agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 496 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Alma mater. Capitolul 30

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-03-07  |     | 



Clasa noua nu s-a evidențiat prin mari evenimente. Disciplinele exacte nu mă interesau, le învățam mai mult pentru note. Celelalte le studiam cu profunzime, în măsura potenței școlare. Idiomele, literaturile și istoriile mi se dădeau ușor, pe profesorii ce le predau îi vedeam foarte tari. Mare atracție de obiectele umanitare nu mai simțeam eu, dar trebuia să mă agăț de ceva, să mă bazez în ceva, să am cu ce ieși în lume.

Într-a zecea, la începutul anului de școală am făcut alegerea. Planul mi-a fost să învăț idiome, să ajung tălmaci, să fac traduceri, să văd țări străine, marele Paris... dar, mai întâi de toate, să pot fugi de acasă. Tot atunci m-am adresat la profesorul specialist. Dumnealui i-a părut bine, s-a obligat să mă susțină cu material adăugător. Imediat m-a încărcat cu literatură de lectură franceză, mi-a dat și un manual de gramatică, simplu clar și cuprinzător, păstrat încă din anii studenției.

În vacanța de iarnă, aproape de crăciun, familia a hotărât să-i facă fratelui o surpriză, adică să mă trimită pe mine la el în musaferie. Înainte de plecare, tata a tăiat porcul, mama a copt plăcinte...


Sosit la capitală, m-am dat jos din autobus, am scos țidula cu schema scrisă de mână și, hai să ajung la destinație. Gentoiul încărcat cu bucate mă trăgea la pământ.
Aglomerația din gară m-a dezorientat. Oameni de tot neamu și veleatu, care cu desagi, geamantane... care cu lighene, mături... care cu gentuțe de fonțonari... toți treceau pe-alături și plecau.
Stăteam amorțit și-i priveam ca un ieșit din pădure, se mai și uitau urât la mine, că încurcam circulația. A trebuit să mă lipesc de un perete, să văd ce fac mai departe.
Dezmeticindu-mă, m-am apucat de întrebat, altă ieșire n-aveam. Din câteva lămuriri diferite am ales-o pe cea repetată de trei ori. Topindu-mă în gloata înghesuită la o poartă a târgului, m-am scăpat la strada numită Benderscaia, însemnată pe harta fratelui. El îmi schițase două planuri de deplasare spre locul lui de bazare: unul mai scurt, altul mai complicat. Scăpat de valul mulțimii, am urmat drumul găsit.

Odată ajuns la ulița Lenina, am dat de troleibuz și am urcat pe ușa din mijloc, fără bilet, cu gândul să-l cumpăr la șofer. La înghesuiala dinăuntru, cu bagajul ce-mi lungea mâinile, n-am mai dat de cabină, mai eram și ocupat cu număratul opririlor.
Un bărbat prezentabil mă urmărea, dintr-o parte. Ce văzuse el la mine, de l-am interesat? – Poate eram murdar pe față, poate semănam cu vreun neam a lui...În spatele transportului s-a simțit îmbulzeală.
O femeie zdravănă, mai înaltă ca țața Finica, se oprea, ceva întreba, își făcea loc cu coatele, iar se oprea, iar întreba... Era revizoarea, auzisem de ea în anecdote. M-am speriat. Omul de alături a surâs, a clempănit (a perforat) un bilet a lui și mi l-a întins, exact când ea se întorcea cu fața spre mine. Tovarășa mi-a smuls hârtiuța, i-a făcut o ruptură, mi-a împins-o repede înapoi și îndată s-a răsucit spre alt pasager. Am răsuflat ușurat, l-am mulțămit cu privirea pe salvator, dar am pierdut contul la opriri. ” Și dacă am trecut?” – m-a pătruns iar frica, ca săgeata scăpărată din nouri, atunci chiar că m-am fâstâcit cu totul.
Stăteam cu țidula dinainte și nu știam ce să fac mai departe, îmi venea să o mănânc de ciudă, așa de neîndemânatic eram eu în locurile obștești aglomerate. Omul iar m-a observat, a întins mâna după hârtie. I-am dat-o. S-a uitat atent la schiță și mi-a făcut semn să cobor, taman când s-a oprit troleibuzul.
Am înșfăcat geanta, să ies. Pe naiba. Pasagerii dinaintea mea, vreo trei la număr, stăteau încleștați de trube, parcă se temeau să nu-i ia uraganul.
”Dați-i voie tânărului să coboare”, le-a strigat omul meu, cu insistență. ”Da și n-o pridupridit (n-o prevenit) din timp”, a răspuns unul, nemulțumit, făcându-mi totuși loc de trecere. La fel au procedat și ceilalți. Văzându-mă afară, mai n-am chiuit ca la nuntă, de norocos ce mă vedeam în ziua ceia. În două ore de plimbare era a treia oară când simțeam șiroaie în spinare. La oraș – altă chiră, altă socoteală.

La punctul însemnat cu roșu pe hartă am ajuns asupra nopții, cu străzile luminate. Destinația finală era un cămin muncitoresc de lângă Bulevardul Tineretului, construit în câteva etaje din piatră albă.
Fratele încă nu venise de la lucru, a trebuit să-l aștept. Amabila femeie de la intrare m-a condus în camera leninistă, instalată la etajul unu, amenajată cu mese și rafturi închise cu sticlă, încărcate cu cărți groase scrise de bărboși vestiți, văzuți și pe la biblioteca satului.
Neavând ce face, am scos una și m-am pus pe citit, cu ideea că m-ar ajuta pe viitor. M-am mocoșit asupra operei aproape un ceas. Așa și n-am mai înțeles, ce voia să le lămurească înțeleptul proletarilor în lanțuri. Probabil, încă nu eram destul de pregătit să descurc ițele mai subțiri ale luptei de clasă.
În tot cazul, femeia de serviciu, trecând cu treabă pe lângă mine, de două ori m-a onorat cu demna-i privire. Sigur mă admira pentru curajul cu care sfâșiam pagină după pagină, mai purta și ochelari. Știa oare cineva, de care cunoștințe îi ascundea baticul din cap? Când nu mai vedeam literele, a apărut și fratele, cu o setcă plină de producte și zâmbetul până la urechi provocat de surprinzătoarea vizită.

L-am prins pe constructor la capăt de săptămână, luni și marți fiind zile de sărbătoare. M-a plimbat în tot orașul. M-a dus la film, la teatru, la circ, pe la parcuri, la brad, să-l văd și eu cât de mare și bogat era, să facem și poze... M-a târâit și pe la cantine, ospătându-mă cu bunătăți de capitală.
Peste tot plătea el, că bani avea de-i umflau buzunarul de la palton. Tot el mi-a cumpărat din timp bilet de cale întoarsă. Rubla de trei, cu care mama mă înarmase la drum, nici n-a văzut lumina capitalei.

Fratele arăta perfect: îmbrăcat, mâncat, nebăut, la minte măsurat, înalt, făcut la corp, plin de viață... în orice clipă gata de a zbura și pe altă planetă. Pe șantier muncea cu inimă (avea un teanc de gramote), făcea sport, diminețile alerga, practica exerciții cu haltere de 5 kile, avea și o ghiră sub pat. Serile-i erau ocupate de pregătirea noului asalt a facultății de drept, frecventând cursuri universitare cu plată, organizate pentru viitorii abiturienți.
În ultima zi m-a luat și pe mine, să asist la o adevărată lecție de istorie. Ce am auzit eu acolo, m-a decepționat. Am înțeles că nu știam mai nimic de războaiele ruso-turce, chipurile controlate ca degetele de la mâini. Da altele, mult mai complicate, da răscoalele, revoluțiile... ”Plecat-am nouă din Vaslui și cu sergentul, zece...” (Peneș Curcanul - V. Alecsandri) – a început profesorul depănarea temei cu graiul lui răspicat, convingător... Oricare cuvânt își avea locul în narațiunea-i simplă, ordonată... Frazele-i curgătoare, lăsate să cadă în voie asupra tribunei, dezvăluiau cu ușurință noi și noi pagini ale conflictelor imperiale, în care se pomenea și Moldova noastră, pe atunci călărită de tartari și otomani. Epizoadele bătăliilor descrise cu patos m-au aruncat în câmpul de bătaie. ”Și tunuri sute bubuiau... Se clătina pământul! Și mii de bombe vâjâiau, trecând în zbor ca vântul...” (Peneș... - V. Alecsandri)Lecția s-a terminat, eu tot acolo am rămas, înconjurat de ieniceri... M-am speriat, nu de turci, de mine însumi. Cum s-ar fi uitat la mine omul cela, cu ce notă m-ar fi apreciat el, arătându-mă înaintea lui la examen?
În noaptea ceia am visat numai vrăjitori la cravată, aplecați de-asupra mea cu nasurile lor încârjoiate, ochii sfredelitori, ghearele lungi ascuțite, gata să mă sfâșie în bucăți. Mi se arătau și clădiri mari de stat, cu geamuri vaste, uși înalte închise pe dinafară cu lăcătoaie cât talpa elefantului...
Când m-am trezit, în cameră nu mai era nimeni. Fratele cu companionul plecaseră la muncă. Am întins-o și eu la gară. Nu era departe, m-am dus pe jos, să nu mai încurc lumii în troleibuze, nici geanta nu mai rupea brațul.


Satul m-a întâlnit cu toată asprimea iernatică. Ca înadins, înainte de sosire o ceață deasă topise omătul. Pe dealurile posomorâte, unde și unde se mai zărea o cârpală surie, ca dovadă a ninsorilor din ajunul noului an. După capitală, nu mi-a venit bine să-mi bag în glod sapojchii (cizmele) lustruiți, cu care fratele mă bucurase, chiar de nu erau noi.
Înainte de coborâre, cu toată rușinea față de două școlărițe (tot dintr-a zecea) urcate la Cania, i-am descălțat, i-am băgat în geantă și am scos în loc ciobotele de chirză (rus. imitație piele de cizme).
Vacanța încă nu se sfârșise. Acasă mă aștepta familia, o teleșcă (remorcă) de încărcat băligarul în ogradă, și alta de nuiele descărcată în drum, ce trebuia repejor tăiată și la dos cărată. Pricazurile nu m-au dezorientat. După schimbările mintale din ultimele zile eram curios să aflu, dacă acasă, între pereții noștri tăria-mi de caracter (de care fratele pomenise nu odată) costa ceva.

A douza, dezbrăcat până la brâu, am înfoiat pieptul și am pus mâna pe furcă, să vadă și trecătorii cum se călea oțelul în a noastră ograda.
Un ordin special (aparte de a tatii) a convins subalternii să ia lemnele asupra lor. A rămas și Andruță cu torsul gol, până pelea i s-a făcut porumbacă. Atunci a îmbrăcat cămașa, a răsuflecat-o, a pus mâna pe secure și s-a apucat de treabă. Costică nu m-a copiat, paltonul de pe dânsul nu la lăsat, că tușea, avea și muci. Lui i se nimerise un toporoi cu coada mai lungă ca dânsul. A dat în trunchi până s-a obosit. Atunci el a pretins la schimb de instrumente, după mărime, da Andruță n-a vrut. S-a pornit sfada, apoi bătaia... Eu m-am aruncat la drum, și mama a ieșit din casă. Când m-a văzut dezbrăcat, și-a făcut cruce.
– Dumnezăule, da și mai esti și asta, di undi așa modă? Îmbracă-ti chiar acu, că ai să mori di frig. Da așii din drum, și să hârjonesc, și nu li ajiunji, ia să intri oleacă în ogradă, să-i văd eu, că în tini n-am nădejdi, niși odată nu-i disparți...
– Oaminii în lume se scaldă în copcă, da mătali... – Iată cari-i prișina, ai fost trii zile la oraș și le-ai aflat pi toate odată... adica vă căliți, tu – cu frigu, așii din drum – cu bătaia. Nu cumva și Ukil să bagă iarna pin iazuri? Ia îmbracă-te răpidi, ti rog eu, și pi băieți oprești-i, că di nu, pun eu mâna pi jărghie. – Tari ai să-i mai sparii, nu-i vezi că-s cât mătali? – am zis eu, am înfipt furca în gunoaie, am pus cămașa pe umeri și am ieșit la drum.
Băieții, zâdărâți de tot, se pumniau ca la box. Într-adevăr crescuseră amândoi, Andrușa era într-a șasea, Costa – în a patra. De voiam, îi astâmpăram pe amândoi odată, sau pe rând, dar aveam nevoie de brațe de muncă. Dacă-i struneam după schema obișnuită, pierdeau randament – lucru demonstrat de practica repetată, nu o dată. Le-am dat pauză. Pe unul l-am trimis după apă, pe altul – în pod, să coboare o roată de macuc (ștrot) pentru godaci, eu m-am repezit până la badea Gheorghe din măhală, să-i cer securea pe trei zile, știind precis că avea două. Omul mi-a dat-o, numai să nu i-o scăp în chiroane, și să nu tai cu dânsa chiatră. Până una - alta, și mama ne-a strigat la mâncare.

După masa, lucrul a mers șnur și-n ogradă, și în drum, nu numai datorită securii. Andrișelu a fost intrigat de o nouă acțiune a zilei, ca între altele oferită în favoarea intereselor noastre sportive.
Se trata de alergările de dimineață și o serie de exerciții corporale noi, ca aerul necesare pregătirilor pentru așteptata trântă raională. Înțelegerea ne-a fost ca, în condiții de iarnă, indiferent de timpul de afară, să nu încălcăm orarul de fugă. Excepție puteau servi doar glodurile de la genunchi în sus, dar nu și omăturile.
Totul mergea după plan. Glodul amorțit de gerul nopții ne înlesnea alergarea, vremea fiind de partea noastră. Într-o noapte a nins.
Spre dimineață s-a apucat de spulberat. Când să ieșim pe poartă, companionul a dat înapoi, cum că-i venea greu să fugă împotriva vântului. ”La război oaminii se aruncă la tancuri, da tu... te-ai spăriet de o boare de vânt – am reacționat eu nemulțumit. – Vperiod, za rodinu! (Înainte, pentru patrie!) Hai! Dacă nu, să nu ti mai văd închedicându-ti din urma mea ca un cotei fără curmei!” Andriuha s-a pus de acord, că nu vroia să fie scos din lista coronaților, în săptămâna ceia la școală câștigase primul loc la trântă în categoria lui.

Activitatea de dimineață o făceam pe ascuns, că așa ni se părea nouă. În realitate, acele rapide promenade matinale demult erau ieșite din ramele secretului. Într-o zi tata o întrebă pe mama: – Da undi umblă băieții iștea huimași di somn, pi întuneric?
– Nu prișechi o boabă, omule... – sâ antranează, sâ ocupă cu sportu.
– Și asta... dimult?
– Nu chiar, după și Ego o fost la Chișinău. – Iată cari-i socoteala, de atâta-i văzuse Afteni într-o dimineață la capătu șleahului. Nu l-am crezut, s-o părut că glumește.
– Nu mai spune!.. Chiar păn acolo fug? – Da, i-a să-l întreghi pi Afteni, când a să treacă pi la mini. Încă di cari fugă!.. Afară sufla vâjgolnița, spulbera... da ii încălicau troieni. O zburat pi lângă Afteni, mai să-l doboari di pi chișioari, l-o și spăriet... La alergat să scoală cu noaptea-n cap, da să dee hrană la animali – nu. Zâderea mami lor, am să-i antranez eu, chiar mâini aduc mașinca di frecat popușoi.
– Făină mai avem... Lasă-i și tu să termini cu trânta. Ai uitat cum umflai nărili, când frati-to Ivan o luat berbecu...

Crosurile noastre s-au terminat odată cu dezghețul de primăvară, după ce se sfârșiseră întrecerile la lupte. Atunci m-am apucat serios de istorii, gramatici și literatiri, începând cu clasa șaptea, cum mă îndrumase fratele. Nici pe la club nu mai treceam sâmbetele, doar pe la seratele de la școală mai apăream. Eram suflet de bărbat, femelele mă atrăgeau, poate și eu - pe careva din ele. Rupt din soare nu mă arătam, dar ceva vino-ncoace însemnat pe mutră aveam.
Spre mijlocul primăverii, când natura te scotea din ogradă vrei nu vrei, seratele s-au întețit. S-au îndesit și consultațiile. Examenele de absolvire strâmtorau cercul timpului, dar asta nu însemna că trebuia de stat numai cu nasu-n carte, organizmul cerea relaxare.

Într-o sâmbătă, am pus pe mine clioșii (pantalon la modă atunci), cămașa de ieșire (în care fratele de la oraș nu mai încăpea din toamnă) am încălțat sapojchii (cizmele), m-am parfumat cu ”Alen Delon” de-al nostru și am călcat apăsat în josul șleahului. Se înnopta.
La școală distracția era pe începute. Într-o clasă spațioasă din corpul nou învățătoarea de muzică – o domnișoară josuță, smolițică, frumușică, cu ochi de școlăriță, însuflețea cu ardoare acordeonul. ”Sub cerul Parisului” răsuna în toată artistica-i frumusețe. Perechile, îndesite spre centrul vizual al spectatorilor rezemați de pereți, pluteau în unison legănate de plăcerile auzurilor muzicale, de care pe mine natura mă lipsise încă înainte de născare. Spre deosebire de frații tatii, prindeam ușor ritmul la cântec. Asta mă și salva, de altfel picior a meu nu călca podeaua școlii în seara ceia.
La serată, totalitatea mulțimii o formau mai multe contingente, separate în grupuri din a zecea, a noua și a opta. Doar două mucoase din a șaptea – frumușele, răsărite, însemnate cu insigne comsomoliste în piepturile deja conturate – se fâțâiau de colo-colo, tinzând să pătrundă în ierarhiile de sus.
În rangul superior, parte componentă a căruia mă consideram, prevalau elevele din a zecea ”B” (V), încă mai sclipitoare ca în anii claselor primare. Anume în cârdul lor ocheam eu. Nu le eram unicul admirator, din păcate. Cum numai pornea cântecul ”El și Ea”, școlarii mai jucăuși, pregătiți dinainte, le asaltau la repezeală și le purtau cu hărnicie prin toată sala, ostenindu-le ca pe căprițe fugărite. Bine le făceau!
Valsul nu-mi ajungea la cap, nici la tălpi. Unde era verișoara Natalița, să mă ia de mânuță, să mă scoată din groapa urșilor...
Stihia-mi era tangoul, în seara ceia l-am prins nu o dată. Perechea, o fată plăcută, membră onorifică a grupului sus-numit, răpită drept de sub mâna unuia din concurenți, mi-a întins brațul ca răspuns la invitație. Aproape ca mine de naltă, mlădioasă, brunetă cu părul negru ondulat, în stil clasic retezat… zâmbindu-mi cu dulceața-i chemătoare, mi-a cedat o palmă, cu alta m-a prins de mijloc și s-a lăsat dusă de tainica mea fantezie. Doi pași înainte, unul înapoi, doi într-o coastă, doi în alta… executam noi cu sârguință, țopăind fără oprire dintr-un capăt a clasei în altul.
La un colț mai întunecat am realizat o virtuoasă rotație. Domnișoara s-a clătinat, dar n-a căzut, a dovedit să mă înclește de brâu cu brațul ei firav. Curentat de ondulatu-i corp agitat, mai să pierd orientarea spațială, a trebuit să mă țină ea (lipit de dânsa), numai să nu mă vadă năruit la pământ.
Tangoul s-a repetat, s-a repetat cotitura, s-a repetat și surâsul ispititor a partenerei. M-am hotărât să o conduc acasă, chiar de trăia în capătul măcreștilor. După ce acordeonul își îndeplinise misiunea, am prins-o la patefon: odată în omătul lui Aznavur (Tombe la neige - fr.) și alta – în câmpurile lui Joe Dassin (Champs Elisees fr.). Fata nu mă slăbea din ochi, privirile ei îmbietoare mă făceau să-mi simt bătăile inimii.
Se părea că intențiile noastre coincideau. Dar, când ți-e viața mai dragă, vine un cornorat din partea lui scaraoțki, sau din propria-i inițiativă, și strică toată treaba dintr-o singură învârtitură de coadă. Cam așa s-a petrecut și în cazul meu.
Când s-au anunțat ultimele trei dansuri (un șeic, un twist și la urmă – ”belâi taneț” (invită domnișoarele)), o droaie de scăpați de la club – halhatăi cu armata făcută – s-au năpustit asupra școlii. Bunghindu-se înăuntrul seratei la ușă și pe la ferestre cu semnale insistente, obraznicii năvălitori rupeau cu ochii din ale noastre dulci fetițe.
Imediat după asediu, din cârduri s-au desprins odată patru școlărițe, între care și una de a opta. La mântuirea șeicului s-au mai dezlipit vreo șapte, gata îmbrăcate încă înainte de ultimul strigăt al cântecului.
Degeaba am călcat eu clioșii în sâmbăta ceia… după twist a zburat și frumoasa mea cu flăcăul ei spătos. Am pus mâna pe suman și, hai să ies, însă, o damă de pe Rusca mi-a aținut calea, cerându-mă la belâi taneț. N-am refuzat-o, nu era primit, și apoi, cuconița arăta destul de agățătoare, chiar dacă nu era ruptă din a soarelui floare. După serată am petrecut-o, ne era în drum. M-am înviorat, cu gândul că în romantica seara nu rămâneam între păgubiții cavaleri dintr-a zecea ”A”, care de facto dominau situația (până la invazie).
Mergeam separați, legăturile de mâini nu mă încântau de când mă țineam minte. Era o deprindere luată de la unchii din vale. Da, mă cărau în cârcă (dacă osteneam), dar nu mă târâiau de mânuță ca pe un puișor de incubator, asta nefiind mijloc de ajutor în neamul nostru. De-atâta, când mă ținea cineva de ceva, mă simțeam cu hamu-n gât, dar nu asta am vrut să spun, ci, doar să accentuez că promenada a decurs fără obligații, promisiuni sau legături corporale.
Am însoțit fata până la ultimul colț al itinerarului. Când să intru și eu în hudița ei, cu speranța să-i dau măcar o pupă pe obraz, domnișoara m-a oprit, cum că mai departe se ducea singură, că tat-so o aștepta la poartă. Dacă, tot nu dormea la ora ceia târzie, de ce el n-a venit la școală, să-și aducă auru acasă, să nu il fure niscaiva… judecat- am eu în sine, făcut-am stânga-mprejur și părăsit-am fața locului.
Seara pierdută nu mi-a plăcut de fel… ajuns acasă, nici somnul nu m-a luat. Am aprins lumina și m-am dat la masă. Ca într-o glumă, am deschis o carte de istorie…În două ore am trecut trei războaie balcanice.
Am hotărât să nu mai am ce căuta pe la serate, cu ceasuri întregi aiurea vânturate. La ce serveau fetele din sat cu gândul numai la măritat, când la city (oraș) mă așteptau palatele tixite...

Restul primăverii a fost dedicat intenselor studieri. Ultimul sunet, celebrat la 25 mai,a semnalat sfârșitul carierei școlare a promoției noastre. Ziua s-a nimerit luminoasă des-de-dimineață.
Școala toată era în serbare. Terenul sportiv, asediat de banturi, cămăși albe, sure, albăstrii, cravate roșii… nu mai avea loc de alergări. Clasele formau tradiționalul careu.
Un soare voios, ca la comandă ieșit de sub dealul Baimacliei, zâmbea pieziș asupra plopilor de lângă drum, jucându-le frunzele lucioase în adierea vântului văratic. Sute de albine neastâmpărate bâzâiau în roiuri deasupra copacilor înfloriți a grădinilor, între care mai tare se onorau aromații salcâmi. Doar un singur destoinic concurent le amesteca miroznele. Era un bătrân liliac într-un colț de hat, cu floarea întârziat, încă în straturi de petale - mii, amestecate veștede cu vii. Salutabila boltă cerească, de o claritate albastră-albastră, îndemna la noi isprăvi nestăpânitul duh juvenil. Odată aranjat careul, directoarea a ținut tradiționala cuvântare apoi a dat linie verde procedurii esențiale. Un pumn de puștani, aleși din viitoarele clasele de a întâia situate vizavi de cele de a zecea, s-a aruncat spre rândurile noastre, să le înlesnim îndeplinirea datoriei. Numita obligație consista în a ne cânta din clopoței ultimul sunet de școală.
Eu l-am luat la umăr pe Manole, văr drept din partea mocanilor – un băiețaș bălan la față, iute ca fulgerul, ca varga de subțirel, ca pana de ușurel. Când vestitorul a fost gata să-și împlinească rolul, a dat din călcâi în semn de pornire. Eu am luat-o la trap de-a lungul careului, iar el, strângându-mă cu o mână de frunte, cu alta s-a apucat de agitat clopoțelul...
Insistentul sunet despărțitor a străpuns inimi și suflete. Lăcrăma directoarea, prima mea învățătoare, a doua… lăcrămau fete de pe Rusca, de la Butuceni, o frumoasă de la Măcrești, alta de pe Valea Lărgii... stăteau întristați și careva băieți, numai nu de-ai noștri. A zecea ”A”nu se vedea la sol, pe urme de tractoare, ci în văzduhul necuprins, la înălțimi de avioane. Nici eu nu mă uscam de drama separațiunii, alergam cu vărul deasupra capului și-mi făceam cruce cu limba, să trec cât de repede interogatoriile scrise și orale, să mă scapăt odată la șoseaua largă.

Supraîncărcata luna iunie s-a încheiat cu o seară festivă organizată la nivel în localurile școlii. La ora nouă noaptea, în clase spațioase ale corpului nou deja stăteau amenajate rânduri de mese cu vaze de flori, băuturi răcoritoare, vinuri de casă, de magazin, coniacuri, tot felul de bucate (de cu zi pregătite cu mare răbdare pe la plite și-n cuptoare), prăjituri, salate, fructiere cu bomboane... După solemna înmânare a atestatelor de maturitate, absolvenții promoției, împreunați cu părinții și pedagogii, am stat la masă. După cina festivă am părăsit sălile (pe o vreme). La aer, în curtea școlii se pregătea ultimul concert. După o serie de cuvântări, povestiri, poezii de adio... au urmat montaje scenice de viață școlărească. Aproape de miezul nopții a răsunat trompeta. Taraful a intrat în funcție. Fii, fecioare, mame, tați, de vin coniac și importanta zi încurajați, de benevole zâmbete pe fețele bronzate radiați, s-au întrunit în hore, brâuri lungi, ce se țineau tot lanț, rupte doar de un sever tangou, o polcă-două, sau un tandru valț. Zorii maturitâții i-am întâmpinat cu toată clasa pe un vârf de deal, alături de Felicia Davâdovna – destoinica dirigintă, reținută în memorii pentru nemărginita-i inteligență, înaltul simț și marea-i rezistență spirituală, de care dăduse dovadă în anii ei de prosperare, ce ne aduseră la punctul de plecare, spre a izbânzilor lumești lipsite de hotare, căzute ca din cer în gând la fiecare, doar într-o noapte fără somn, de mare sărbătoare...

