vinovat, și-a pus-o la loc repede. A început înaintarea, de atâtea ori amânată. Zâmbind prostește sau – cine știe?! – sfidător curioșilor indiscreți dindărătul porților. Era flăcău – zicea lumea! Flăcău-flăcău! Feri-te-ar, nu cunoscuse defel muiere! Însă! Mergea la București constant. Acolo... depaaaaarte avea o soră, frumoasă de tot și așa de tânără! Mamă a două zgâtii. Lua „irrrtttta aiea rrroșșșșiea” de-aci din deal de la Pompă. Nu-l vedeai 2-3 zile. Ba odată a stat chiar o săptămână. Se întorcea. Mirosind a motorină, a fum străin de țigară și-a București. Atunci îl priveai pentru a doua oară. Pentru a treia. De sus în jos. De jos în sus. Încercai să-i decupezi uriașa teșitură a capului de restul trupului. Rămâneau 2 ochi decolorați de copil bătrânicios. De moșneag dat în mintea prichindeilor. „Bunnnnă dimmminnnneaaaațțța!” – se trezea ᾿mnealui rostind lăbărțat-poticnit. Și cetele de copiii îi dădeau târcoale, căci pe crucea lor dacă mai întâlniseră picioare așa de ciudate! Nerod, Bâțâitu᾿ zâmbea iar și iar. Un stigmat aparte îi lua în posesie chipul. Roza, mă-sa, făcuse orez. Prinsese trandafiri la gâtul smerit al lingurilor lemnoase. Îl chemase. Straniu, nimeni nu-și amintise mai apoi vreun nume! Și, obraznice, mogâldețele îl acostaseră: Bâțâituleeeee! Îl împinseseră-n dreapta și-n spate. –Dansează-ne lambada, Bâțâituleeeee! O luase la fugă. Într-un cutremur, dislocate, șoldurile se balansaseră. Și obrajii i se perpeliseră pe trotuar, 2 bucăți de carne sfrijită, inutilizabilă. Din înălțimea aceea terifiantă, de nu va fi fost marea singurătate, lumea se clătinase. Nimic nu era sigur. Niciodată nu fusese. Și oamenii nu văzuseră plânsul. Nici eternitatea lui chinuită. Zilele nesfârșite de obidă. Privitul în gol pe o fereastră care oriunde dădea, nu și afară. Gesturile haotice de a-și strânge pantalonii soioși din ce în ce mai largi pe un trup împuținându-se văzând cu ochii. Nici durerea amestecată cu frunze și cu țărână a unei mame de la țară nu o văzuseră. Deznădejdea ei, incapabilă, aproape rușinându-se să-și exteriorizeze amărăciunea, darămite să-i mai spună pe nume. Așa că zilele se scurseseră... Nu s-a mai arătat o vreme. Gălăgioși, copiii chinuiseră, cum se pricepuseră ei mai bine, un pui de pisică. Până-ntr-o zi! Când el a reapărut. Răsturnat pe o parte. Purta băț cioturos. Și zâmbet strâmb. A rostit întortocheat, nelaîndemână: „Dddummmmibbbimbbinbbeațțțțaaaaaaa!᾿Au fugit de-au mâncat pământul. La scurtă vreme prispa s-a umplut. Fusese văzut un popă grăbit. Vreo două vecine aprige. Când păsările Domnului făceau repetiție de plecare, și sufletul lui se îmbarcase. Peste vreo lună ar fi făcut 30.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate