-Poveste despre trupul meu

Aseară am văzut un film în care o femeie în vârstă uitase tot ce însemnase ea sau apropiații, trăia doar prezentul apropiat.
Fiul ei încerca diferite metode să-i trezească acea parte a spiritului care să-i amintească măcar cine este el, fiul ei. Boala bătrânei era boala Alzheimer care este cea mai frecventa cauza de demență, termen general folosit pentru pierderea memoriei si a altor capacitati cognitive, care devine suficient de severă pentru a afecta semnificativ activitățile cotidiene și scăzand abilitatea persoanei de a funcționa independent. Boala Alzheimer este cauza a aproximativ 60-80% dintre cazurile de demență. Din păcate, termenul de demență are o conotație negativă în societatea noastră, asociindu-se nebuniei, ceea ce poate să arunce un stigmat asupra persoanelor care suferă de această maladie. Din punct de vedere medical, demența este un termen generic folosit pentru a defini un set de simptome precum afectarea memoriei și a capacitații de gândire. Dar termenii trebuie diferențiați. Cauzele care determină demența pot să fie foarte diferite. Nu doar boala Alzheimer determină demența, maladia Creutzfeldt-Jakob, boala Huntington, boala Parkinson sunt exemple de boli care pot si ele sa fie cauze de demență. De asemenea, anumite interacțiuni medicamentoase sau deficiențe de vitamine pot să determine demența, dar în aceste situații, dacă se tratează cauzele, simptomele sunt reversibile spre deosebire de demența ireversibilă datorată bolii Alzheimer. Chiar dacă se fac numerose studii privind eficiența unor medicații, demența determinată de boala Alzheimer nu este reversibilă, cel putin nu la acest moment.
Poate că nu va fi cazul dar astăzi am să înfig un țăruș de care să mă agăț în situația în care voi fi în postura să uit cine sunt, cine am fost și poate să-mi amintesc de cei care au însemnat câteva ceva în viața mea, să-mi amitesc întâmplări.
Trupul meu este azi al unui bătrân de 71 de ani, născut în anul 1950, în luna august, în București. Cum am să mă pot recunoaște? Sper că nu voi uita să citesc…
Labele picioarelor sunt pentru o mărime de aproximativ 44-45,sprijind un corp de circa 180 de centimetri, cu unghii normale, numai la degetele mari unghiile sunt cam încarnate. Ristul labei piciorului este plin de puncte roșii și vinete…
Eram soldat la palatul lui Ceaușescu din anul 1969. În februarie bunicul mă adusese la comisariat iar la plecare, ca semn a pornirii mele pe calea bărbăției, mi-a strecurat în buzunarul paltonului o sută de lei și un pachet de țigări Carpați, fără filtru. Perioada de instrucție în Trupele de Securitate a fost lungă și grea dar a trecut. Eram soldat în batalionul nr.1( U.M. 0609București), Obiective Speciale și făceam pază la Palatal Republicii. Era august 1970 și Joseph-Désiré Mobutu( cunoscut și sub numele de Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga) a sosit în România la sfârşitul lui august. Întrevederea oficială cu Ceauşescu s-a ţinut pe 26 august. Oaspetele a precizat de la început că România şi Republica Democrată Congo puteau colabora eficient în economie, deoarece republica africană dispunea de consistente resurse minerale, însă nu avea tehnicieni şi capital pentru investiţii. Ceauşescu a consimţit să pregătească specialişti congolezi, iar la nevoie putea trimite la Léopoldville ingineri, doctori sau profesori.
Dimineața de august se anunța călduroasă dar am îmbrăcat ținuta de ceremonie, de camgarn, de la ora șase dimineața când am intrat în post. Cămașa albă, cravata neagră, costumul cu pantaloni de cizmă era bleumarin, cizmele lustruite, paftalele de la centurile albe, cu bretele, erau galbene. A.K.M.-urile erau unse prospăt dar evident nu aveam cartușe. De jur împrejurul palatului recunoșteam agenții în civil de rang mai mic( îmbrăcați civil dar ca de la magazie), din când în când treceau printre ei ofițeri în civil dar a căror ținută le trăda gradul superior. Până și milițienii de la circulație fuseseră înlocuiți cu subofițeri de securitate îmbrăcați în milițian.
Ghereta la care aveam postul se afla(cum priveai la intrarea principală) pe partea stângă. Ceremonia schimbării gărzii la palat era adesea urmăriă de către trecători. Când se apropia schimbul și caporalul de schimb ajungea în dreptul unui anume semn de pe caldarâm, eu coboram de pe podiumul gheretei cu mișcări sacadate, intrând în ritmul celor care veneau cu schimbul.
La comanda caporalului de schimb ne opream, rosteam predarea-primirea postului ca apoi cel care mă înlocuia, în ritmul schimbului care urma perimetrul, își prelua postul iar eu, mă prindeam la capătul șirului de schimb…
Pe timpul vizitelor oficiale nu aveam voie să facem schimbarea gărzii, aceasta urmând să se producă la finalul vizitei.
Umbra aruncată de gheretă se mișca o data cu trecerea timpului. Nimeni nu știa programul vizitei așa că după ce Ceaușescu cu musafirul au venit la un dineu, la palat, au trecut vis-à-vis la sediul Comitetului Central. După circa două ore au plecat la sediul Marii Adunări Naționale.
Orele treceau, umbra gheretei descrisese un arc larg de cerc și picioarele abia le mai simțeam. Am încercat să-mi schimb greutatea corpului de pe un picior pe altul și să mișc degetele de la picioare în cizme dar acele din labele picioarelor parcă erau apăsate de o mână nemiloasă, din ce în ce mai tare. Mâna stângă, echipată cu mănușă albă de relon( mănușile albe erau componentă a ținutei), ținută pe lângă corp în poziția de drepți, se umflase și chiar dacă mai strângeam pumnul, sângele pulsa cu putere.
Umbra gheretei se mișcase de la dreapta la stânga pe o traiectorie ce ar fi desenat un arc de circa trei sferturi din lungimea totală.
Erau 16 ore de când intrasem în post. Soarele se apropia de apus și, ca prin vis, am auzit pasul de defilare al schimbului care se apropia. La semnul pe care trebuia să-l am în vedere pentru a coborâ de pe podium, am încercat să cobor dar nu am putut mișca picioarele. Am făcut o genuflexiune și am coborât. Fiecare lovitură a tălpii de caldarâm îmi provoca dureri infiorătoare. Colegul a intrat în post în locul meu și în cele din urmă schimbul a ajuns la subsol unde m-am repezit la un W.C. Când am trecut pe deasupra tunelului care leagă palatal de C.C. , cadența noastră trăda golul de dedesubt. După ce am ajuns în seif, dormitorul meu( era camera în care fusese ținut Antonescu l arestare) am dorit să-mi scot cizmele. Gambele erau revărsate peste carâmbul cizmei, am băgat picioarele încălțate în cădița în care ne spălam picioarele și am lăsat jetul de apă rece să curgă mai bine de o jumătate de oră. În cele din urmă, cu ajutorul colegilor, am scos cizmele din picioare. Ciorapii de bumbac, militărești, erau acum de o culoare maronie-închis. Mi-am scos ciorapii și din piele se înfiripau firișoare infime de sânge pe toată laba piciorului… Acele pete nu s-au mai vindecat niciodată…
Pe labele picioarelor am mai căpătat niște pete vinete, la mulți ani după aceea, în urma unui accident stupid.