La trei zile de la Balul de absolvire, înarmat cu zece ruble și o geantă mare, am ieșit pe poartă și am plecat, cum mă îndemânase fratele în ultima lui scrisoare. Tata se uita posac din urmă... n-avea ce face, trista-i ursită era demult jucată, iar ale noastre zaruri – aruncate. Mai marii din rămașii pe-acasă erau la făcut bani pe dealuri, în schimb, surorile ieșite în drum m-au petrecut cu ochii până la colț la Țicău, da eu (nătărăul) nu m-am întors să le fac din mână măcar o dată, mă temeam să nu scap autobusul de Cantemir, de parcă era ultimul în toată vara ceia turbulentă.


Capitala s-a înfățișat în toată statura ei. Din vârful colinei apusene metropolă părea o pădure imensă cu case de tot felul, împrăștiate la întâmplare printre straturile înverzite. Se zăreau și înălțimile-i periferice, pestrițate de clădiri mărețe etajate și altele neterminate, cu zeci de macarale întinse ca gâturile la cocostârci.
În apropieri, străzi asfaltate – mărginite de trotuare netede, curate, umbrite cu rânduri de arbori îngrijiți – apăreau și dispăreau pe la intersecții.

Fratele m-a întâmpinat cu surâsul lui de totdeauna. În aceeași seară a tocmit planul de acțiune, înmânându-mi un teanc de caiete groase cu conspecte ale lui, și străine. Acolo erau istoriile marii Uniuni, compuneri literare, morfologii, sintaxe, notații gramaticale... tot ce trebuia pentru examenele de intrare, programate în august. Aveam timp berechet să mănânc toate scrisurile celea, foaie după foaie, dar fratele, știindu-mă tăcut și sfios de fire, a hotărât să-mi dezlege limba cu seminare zilnice efectuate între noi doi, în orele lui de după lucru. Aparte de acele pregătiri, pățitul nostru, nevrând să-i repet greșelile, m-a îndreptat la cursuri cu plată pentru abiturienți, ce se petreceau zilnic între pereții universitari, de facto finanțate de portofelul lui, ca și restul existenței mele în capitală.

În a doua decadă a lui iulie am plecat la universitate, să depunem cererile de înmatriculare. Eu m-am dus la idiome, Ukil – la dreptul lui de neschimbat. Conform regulamentului, mai întâi de toate, fiecare în parte trebuia să întrețină o convorbire cu președintele comisiei de examinare. Cine era dumnealui, dacă nu tovarășul din iarnă – salvatorul din troleibuz. Munte cu munte... M-a poftit pe scaun, mi-a zâmbit, mi-a vorbit frumos, m-a întrebat într-o moldovenească pură: de pe unde eram, ce căutam, la ce pretindeam... Așa și n-am mai înțeles dacă m-a recunoscut sau nu. La câte mutre treceau pe acolo... și apoi, omul era la lucru, n-avea când sta la baliverne cu puchioși din fundături neauzite.

Cu o săptămână înainte de primul examen, fratele și-a luat concediu de muncă pe cont propriu. Încă nu se vedea el sută la sută sigur de reușita următoarei încercări. La aspecialitatea lui concursul era exagerat de mare, o mică eroare putea provoca rezultatul indezirabil.
Tot atunci căminul în care trăiam a intrat în reparații. Fratele cu companionul (tot abiturient cu experiență în domeniul sportului) au fost mutați în camere cu cineva din locatarii neridicați, iar eu cu fratele lui, abiturient și el la școala de educație fizică, ne-am împrăștiat pe la căminele studențești, pe o lună sacrificate armatelor de năvălitori ca noi. Cam în așa mod m-am văzut eu cazat în căminul universitar num.11, situat la Malaia Malina (Malina Mică) - o mahală arhaică a orașului, cu reputație negativă, astfel recunoscută în auzitele șoapte și glasuri scăzute.
Numitul orășel studențesc încadra câteva cămine, între care – unul mare de tot (încă nefinisat), cu loje moderne centrale și laterale. O alee largă mărginită de căminele alineate în două rânduri, amenajată cu trotuare, flori, arbuști și arbori ducea spre cantina studențească – o clădire cu două nivele și multă sticlă. Exteriorul ansamblului nu prezenta interes, deoarece în mare parte dădea în văile Malinei marcate cu sârme ghimpate, garduri de cătină, coclauri și case obosite din care răsunau strigăte răgușite.

Înainte de primul examen, recunoscut ca bazic între cele patru probe de intrare, în ograda cartierului studențesc triumfa entuziasmul. Sute de fete și băieți, cu frunțile iluminate de speranța zilei de mâine, circulau cu ardoare în tot largul aleei, strigau pe afară, la geamuri, își fluturau saluturi de incurajare, săreau cu zel pe trotuare în ritmuri ABBA, Boney M., Trrrrrrr... Pah-Pah, Taca-taca... sexi-jaz la saxofoane, melancolii rusești la patefoane.
În interior domnea altă atmosferă. Liniștea controla etajele de sus până jos, doar balcoanele rămâneau în zona auzurilor exterioare. În ultima seară, sala de citire a căminului (în care mă aflam și eu) nu mai avea loc de trecere printre rândurile de mese reliefate cu jurnale, cărți, conspecte, coate goale și pachete de confete*. Repetiția era în punctul de maximă ardență. Pe la 11 de noapte am ieșit, mi se învârtea capul de gramatică. Au părăsit și alții localul, rămânând cei mai înverșunați – cu ștergare ude în frunte, chibrituri băgate între pleoape...

Prima probă a fost dură. S-au distins mai tare facultățile cu liste lungi. Acolo profesorii au tăiat ca-n varză. Încă pe la amiază primele geamantane au luat drumul gării. În șiragurile căzuților se mai întâmpla și câte un medalist de invidiat, deja inclus în rândurile studențești. Deși mulți plecau, după cum arăta imaginea serală a aleei, grosul armatei a rămas să lupte mai departe. Începutul meu a fost triumfător, și a fratelui la fel. Era devreme de bucurat, înainte rămânea mult de demonstrat.
După fiecare examen vesela alee se schimba tot mai mult. Grupurile de fete plimbătoare se răreau, cetele de voinici se dispersau, străduța de plecări nu pustia. Din astă cauză Malina nicidecum nu suferea, ca înadins - a doua oară înflorea, bea vodcă, vinuri cu carbid și huzurea, de venetici nici capul n-o durea, pe a ei zacoane viața și-o trăia.
Pe la jumătatea lui august zbuciumul s-a sfârșit. N-am prăvălit nici un examen, dar asta nu însemna nimic. În vara ceia la drept au fost 17 pretendenți pe un loc planificat, la limbi străine – 13. La așa concursuri se cereau note înalte. Le-am obținut: eu am ieșit în capăt cu doi de 5 și doi de 4, fratele s-a ales cu trei de 5 și un trei (la compunere).
Se părea că proiectele noastre erau pe cale de înfăptuire, dar, odată ce procedurile mai continuau, ne tremurau urechile la amândoi. Fratele s-a întors pe șantier, eu am plecat acasă. În caz de reușită, instituția trebuia să-mi trimită prin poștă înștiințarea de înmatriculare. Pe mama notele au înviorat-o, a tăiat și un cârlan de bucurie. Cuptorul încins nu mă încălzea deloc, țidula mă interesa.

La a treia zi de așteptare, văzându-mă cu ochii pe poștăriță, mămuca noastră a tras cărțile. După cum le citea ea, ne vedea pe amândoi în drum spre casă mare de stat.
Un tânăr din sat, proaspăt venit de la Chișinău, a adus cu el o noutate: cum că eu și fratele eram în liste la universitate. L-am crezut, nu până la capăt. Omul nu era mincinos, eu eram un necredincios, vroiam să văd în mână documentul, fără de care cuvântul nu avea putere.

A trecut mai mult de o săptămână. Hârtia nu mai venea. Ma apucat insomnia... și când adormeam, visam numai neguri.
Poștărița nu s-a arătat două zile la rând. M-am apucat de bodogănit prin ogradă ca tata, fără nouri, că mă rușinam de partea feminină a familiei. ”Poate-i bolnavă, ghiata fimeie... la atâta alergâtură zâ la zâ... și un cal chică di pi chișioari.” – îmi insufla mama calmare, urmărindu-mă înnebunit de așteptare. De ce trebuia să i se facă rău taman atunci, când ardea jarul sub picioare?.. N-am mai răbdat, am plecat să o caut. Nu era acasă, poarta-i era încuiată.
A apărut nevasta peste 24 de ore (cap în cap numărate), sănătoasă și voioasă. Nu trecuse pe la noi, că nu avea ce aduce, gazetele răbdau... vara oricum nu le citea nimeni. Înștiințarea mea se perduse pe la poștă, nimerise din greșeală într-un teanc de scrisori învechite din cauza adresaților plecați demult, femeia o găsise întâmplător, căutând cu totul altceva. Mama s-a schimbat la față, a scrâșnit și din dinți... Eu n-am mai stat să caut noduri... Am desfăcut scrisoarea, am citit aprobarea, am pupat-o pe mama, i-am tras un zâmbet poștăriței, apoi am pus mâna pe pașaport și m-am dus la selsovet, să-i dezbat ușa cu talpa papucului. Până la întâi septembrie mai rămâneau patru zile.

De sat m-am deznodat repede. Secretara de la comsomol m-a primit ca pe un oaspete, m-a felicitat, mi-a strâns mâna, a pus ștampila pe bilet, a iscălit, a oftat și mi-a dorit succes la învățătură. Cârmuitorul a citit atent avizul, i s-a uitat cu lupa la peciată (ștampilă), apoi l-a mai citit odată. La înfățișare tovarășul nu părea deloc mulțumit, dar trebuia să-mi dea drumul, actul îl obliga.
– Mai vii tu înapoi?.. – m-a întrebat el întorcându-mi pașaportul.
– Nu!
– Nu mă bucură așa răspuns, da, Brava! Toți, care au plecat pân la tine, au spus Da – nișiunu nu s-a întors. Așa era și bunel-to. Dacă zicea Da – Da era, dacă Nu – anume asta era, și nu altceva. – Care bunel?
– Grigoriță. – La numele auzit, sângele mi s-a suit la cap. A fost prima dată, când am simțit cum mi se umflau nările.
În aceeași sară am pregătit bagajul. Mai rămânea să trec neapărat pe la Cantemir, pe la voencomat*, să mă scot și acolo de la evidență. Asta treabă o făceam a două-za, în drum spre Chișinău.


Capitala nu m-a întâmpinat, nici nu era nevoie, eu am întâlnit-o pe cal alb, ea a venit la mine în musaferie... – așa destoinic și vajnic mă vedeam în oglinda ultimei mele victorii. La gara centrală n-am ajuns, coborâsem la memorial, alături de căminul facultății, cu 20 de ruble în buzunar(toate de una) și geamantanul (rămas de la fratele) plin cu cărtoafe, fasole, jumări, un puișor prăjit și haine de care a dat cel de sus... Degeaba m-am apucat de enumerat nimicuri... propria-mi valoare o dețineam în atotputernica țidulă și tinereasca-mi aspirație, de care mă țineam ca Spartacus de flagul libertății. Predestinatul lăcaș № 9, amplasat într-un cuib de clădiri surori, nu prezenta mare deosebire față de căminele Malinei observate pe alt deal, nu departe. Aceiași pereți de coteleț (piatră de calcar tăiată), poate ceva mai întunecați; aceleași balcoane cu ațe, sârme, rufe înșirate la uscat; aceeași ușă de aceeași culoare... Doar abundenta verdeață și copacii groși din jur îi dădeau grupului locativ un aspect mai vechi.
Deși trotuarele nu pustiau, unicul pieton cu valiză eram eu. Pe drumulețul asfaltat din fața căminului stopau mașinuțe. Domnișoare frumos îmbrăcate însoțite de mame cocoase, boite, cu poșete la braț... cercetau și admirau anturaje, în timp ce masculii lor cu legători la gât, rotujiți de soroc, gâfâiau înviorați, tot opintind la genți umflate și cutii de cartoane, îngrelate cu fel de fel de borcane... ”Fonțonari...”, mi-a trecut de-odată prin minte. Lângă băncile de la intrare, patru fete, ușurel legănate de o nostalgie a lui Joe Dassin, mă studiau parcă a lehamete, dar ochișorii le luceau... La a noastră facultate un băiat era o raritate. Sincer să fiu, m-am sfiit, poate și la obraji m-am înroșit... Fugând cu privirea, m-am înfipt cu ochii în ușa căminului. Un anunț cu litere groase avertiza în rusește prezența obligatorie a studenților de anul întâi la corpul principal universitar, la 9.00 în ziua de 31 august.


Alma mater își avea reședințele în marginea de sus a vechiului centru urban, la un kilometru jumate de cămin. Doar facultatea de economie se baza cu tot cu cămine la Râșcanovca – cartier estic a orașului.
Baza principală întrunea un pătrat de construcții vechi și moderne cu ieșirile în toate direcțiile. Mărginite in exterior de patru străzi liniștite, edificiile arătau bine toate. Ca arhitectură, câștigau cele vechi. Anume ele îi transmiteau ansamblului universitar coloritul imaginar a anticelor învățăminte, încă fidele marilor avânturi științifice ale epocii.
Una din clădirile seculare se situa la nord-est, formând un dreptunghi de două nivele la întretăierea străzilor Gogol și Pirogov, găzduind facultatea de drept și catedra militară. Aripa mai alungită, dând în Pirogov, se învecina cu un bloc nou lung, în care sălășuiau spiritele creative ale facultăților de limbi străine, istorie, biologie, chimie și geologie.
În continuare, la intersecția Pirogov-Pușchin, în colțul sud-estic stătea alt edificiu clasic, în care conviețuiau filologia moldovenească, rusă, ziaristica și biblioteconomia.
Pe Pușchin în sus, la capătul vechilor pereți își lua începutul o altă construcție modernă – parte integră a corpului principal situat mai mult pe strada Sadovaia (Grădinilor), ce în partea sudică făcea colț cu Pușchin, în cea de nord – cu Gogol. Clădirea dată adăpostea facultățile de matematică, fizică, biblioteca, sala de conferințe... Tot acolo își aveau sediile rectoratul, secretariatele și alte organe dirijibile. Tot pe-acolo, pe-afară, mă aflam și eu în ajunul de întâi septembrie, nu singur – cu trei mii de capete descoperite, învârtindu-se fără oprire în voința așteptării.
Acea solemnă pornire insufla potență. Însorita dimineață prevestea o zi bună. În lumina serbării piața universității era mult mai atractivă ca în cețurile recentelor examinări. Însuși locul bucura ochiul. Văzută dintr-o parte, piață încărcată de lume hăt după limitele ei, unea într-un tot întreg blocul central, strada, portalul parcului de vizavi și fostul depozit de apă – un turn înalt de o sută de ani, situat în capătul străzii Gogol, cu funcție de observatoriu astrologic.
Bineînțeles, anturajul dat nicidecum nu putea concura cu splendoarea parcului văzut ca în palmă de sub simbolicul portal, ce deschidea o vale verde de mare perspectivă orizontică: adâncă, cu înalte maluri împădurite, învălurită de imașuri depărtate... cu o apă liniștitoare în extremitatea ei de jos, numită Lacul Comsomolist în cinstea tineretului leninist.

La ora convenită a răsunat microfonul. Lumea s-a concentrat asupra tribunei de pe pragul intrării. Organizatorul solemnității a dat cuvânt primului Om. Rectorul a declarat inițierea ușilor deschise, ne-a spus bun sosit, ne-a felicitat cu titlul studențesc, apoi ne-a prezentat adjuncții, președintele sindical, secretarii și decanii. La urmă dumnealui ne-a dorit succese și a cedat tribuna.
Următorul orator, prorectorul responsabil de studii, ne-a scăldat în laude și urări, cu fapte concrete ne-a dezvăluit inportanța înaltelor merite universitare, apoi ne-a anunțat structura de subordinații și orariile.

A doua parte a festivității s-a celebrat în sala mare a blocului nostru. A luat cuvânt decanul, șefii de catedre... a vorbit și secretarul de partid – nu altcineva, decât Omul din troleibuz. O sută de fețe, în marea lor majoritate feminine (între care unele deja văzute), mai mult sau mai puțin zâmbitoare, ascultau fără abatere discursurile de salutare.
Anul întâi de idiome includea zece grupe de studii a câte zece persoane, întrunite în cinci academice a câte douăzeci. Cinci grupe de studii (4 moldovenești și una rusă) aparțineau catedrei de franceză, două (una moldovenească și una rusă) – catedrei de spaniolă, și trei (una și două) – celei de engleză. După partea festivă au fost date citirii listele de repartizare pe grupe. În total 80 de fete cochete și 20 de băieți cucuieți, cu urechile ciulite așteptau să afle: cine cu cine avea de ros scaunele cinci lungi ani.

Erau Tatiane, Lilii, Ale și Marii, Svetlane, Iulii, lidii și Lucii; Era Carina – fiică de armean, Frumosul Iura – chip de ortoman, Ghena Tacu – duhul de codrean, Arcașa cu ochi ageri de pușcaș, Rodici, Liudmile – fete de oraș, Și între ele – un Sultan de Călăraș.
Era o Maie blondă... preafrumoasă,
din dregători cu vițe adânci crăiasă
-Și alta, mai smolită, trasă prin inel,
din soare ruptă, chiar de nu purta cercel.
Era un Victor, tot brunet, nițel,
cu-n car de planuri arzătoare după el - Sosit din a Bugeacului bucată frântă,
rămasă pentru neam ca sfântă - aterizat la Chișinău cu mare zel,
călăuzit de sfatul părintesc fidel,
cum că știința bate plugul de oțel.
Era un Alexandru bun, un Edic, un Ivan,
și un pictor voluntar, pe nume Dan;
și un Boris cu palme de lemnar,
la față – învățător, la ochi – conducător,
având în stânga lui pe Iurca Sărătean,
și-n dreapta – pe Serioja Cărpinean, tustrei încătușați de a lui Chihot slogan.