Munceam la pază la o vilă și făceam tot felul de treburi prin curte, de la prepararea și servirea hranei la cei unsprezece câini, curățenie în padocuri, săpat și udat grădina, spălat mașina patronului și orice mai era nevoie. Proprietatea, destul de mare, avea suficienți pomi fructiferi și viță de vie. Oamenii de pază strânseseră destul de multe fructe și patronal dorea să facă țuică. Alambicul era mare, de peste 100 de litri. L-am așezat pe pământ și am pus sub picioarele lui niște resturi de plăci de gresie, ca să-l duc la poziția orizontală. După ce se terminase făcutul țuicii bune și începuse să se scurgă un lichid impropriu, am stins focul, trăgând lemnele mari dar jarul era încă puternic. Am dorit să sting jarul cu apă. Am turnat apă peste jar, gresia a cedat la șocul termic, cazanul s-a răsturnat și cu tot saltul pe care l-am făcut, lava de boască mi-a ars puternic laba piciorului drept, atingându-mă foarte puțin pe laba piciorului stâng. Am scos adidasul, ciorapul și dedesubt era o arsură pe care am tratat-o cu o oarecare ușurință. Nu mi-am chemat schimbul, mi-am curățat arsura, am pansat-o, considerând că în câteva zie va trece. Nu a fost așa. Am avut de tras mai bine de trei săptămâni. La spital mi se cerea să aduc un anume unguent pe care spitalul nu-l avea. Viața și-a urmat cursul, au rămas niște urme maronii ale arsurilor cicatrizate și…cam asta este povestea petelor maronii.
Pe piciorul drept, la circa zece centimetri mai sus de gleznă, spre interior, am o zonă rotundă cu diametrul de circa șapte centimetri, a cărei piele este insensibilă iar sub ea se poate ghici lipsa unei părți însemnate din mușchi…
Aveam vreo zece ai. Mama murise iar după ce pleca tata la serviciu la Uzina Grivița, hoinăream, așa , fără țintă. Mergeam prin Parcul Copilului(locuiam în cartierul Grivița CFR, pe strada Partizanilor, fostă Strada C în timpul războiului, astăzi Strada Feroviarilor). Strada mea făcea legătura între Calea Griviței și fostul Bulevard 1 Mai(actual Ion Mihalache). În capătul străzii mele începuse construirea viitorului centru alimentar pe care localnicii încă îl denumesc Ciuperca. Spre Piața Chibrit, la circa 400 de metri, fusese o cârciumă care se numea ,,La doi curcani”.
Șantierul era la stadiul de turnare a fundațiilor dar nu până la nivelul solului. Unele gropi din care ieșeau semeț fire de fier beton, erau acoperite cu prelate și cu rogojini. Nu mi-am dat seama când am călcat pe o rogojină care acoperea o groapă cu fiare ridicate din beton. Groapa fiind adâncă de peste doi metri, în cădere am ajuns cu capul în jos și fiarele m-au lovit deasupra cefei, în cap, iar un fier ne îndoit mi-a străpuns mușchiul piciorului. Eram năuc și după un timp m-am eliberat dintre fiare. Din cap curgea mult sânge transformându-mi cămașa verde într-o scoarță de culoare negricioasă. Tenisul chinezesc, de culoare albă, cu talpa verde, mustea de sângele de la picior și prin rosătura de la vârf pica sânge pe drum. Am plecat direct la Policlinica Grivița Roșie, la camera de gardă. Mi-au făcut un antitenos, m-au bandajat la picior și la cap și am plecat spre casă. În capătul străzii era un magazin de geamuri și oglinzi. Mi-am privit chipul și capul înfășurat ca-ntr-un turaban alb. Când a venit tata acasă mi-era o frică de nedescris dar nu am mâncat bătaie. Am povestit în linii mari ce am pățit(ocolind faptul că picasem într-o gropă cu fier beton) și…a trecut.
Peste câteva zile urma să merg în tabăra de pionieri de la Mogoșoaia, pe malul lacului, în pădure. Chiar dacă asistenta mi-a interzis să fac baie în lac tot am intrat. Rana s-a vindecat cu greu dar a lăsat sechelele menționate.