Erau Nadejde, Zine,Oli, Larise,
Liudmile-n căutare de Ruslani - mai tari ca renumiții atamani,
din care nu se glăsuiau în liste
și nici se ascundeau după culise.

Erau încostumatul Vasea Ban,
și alt Serioja – tipic Orheian. Era și un Colea – zdravăn, arătos,
cu fruntea sus, înalt, spătos,
privirea-i foc, destul de copt,
de-a virtuosului povestitor nepot.

Eram și eu, șezând în rândul doi,
cu coatele pe bancă neclintit,
făcând a nerăbdare din călcâi,
cu ochii tulburi, în tavan țintit,
mai să bat în retragere, înapoi, - așa mă comanda natura de sfiit,
că nu știam nici unde am nimerit.
De nu i-am pomenit pe toți, să am iertare,
deși, între noi nu are cum rămâne supărare,
demult nu mai sântem de așa ceva în stare, și, dac-ar fi să revenim la ziua de amploare, o mică ceartă ar însemna retrocedare
la ale noastre stoluri călătoare,
ce ne-au convins că vremea-i trecătoare, ca ea, în lume, nu-i altă valoare.

Eu am nimerit în grupa întăia de studii, ce împreună cu a doua o forma pe cea academică, tot numărul unu, în frunte cu al nostru brav curator – tânăr profesor recent întors din Algeria, unde doi ani la rând, în calitate de translator, făcuse bani cu ciocanul. La atătea femei văzute pe etajele facultății, mi-a venit bine să fiu dirijat de un bărbat, și încă de care: făcut, simpatic, cu un păr lung ondulat dat peste cap, ochii scăldați în victorii, un costum gri-verzui din stofă pură, sub care se bombau în toată vederea bicepșii, pectoralii... Moldovanu (așa se numea dirijintele) nu avea funcție tare vajnică, dar privirile invidioase, cât și cele admiratoare (între care și a mea) demonstrau cu fermitate că nu era ultimul om la universitate, pe deasupra, și fetele-și suceau gâturile din urma lui, însurat cum era.

În primele săptămâni de studii, o groază de suspiciuni mă controlau zi și noapte. Cea mai apăsătoare mă obliga să cred că greșisem în alegerea profesiei. Cotă parte a îndoielii se datora insistentelor afirmații profesorești, cum că scopul bazic a facultății era pregătirea cadrelor pedagogice. De traducători nici nu se pomenea. Atunci... ce căutam eu acolo? – Învățătoria nu mă încânta sub nicio formă, școala – cu atât mai puțin. A fost și altceva la mijloc:
La o săptămână de studii trecusem cu traiul la căminul juriștilor, într-o cameră cu fratele. Cazualitatea îmi oferise un schimb neordinar, motivat de astenia unui student din anul 5, care nu putea urca scările de la Malina… mai era și însurat cu o fată de la limbi străine. Mutarea a fost avantajoasă, în special din punctul de vedere material. Imediat am simțit susținerea fratelui, că ne-am unit cu banii, cu participări neegale. Cu mine el nu se zgârcea, se împărțea cu rezervele rămase de la construcții, mă și încuraja. El era sociabil, curajos, tare cu duhul... nu exista barieră să-i ațină calea. Când se aprindea la depănat Dreptul Roman și Legea Hamurapi, îl ascultam cu gura căscată și-l invidiam în gând. Tot în taină invidiam și băieții de la juridică, prin profesiile lor destoinice, pe lângă ei văzându-mă un Don Nimeni.
Mai erau și alte motive, ce mă dezbăteau din drumul încă nepornit. Peste capul meu s-au năpustit o mulțime de oratori de nivel, cu discursuri neauzite nici într-o limbă vie. Ascultam ochi și urechi, nu mă abăteam, conspectam ... Totul părea ca la oameni...când să dezleg și eu cunoștințe acumulate, începea potopul științific.
Da la franceză ce se făcea, aceia era învățătură?.. ”Près du texte, camarades, près du texte...”*, tot repeta profesoarea noastră, zâmbindu-mi cu acrime anume mie, fără să spună de ce. Acele cuvinte pronunțate la modul indirect însemnau, că (pe puțin) o pagină întreagă de proză curată, milimetru în milimetru bătută cu fraze lungi, în scurt timp, aproape zilnic trebuia învățată pe de rost ca lucru pentru acasă. Fetele din grupă făceau asta, da eu? Am mai văzut undeva așa osândă eu, care mereu aveam amețeli de pe urma poeiziilor?
Mai eram și staroste de grupă. Pe care nacialnic (șef) de facultate fără viitor l-a mai împins naiba să mă bage la așa post pe mine, care pe la școală fugeam de însărcinări și răspunderi obștești ca demonu de tămâie? Chiar nu s-a găsit careva mai acătării, în tot cârdul cela cu doi masculi și opt femele? De ce trebuia anume eu să umblu pe la etaje cu jurnalul subțioară, să-i port de grijă, să-l complectez, să-l iau de la decanat, să-l duc înapoi, la fiecare lecție să-l dau la iscălit, să fac apeluri, să pun lipsuri, să le mai ascund (când picau ocazii)... – Asta am așteptat eu ani de zile, rupând pantaloni de băncile școlii? Atunci, ce venea mai departe? Aveam cu ce trage nădejde la un viitor luminos ca ochii curatorului, când trei săptămâni nenorocite m-au trântit la pământ?
Cam în așa culori vedeam eu facultatea la faza începătoare.
Realmente, situația nu era din cele mai plângătoare. Aveam adăpost alături de fratele – cu pat, prostiri (cearșafuri), ștergare, pătură; farfurii, tigaie de prăjit cărtoafe, oală de clocotit ouă, plită cu gaz, baie... bursă 40 de ruble. Adică, uitând de costumul cam ponosit de clasa zecea, și de cleoșii scurtați din lungirea picioarelor, nivelul material era satisfăcător. Ce suferea mai tare, era latura intelectuală. Științele oferite de primul semestru nu mă încântau deloc, le bâjbâiam ca-n întuneric. Doar una latina moartă o vedeam în lumina zilei, datorită lui Natan Solomonovici – academician de nivel mondial, purtător de înalte merite științifice, ”Doctor onoris cauza” la Universitatea din Leningrad, veteran a blocadei, OM însemnat de la natură cu două litere mari, încrustate fără urme în mijlocul frunții. Numai acel bătrân cu părul alb rărit, nasul mare înroșit de ani, cu destoinica-i ținută lipsită de lumeasca îngâmfare, cu ochii lui încărcați de înțelepciune trasă din Davizi... a știut să-mi trezească adevăratul interes a cunoașterii. Ce mod de vorbire avea... cât de simple și înțelese-i răsunau cuvintele, ce vigoare purtau ele în acea idiomă părăsită!..
M-a interesat și educația fizică. Prima săptămână a mers cam greu, n-am putut nici fugi. Pe urmă am progresat. Fratele mi-a cumpărat costum de sport, bun, de lână(îl costase 35 de ruble), ghete bune, tricou, mi-a cumpărat și geantă de dus la lecții, la stadion...

La sfârșit de septembrie, într-o sâmbătă obositoare, cu un minut înainte de literatura universală, în auditoriul mare a intrat adjunctul decanului și a anunțat că țara avea nevoie de ajutor. Luni la 9.00, tot cursul, fără excepții și întărzieri, trebuia să plece la adunat poama pe dealuri. Zeci de glasuri au izbucnit odată în urale amestecate cu rafale de palme, ce însemna că nu eram eu singurul îngrelat de carte. Luni dimineață, grupele s-au prezentat la locul de plecare. Pantaloni cu genunchi cârpiți, blugi de firmă ponosiți, pe la poale zdrențiuți; rochii de țară înflorate, combinate cu pestelci, baticuri colorate; picioare lungi cu tot cu bust și șolduri conturate, în salopete noi-nouțe încătușate... – alergau, săreau, în tactul patefoanelor zburdau, sau pur și simplu-n voie se plimbau. La ora stabilită, a apărut transportul. Căpitanul Moldovanu a dat pricaz de îmbarcare.
Luând direcția sud, autobuzele vesele mai întâi au urcat două dealuri de Hâncești, s-au lăsat în Valea Cimișliei, au trecut-o și s-au oprit în Sadaclia Basarabească, unde ne așteptau viile neculese. Satul nu era ca oricare altul, ci pomenit de dregători în vechile gramote domnești, însemnat cu oameni primitori, datini strămoșești... Unitatea a fost cazată în centrul rural, drept în casa de cultură: fetele în sala principală situată la etajul unu, băieții – în alta, mult mai mică, la etajul doi. Tot pe aproape se situau instalațiile sanitare, ospătăria... Cârmuirea s-a stăruit. Gingașele domnișoare cam dădeau din nas, dar...La urma urmelor, partidul nu ne-a trimis la curort. În mare, totul era pregătit, rămânea de adeverit speranțele colhozului.

A doua zi forțele ajutătoare au intrat în plină activitate. Front de lucru era de ajuns și de rămas. Între plantațiile de vii necontrolate de ochiul liber, a noastră era o coastă lată de deal, întinsă hăt până într-un capăt de pădure abia observat în ceața dimineții întârziate. Rânduri și rânduri de tufe încărcate cu struguri, ridicate de la pământ, legate de sârme fixate pe șpaleri, stăteau în așteptare sub necontenitele huruituri de tractoare. Curatorul, dând dovadă de organizare similară celei militare, după un scurt instructaj ne-a împărțit pe rânduri și ne-a îndemnat la fapte. Toată ziulica mi-au sunat în urechi strigătele lui stimulative, adresate mai mult domnițelor cu pielea albă, aprige fumătoare de țigarete pe sub butuci.
Prima săptămână de cules nu m-a încântat. Soiul de poamă albă nu prea avea roadă, ce însemna multă alergătură, puțin tonaj... Mă uitam la rândurile încărcate de merlot și făceam zâmbre, că tare mai vroiam să fac niște bani asupra iernii.
A doua săptămână a mers în alte ritmuri și cu alte numere. Coșurile se umpleau singure... Mai greu era cu căratul la tractor, prea departe mă rupeam cu rândul de restul echipei, trebuiau ajutate firavele colege, care spre amiază nu mai scăpau de umbra tufarilor. Când ne zăreau dând roate pe rândurile lor cu camaradul Vitioc, erau gată să ne cedeze și mănușele cu tot cu foarfece drept răspuns acelui act generos, de facto săvârșit în scopuri de profit. Azi kilograme, mâine kilograme... În zile numărate plăcerea culesului a dat în rutină, dar ideea banului încuraja, ziua o scurta, de orele atrăgătoarelor activități o apropia.
După mesele de seară, viața distractivă a Sadacliei lua avânt. În nopțile frumoase piața casei de cultură se umplea de tineret. Pragul de la intrare servea de scenă pentru concerte actuate de talente studențești, după care, imediat, tot acolo se instala și ansamblul satului, cu aparatura de discotecă. În alte nopți, fațada acoperită cu ecran prezenta filme. Mai erau și alte ocupații, în parte legate de vechile tradiții sătești. Deseori flăcăii ne îmbiau în musaferie, lucru nu bine văzut de căpitănie.

Într-o vinere, aproape de amiază, o ploaie mare ne-a prins pe deal. Ne-am tras la dos sub șopronul brigăzii de vie, care mai uzi, care mai uscați. Apele curgeau pârâie, de sus turna cu cofa... După o oră bună ploaia a încetinit. Mai veneau după noi mașini să ne care în sat pe drum de țară răzmuiat? – Poate da, vreo una târâtă din urma tancului. Ruralii știau care era treaba de mai departe, urbanii mai nevinovați, sperau la grija față de norod. Între râsete, mirări, și alte emoții stârnite de natura-mamă, se deslușeau neînsemnate tuse, ofturi, suspine... mai era și ora supei.
La un ceas jumate de așteptare, Moldovanu a anunțat dislocarea. Unitatea studențească a ieșit de la adăpost și a luat pasul. Asta m-a făcut să mă uit la bocanci. Erau cam dezhocați, dacă-i mai băgam și-n noroi până-n glezne, cu două ruble-n buzunar... În delicata situație bravura nu-și avea locul, dar n-am avut încotro. M-am descălțat, am răsuflecat pantalonii până la genunchi și am pornit agale prin mijlocul drumului, cu bocancii în mâini, încă și fluierând. Lumea m-a privit ca pe un osândit... păcat – satul nu era la doi pași, și glodul se ținea boțuri de picioare.
La un colț de vale, chipurile să mai taie din drum, capul coloanei a întors într-o miriște de popușoaie. Ideea n-a fost rea, numai că din ciocane am dat într-o arătură. Acolo armata noastră s-a împotmolit, și ploaia s-a pornit din nou. Doar atunci careva din voinici mi-a repetat fapta. Noroc de sat, că se vedea aproape, anume el cu primele-i case a ridicat duhul în ale noastre rânduri. Când am ajuns la club, se însera.
Masa trecuse, cina încă nu era gata, deși mâncarea de amiază ne aștepta caldă.
Eu cu Vitea ne-am pus la punct și am ieșit să înfulecăm ceva. Afară se întuneca. La ușa bucătăriei am dat cu ochii într-un amic din sat.
– Mă, da și ploaie o tras – a zis flăcăul, urmărind cu interes după o fată din grupa a patra. – V-o udat și pi voi, așă-i?
– Ne-o udat, ne-o udat, da nu ne-am tochit de tot, o mai rămas șeva zăhar pi noi, i-am răspuns eu cu umor. – Da tu maladeț, văd că ai nastroienie (bună dispoziție) bună... Undi plecați?
– La stolovă (cantină)...
– Da tari vă trebuie e vouă... și-ați perdut acolo, o strachină sleită di borș cu fasoli? – Hadeți păn la mine, ari mama niști găluși puse-n cuptior...– Da chiperi umpluți? – m-am interesat eu, mai mult a glumă. – Cum să nu... și încă di cari, frati!.. Da cu un păhar di jin!.. Hadeți, lăsați cașa (terciul) la purșei, și ii să mânânși azi mai acătării.

Ce a făcut, ce a dres sadaclianul, ne-a tras după el, că nici noi nu ne-am lăsat mult rugați. Pe drum a mai luat vreo patru de-ai noștri.Văzându-ne atâția, mama-sa puțin s-a intimidat, da nu s-a speriat. În timp ce băiatul dispăruse grăbit, ea ne-a condus în casa mare, ne-a găsit scaune la toți, ne-a întrebat de pe unde eram... Femeia vorbea, și nouă ne ținea hangu, da mâinile nu-i stăteau în cruce; pe masă tot apăreau tacâmuri cu brânză de oi, slănină, ceapă, patlagele, nuci... – Pân a hi gata mâncarea, puneți șeva la stomag, acuș vini și Tolea. Avem o vacă cam distrăbălată... s-o dus s-o scoată di la un mahalagiu din grădină... – a zis ea, tăind felii o pâine rotundă de casă.
– Da-i de-ajiuns și asta – am încercat eu să laud masa. – Ei da, asta-i așa, ca-n loc de zacuscă... – Da mătali nu ești din sat, cred că ești venită. – Așa este, cum di ți-ai dat sama, după horbă, așă-i? – Da, ”hi” pi aicia nu se pronunță. – Ai dreptati, îs di la Tătărășeni, bărbatu m-o adus aiși. – Da eu acolo am o grămadea neamuri... – Iaca vini și băietu, pospăițî-vă, păn am să dischid cuptioriu.