Pe laterala labei piciorului stâng, spre talpă, am o cicatrice de circa patru centimetri…
Trecând din strada Partizanlor printr-o ulicioară, ajungeam la niște barăci în care fuseseră cazați , în timpul războiului, soldați. Militari au fost până prin 1955, dar ulterior barăcile au fost abandonate. Pe vremea când încă mai era cazarmă, nouă, băieților, ne plăcea să mergem la gardul de sârmă ghimpată și soldații ne arătau puștile, chiar uneori ne lăsau să le ținem în mâini.
Barăcile abandonate urmau să fie demolate peste un timp și în locul lor urma să se ivească un microcartier, ,,la vile”.
Subsolurile erau inundate, locuri numai bune de explorat. Ne făcusem niște plute din scânduri și ,,navigam” prin subsolurile în care apa cred că depășea un metru. Pe una dintre plute era Decebal Papadopol iar eu eram pe pluta mea și ne jucam de-a pirații. Aveam în mână scânduri pe post de lopeți. El desprinsese o scoabă care ținea două bârne și-a lăsat scândura pe plută ca apoi, cu scoaba, încerca o sabordare. A ridicat scoaba ca să prindă pluta mea dar lovitura scoabei mi-a atins laba piciorului pe lateral. Am reușit să evit capturarea. Joaca s-a terminat și când am ajuns acasă, cu tenișii uzi, după ce m-am descălțat, am văzut rana. M-am pansat și mi-am ascuns piciorul în papuc. Am spălat tenișii și i-am pus să se usuce pe gardul care despărțea balconul nostru de al doamne Radu, vecina. Zile la rând mi-am ascuns rana până s-a vindecat…
Pe exteriorul genunchiului drept, dacă privești cu atenție, vei vedea o julitură mare, pe laterala exterioară, julitură transformată în timp într-o pată de culoare deschisă…
Jucam fotbal în curtea Liceului Vlaicu, curte care în locul zgurei negre, de câțiva ani, apăruse asfalt pe toată suprafața. Băncile vechi, confecționate din țevi, erau neschimbate, gardurile înalte, confecționate din rame metalice pe care era întinsă o plasă groasă, erau la fel ca-n vremea când tata fusese elev la acel liceu.
După ce scuturaseră covoarele în curte, în urma femeilor de serviciu, rămăsese un nisip fin… Am primit o pasă în adâncime, am încercat să fac o schimbare bruscă de direcție și am patinat lung, cu o prăbușire care a continuat patinatul, căzut pe sfaltul curții. Pielea roasă pe o suprafață destul de mare mi-a dat o durere mare, mai mult usturime, însoțită de o sângerare abundentă. Cabinetul medical exista pe vremea aia. Am fost pansat temeinic și m-am întors la fotbal numai că, după aproape două săptămâni de schimbat bandaje, coaja groasă a acoperit locul rănit. Am tot zgârmat-o sperând că vindecarea va fi mai rapidă dar nu a fost așa. După vindecare a rămas acea pată mai deschisă la culoare, pată pe care o am și acum...
Pe pulpa piciorului drept am o urmă ca de la niște ace în urma unui vaccin. Era spre sfârșitul iernii în 1961. Toți așteptam cu înfrigurare ziua eclipsei totale de soare. Toți copiii din Școala Generală nr. 175 din București așteptam evenimentul, pregătiți cu cioburi de sticlă, afumate. Cu câteva zile înainte de eclipsă am fost chemați în clase și o asistentă a trecut pe la fiecare și ne-a aplicat acel vaccin cu un instrument căruia noi îi spuneam 1000 de ace.
Urma a rămas pentru că sistematic am rupt cojițele care se formau pe urma vaccinului.
Operația de apendicită am făcut-o pe la 30 de ani. Un puseu acut, o internare intempestivă, o operație ușoară care la câteva zile m-a lăsat liber din spital.
Prima mea operație de ernie inghinală a fost generată de concepția mea de zmeu, de bărbat care mută și munții. Conform actelor semnate de Regale Ferdinand, acte prezentate primarului Dan Claudiu Tănăsescu, soția mea urma să intre în posesia a un hectar și un sfert de teren situat lângă gardul Palatului Mogoșoaia, pe malul lacului. Faptul că părinții domnului doctor o botezaseră pe soția mea era o speranță de corectitudine. Nu cereamm nimic ilegal, nimic în plus. La circa o săptămână m-a chemat domnul primar la primărie.
-Să trăiești, generale(eram numai căpitan și nici nu se întrevedea vreo evoluție spectaculoasă în viitor)
-Să trăiți, dom primar. M-ați chemat și am venit.
-Tu vrei să-ți faci casă, nu?
-Normal. Eu cu Dona vom părăsi orașul și ne vom așeza pe pământul bunicului ei.
-Generale, e o mare problemă. Pe amplasamentul ăla nu o să pot să-ți dau autorizație de construcție. Terenul este amplasat în zona sitului istoric și nu se poate construi, nu ne lasă legea. Caută un alt teren și vedem…
Am plecat cu speranța că voi găsi un teren potrivit având în vedere că terenurile din zonă, majoritatea, fuseseră ale unor moșieri și conform legii în vigoare, nu se puteau acorda mai mult de 10 Ha. unei personae așa că urmau să rămână terenuri destule ne repartizate.
Cu ceva cadouri, zâmbete și vorbe bune, am găsit un teren potrivit, chiar dacă nu era pe malul lacului. Terenul era amplasat la intrarea dinspre București a comunei, în spatele unui poligon de trageri. Am mers la primărie, încrezător, cu cererea reactualizată.
După câteva zile, dom primar a coborât dintr-un Opel Frontera și i-am ținut calea.
-Ia spuneți, domnule primar, când primim titlul?
-Până una-alta o să primiți o adeverință de punere în posesie dar are valoarea și puterea unui titlu. Problema este că nu pot să-ți dau tot terenul la un loc. Mai mult de 5000 de m.p. nu am cum.
-Teren este destul, până în calea ferată.
-Da dar sunt alți moștenitori de drept acolo.
M-am consultat cu soția și am decis că e bine și 5000 de m.p.
Am mers la primărie și am primit adeverința de punere în posesie numai că pe act era trecut că cei 5000 m.p. sunt teren arabil, extravilan.
Abia ne obișnuisem cu gândul că primim numai 5000 m.p. dar eram în situația să nu putem construi.
Ca să nu pierdem timp ne-am decis să semănăm jumătatea de ha. cu spanac, urmând să scoatem producția la vânzare.
A treia zi am trecut pe la terenul pe care-l marcasem cu 60 de țăruși, după măsurătoare. Pe teren un tractor semăna orz peste spanacul meu. Îmi venea să-l ucid pe tractorist dar ce era să-i fac?
A spus că nu a văzut țărușii!
Am fost la primar și l-am întrebat cum putem face să construiesc casa mea. Mi-a spus că este agricol, extravilan și nu se poate.
-Domnule primar, în mijlocul câmpului , în Bărăgan, au autorizație de construcție?
-Da dar este vorba de clădiri pentru agricultură. Am făcut o altă schiță de casă care putea fi și un grajd de vaci, la intrare cu două încăperi pentru depozitare lapte etc.
Am depus cererea pentru urbanism la primărie și am așteptat.
După alte două săptămâni am mers la unul din primărie care se mai ocupa cu terenurile și l-am întrebat cum fac cu trecerea din agricol, extravilan în intravilan.
-Mergi la primarul capitalei și…se rezolvă.
Crin Halaicu mi-a fost coleg la generală, cu un an mai mic. Ajuns la el în birou i-am spus ce mă doare și el, râzând mi-a replicat:
-25 de cenți la metru și rezolvăm.
Uluit, i-am mulțumit, am căutat bani și în câteva zile m-am prezentat cu banii în dinți.
-Crinule, uite, pentru 5000 m.p. Ai aici și elementele de identificare din adeverința de punere în posesie.
El a chemat secretara și i-a cerut registrul de procese verbale din adunările generale. A căutat o filă anume, a scos um alt pix din sertar, a scris ceva în registru și apoi a chemat secretara ca să-mi facă adeverința din care rezulta că terenul era în intravilan.
-Cum ai făcut asta, Crinule?
-Simplu! La sfârșitul procesului verbal era destul loc, înainte de semnături. Am trecut și terenul tău și gata. Bă, eu am declarant public că nu sunt incoruptibil dar prețul meu e mare. Pentru tine am făcut o reducere apreciabilă. A doua zi am cumpărat 57 de stâlpi de beton de câte 2,50m. și i-am adus pe teren. Am adus și câțiva metri cubi de pietriș și de dimineață m-am apucat de treabă. Am săpat gropile toate, am cărat cu cârca toți stâlpii la gropi, am cărat câte o roabă de pietriș la fiecare groapă, am plantat stâlpii la linie iar noaptea târziu, la lumina lunii am întins sârmă ghimpată pe stâlpi. Eu, un singur om! Am căutat oameni de ajutor dar sumele cerute erau imense. Așa am făcut prima ernie inghinală.
La a doua lucrurile s-au desfășurat mai simplu.
Echipa care tencuia la casă a lucrat două zile și nu a mai venit. M-am dus în cartier, la țiganii mei, să-l caut pe șeful de echipă să-i cer socoteală. Ca să-i conving a trebuit să le plătesc un avans dar munca pe care o prestaseră nu acoperea nici jumătate din plată. Am găsit casa, am strigat la poartă și a ieșit nevasta lui cu vreo doi copii mititei atârnați de poale.
-Unde-i fa, Marin?
-Are treabă pe la Râmnic, după ceva stofă.
Simțeam că explodez. Am plecat la poartă și nu știam de mine, de nervi. Am scos o șufă din portbagaj, am legat-o de gard și m-am opintit și l-am dat jos. Mai erau câțiva metri de gard și i-am dat și pe ăia jos. Simțeam că turbez. Am dat mașina cu spatele lângă casă, am legat șufa de unul dintre stâlpii din cerdac, urlând:
-Vă omor pe toți. Vă dărâm casa!
Dintre oamenii adunați a apărut bulibașa.
-Bre, ce s-a întâmplat?
-Mă, am venit eu la furat la voi, v-am respectat și v-am omenit iar voi mă furați?
Simțeam că mă mai liniștesc.
-Dacă mâine dimineață nu am oameni la lucru vin și le dau casa jos, am strigat lăsând să mi se vadă pistolul de la brâu.
Am plecat și în noaptea aia a devenit evidentă a doua ernie.
A doua zi în zori țiganii erau la muncă și după ce au terminat de lucru la ce ne-am tocmit am plătit diferența de bani și nu le-am mai dat de lucru…
În mijlocu abdomenului tronează un ,,fermoar”de circa 45 de centimetri, cicatricea rămasă după o operație în urma căreia am pierdut o jumătate de stomac și o jumătate de duoden…
Fusesem trecut în rezervă disciplinar în 1980. Până în 1982 am luptat contra morilor de vânt. Aveam și un dosar penal în urma căruia urma să fac pușcărie de la trei la cinci ani, nevinovat. Toate pușcăriile sunt pline de nevinovați! Plângere penală împotriva ministrului apărării, încercarea ministerului de a mă scoate nebun prin internare la spital, ajungerea în audiență sărind în fața mașinii ministrului, șantajul practicat de cei din direcția cadre că dacă nu-mi retrag plângerea împotriva ministrului și soția mea de atunci, militar, va fi dată afară din armată, acuzațiile soției că am furat, au fost elemente care au condus la o stare greu de descris.
Eram internat la neuropsihiatrie în Spitalul Militar Central pentru stabilirea situației medico-militare în vederea reactivării. Primisem neînceperea urmăririi penale, când a venit dispoziția de internare. În acea zi venise din nou un alt colonel de la direcția cadre să mă șantajeze… În acea noapte mi-a explodat stomacul și s-a ajuns la acea rezecție cu cicatricea de rigoare. Pănă la urmă m-am îmbrăcat în haine militare dar după alți doi ani, cu condiția să merg la mină...
Pe deltoidul umărului drept mai am o cicatrice, urmă de glonț de A.K.M. pe care am căpătat-o în poligonul de la Crângul lui Bot. Eram soldat în Trupele de Securitate așa că făceam trageri măcar de două ori pe săptămână. Poligonul rudimentar avea în fața biutei de pământ care oprea gloanțele, un șanț adânc în care stăteau soldați cu țintele de carton prinse pe niște șipci, ridicate. La capătul șanțului era un telefonist cu un telefon cu manivelă la care se transmiteau ordinele.
-Ridicați ținta!
Le-am ridicat și la a doua rafală de pistol mitralieră am simțit ceva fierbinte la umăr dar nu am dat importanță. Mâneca vestonului se umpluse cu sânge și abia atunci mi-am dat seama că un gloț din ricoșeu mă atinsese. Am intrat în panică. S-a oprit tragerea și am ajuns pe linia de tragere unde soldații stăteau culcați cu armele alături. Sanitarul mi-a scos vestonul găurit și a constatat că am fost lovit de glonț. M-a pansat, m-a bandajat și m-a așezat să aștept ca să vadă ce se mai întâmplă și să nu fie raportat un eveniment de tragere. Sângele a ieșit la suprafața bandajelor dar nu în cantitate mare. Sanitarul mi-a schimbat pansamentul și l-a liniștit pe comandant că sângerarea s-a oprit. După ce s-a vindecat rana, am păstrat amintirea acelui eveniment într-o cicatrice.
Coborând pe brațul drept, la antebraț, pe interior este o nouă cicatrice, oblică, cu o lungime ceva peste 6-7 cm. Acest semn datează din copilărie, când într-o zi de vară alergam pe Hipodromul București care adăpostea un teren imens pe care prindeam sticleți cu pomișorul cu clei de păsări. Pe locul fostului hipodrom mai târziu s-a ridicat uriașul pavilion de mostre, cel care a adăpostit, an de an, o mulțime de expoziții și târguri. În loc să o iau direct spre cușca cu ,,chemător” am fugit în lateral ca să mai gonesc ceva sticleți. Un prieten m-a strigat, am întors capul în fugă și m-am izbit de un gard de sârmă ghimpată. Pielea mi-a fost sfâșiată adânc pe antebraț, și un alt ,, cui” mi-a sfâșiat pielea capului în spatele urechii drepte.
Pe mâna dreaptă nu mai am alte semne dar pe degetul arătător de la mâna stângă am două cicatrice adânci rămase de la tăieturi din copilărie, când ciopleam tot felul de bețe și de lemne, cu cuțitul. În interiorul ambelor palme mai am semnele rămase din mușcături de câine.
Veneam de la pescuit, în șlapi și pantaloni scurți când un B.M.W. m-a depășit în viteză și a lovit în plin un câine care traversa. Câinele a fost aruncat la peste zece metri. Șoferul a încercat să-l omoare de tot cu un bolovan. Am frânat brusc, am luat câinele în porbagaj și am fugit. Ajuns acasă am plecat cu câinele la un veterinar care l-a operat de două ori și până la urmă a fost salvat.
Când am dorit să-I dau drumul în curte a avut loc o înfruntare teribilă între el și masculul alfa al haitei. Mi-am băgat mâinile în gurile lor, i-am despărțit cu greu și pe ,,accidentat” l-am luat în casă. După câteva zile l-am dat unui vecin și eu am păstrat urmele până astăzi.
În spatele capului, din copilărie, atunci când am căzut într-o groapă cu fiare beton cu capul în jos, mi-a rămas un gol și spre creștet o proeminență vizibilă.
Ambele arcade le-am avut sparte de la fotbal.
În creștetul capului port și acum semnele sărutului mamei mele, pe ochiul pineal, atunci când m-a dat spre adopție. Și acum mă doare…
Aceste rânduri așteaptă să intre la atelier, nu?