Tolea a intrat cu doi camarazi și un ulcior burdănos, cam la trei kilișoare. În minute numărate, spumosul rubiniu, încă neașezat, acru-dulciu, ne-a făcut să ne aruncăm asupra gustării.
Până s-a desfundat cuptorul, Tolică nu odată ieșise pe ușă cu urciorul gol. Flăcăul avea darul de a atrage omul de partea lui, mai era și ușor la mână, și noi – flămânziți de ploaie. Din roatele date, niciunul din prezenți n-a scăpat un pahar. În primul rând, nu era frumos să refuzi un găzdaș omănos, și vinul se ducea pe gât ca uns, și conversația avansa, făcându-se tot mai importantă. Când au venit sarmalele și chiperii, ai noștri vorbeau toți odată. Eu mă țineam tare, treaz se ținea și săteanul cu pățanii lui.
Pe la 9 noaptea ne-am ridicat de la masă, să plecăm, toți veseli, mulțumiți de cinste, bucate și ospitalitate. Când să ieșim pe poartă, Tolean ne-a aținut calea. – Da la botu calului? – Ei... hai, da să nu hie prea mult – i-a răspuns Zbârciog de Giurgiulești, mai mare de ani între noi. – Numa câte un păhăruț di fiște-cari, nu mai mult, a promis Tolică.
– Ne-am înșeles, toarnă... – Nu aișia, că nu-i frumos, ni vedi lumea din drum. Ni dăm drumu pi o secundă în podval (beci), zaodno (totodată) mă mai uit o dată la butoaie, li videți și voi...
Pivnița era adâncă, spațioasă, ca interior semăna mult cu a noastră de acasă: Aceleași stelajuri cu borcane, balerci cu murături, butoaie – tot patru la număr, toate într-un rând fixate pe pari ciopliți, ridicate o șchioapă de la pământ; aceleași căpățîni mari de curechi, agățate cu cozile în cârlige... Tolean, ca oricare altul în locul lui, a luat-o de la un capăt.
– Aiși avem alb – fetească în două cu șasla, oleacă di traminer să-l întărească la gradi, și oleacă di busuioacă adunată din greșuri, să hie di miroznă. L-am făcut mai mult pintru mama, să-și șinstească cumătrili. A să-l probăm și noi, am să-l torn drept din chișcă, așa purișii sar mai tari, și jinu-i mai jâvoi (viu), și la băut se dă mai ușor... Și să-l mai laud – trebuie înșercat. Joric, dă pâhăruțu!.. Da și spun eu prostii?.. Aista nu-i bun, trebuie unu mai mare, pintru spumă, ia vezi-l pi raftu cu borcani...
– Mă, da bun îi – s-a scăpat unul din noi... – Ca șampania, mai ceva!
Lui Tolean atâta i-a trebuit. A repetat cu bălanul, apoi a trecut la butoiul doi.
– Aista di-acu-i roșu, merlo, tot curat, tărișor, poama o fost coaptă - coaptă... Am să torn numa câte o lecuțică, tot pi chișcă (furtun)... Acu vini rându la caberne, di cari am băut în casă… a să luăm și aișia câte-o țâră, numa că la dânsu niapărat trebuie zacuscă. Joric, ia bagă mâna în oala albă din colț, scoati la băieți o bucată-două de căvrăma și taie frumos pi farfurie. Da tu, Fedea, adă pâini din casă. Numa răpidi, că n-avem când, noaptea asta tre să mai videm și să fași și pin sat. – La ce mai trebuie atâta, dacă numai ce ne-am ridicat de la masă – a protestat între sughițuri ”baronul” de Bugeac, cu ochii duși într-o parte, trăgând a lehamete din țigară, și el uitând cuvintele de la poartă.
– Trebuie, Vasea, băutura șeri mâncari, altfel – ti doboară la pământ, tu asta știi, ești după armată...
– Lui Vasea nu-i mai turna, o să facă kipeș (zarvă)– a prevenit unul din ai noștri, știindu-și colegul în sitiații similare. – Șini, Vasioc? – Nu cred, și voopșe (indeobște) sânteți liniștiți. Să hi văzut voi anu trecut și să fășea pi aiși!.. Trii vzvoduri (plutoane)di mujîși (bărbați), tot di la universitati, undi și undi câte-o fata cu drug (prieten sau cavaler) sau măritată, toți cu armata făcută, zdravini, cari trântași, cari sambist... cu pravili de-a lor... Și-o fost aișia, într-o sâmbătă, la o nuntă!.. A douază pățanii din sat umblau cu ochii vineți și să lăudau că s-o bătut cu juridiștii (juriștii) O luat și studenții di-ajiuns. Ne-am împăcat răpidi – trii sări la rând am gudit (sărbătorit) împreună pin podvaluri...
După degustare, am mai tras câte un păhar de caberne la botu calului și am ieșit din beci. În drum spre bază, o parte din ai noștri a plecat cu Tolean, să petreacă la armată un fârtat de-a lui, eu cu colegul am ținut calea înainte.
Vitioc vorbea tare și se cam poticnea, drept în fața clubului s-a împiedicat într-o nălucă... L-am prins.
Când să urcăm scara la etajul doi, dădurăm cu ochii în profesorul de latină – al doilea împuternicit a detașamentului. Tot atunci a apărut și Moldovanu. Stătea cu cămașa răsuflecată în pragul ușii, ne aștepta. Vitea, parcă nici nu l-a văzut, a înfoiat pieptul și s-a aruncat înainte, mai să-l doboare de pe picioare.
– Unde umblați după ora zece? Ce-i cu duhoarea asta? – Ați băut!..
– Am băut, două stacane* (pahare) de jin, și ce, n-avem voie? – S-a răstit Victor, de parcă cineva-i devasta drepturile constituționale.
– Acuș vedem noi, dacă-i așa sau nu – a strigat șeful. În încăperea noastră, de-a lungul unui perete lateral se vedeau aranjate scânduri lungi. Căpitanul a ales una mai lungă, a adus-o la loc liber și a pus-o pe podea, zicând: ” Hai, care-i primul?”
– Eu! – A strigat Victor, apoi a scos puloverul, l-a aruncat departe, a dezgolit mâinile până la coate și a atacat scândura cu pași măriți. Când îi mai rămâneau doi metri până la capătul cherestelei, s-a clătinat și a bătut cu un picior în podeaua goală. ”Este! – a exclamat procuratorul. – Următorul!”
Al doilea am fost eu. Am trecut proba dus – întors, fără să ating podeaua. ”Ai băut și tu, mai puțin. – Negativ! Următorul!”. După mine au trecut și alții. Toți băieții au măsurat scândura, chiar și distinsul Sultan, care de la naștere nu recunoștea mirosul vinului. Unul Boris Ivanovici n-a făcut-o. Nu că să fi fost prea beat (se ținea pe picioare mai dihai ca mine), ci prin dreptul de a renunța și anii care-i avea, pe puțin cu doi fiind mai mare ca Moldovanu.

În ziua următoare, Boris a fost supus unui interogatoriu aparte, impus să scrie și lămurire. A pus el mâna pe condei și a tocmit actul, în rusește (să-l înțeleagă și Cazahstanul), după toată legea: cu dată, nume, familii, iscălituri... numai că se intitula ”Жалоба” (Jalobă). Am citit-o și eu, doar nu puteam semna ce nu știam. Cu toate neajunsurile limbii mele rusești, am înțeles-o toată. ”Stimați tovarăși, cer scuze pentru scrisul dezordonat – din cauza tusei cu temperatură... – lăsați în voia soartei, flămânzi, în glod până la genunchi... cu încălțămintea ruptă, în picioarele goale... Noroc de oamenii buni din sat, care ne-au chemat la casele lor, ne-au hrănit, ne-au încălzit cu suflet, băuturi naționale... Nu am avut dreptul moral să le refuzăm oferirile...” – Cu așa aproximație ar fi răsunat traduse unele frânturi ale virtuoasei compoziții, ce n-a mai ajuns la ușa decanatului... probabil rămasă în arhiva privată a căpitanului nimărul doi; sau nimicită... că în acei ani așa era mai bine.

În a treia decadă de octombrie culesul s-a terminat. Colhozul s-a achitat până-n ultima copeică, nici bani pe mâncare n-a luat de la noi, așa de mulțămit rămase de ajutorul dat.
Două sutișoare și douăzeci de ruble în buzunarul ascuns de la suman m-au încălzit în drum spre scumpa capitală. În lunga listă de cumpărături, pe primul plan era o haină de toamnă-iarnă-primăvară, că cea din clasa noua se ponosise cu totul.
A doua chestiune era facultatea. ”Ce-i de făcut, să plec, să mai stau?..” – mă frământa întrebarea. Am rămas, lăsându-mă dus de curentul acelui prezent. Înapoi acasă drum nu exista, nu aveam nici îndrăzneala de a schimba esența începutului. Pe lângă astea, zile și nopți de la Sadaclia m-au apropiat de colegi. Pe undeva, și ei tindeau la fapte mai însemnate decât ale unui pedagog rutinar, pierdut într-o fundătură de țară, între teancuri de caiete necontrolate...


Auditoriile ne-au întâlnit pe vechi, cu aceleași tribune, mese, scaune... doar presiunea profesurii s-a mărit, materialul întârziat trebuia recuperat. Atunci a fost,când m-am simțit slab și nepriceput. S-au pornit seminarele, aparte de cerințele crescânde ale doamnei de franceză. Alergam la bibliotecă, la stadion, la cabinetul fonetic... parcă nici la cămin nu pierdeam timpul, dar... acătării nu făceam mai nimic.
La 7 noiembrie, după paradă, am plecat acasă, în ospeție. Mama m-a întâlnit cu o cocuță în brațe. Era Speranța, de curând lipsind-o de tronul moștenitor pe Diamanta cea Creață, care doi ani în urmă procedase la fel cu Jozefina cea Isteață. Mama s-a bucurat să mă vadă sănătos, îmbrăcat, încălțat, bărbierit... mai și crescusem. Tata m-a îmbrățișat ca pe un bărbat, că eram aproape ca dânsul de nalt, semănându-i încă mai tare ca înainte.
M-am văzut și cu Deadea. Tot student era și el, la silvicultură, venise cu vederea pe acasă. Mătușa Finica umbla țanțoșă prin ogradă, cu capul sus, voioasă, înfumurată. Emtuziasmat de științe (spre deosebire de mine), unchiul povestea înflăcărat de disciplinele lui. Nu mai era ariștantul din vale, care fugea de carte ca de foc. După armată, devenise serios, calculat, hotărât... Pe frunte-i scria că știa ce-i trebuia în concret de la viață, într-un fel, îl invidiam, mă și bucuram.

După ziua revoluției au urmat două luni de studii intense, poate cuiva părute și plăcute, interesante... numai nu mie. În afară de latină, nu mi se lipea nimic de creier: nici de voie, nici de nevoie. Unul Natan Solomonovici îmi zâmbea cu onoare, în special auzindu-mă repetându-i cu pasiune expresiile aripate, descifrându-i cu ușurință doctrinele...
La sfârșit de semestru, cum se și cuvenea într-o instituție de rang, a sosit timpul de demonstrat cunoștințele acumulate. Sesiunea de iarnă am început-o cu succese. Colocviile au mers binișor... De fapt, n-au fost decât trei-patru: la educația fizică, latină și încă ceva pe-acolo.

Scrâșnetul de măsele a pornit după Anul Nou, odată cu primul examen. Profesoara de franceză nu mi-a iertat nesupunerea, însemnându-mi matricula cu trei baluri. La câteva zile, cu aceeași notă m-a valorat și tovarășul Guțu la istoria partidului, tot cu ea m-a evaluat și bătrânul academician a literaturii universale. Numai Doctorul Chiroșcă m-a ridicat la patru, fără să știu de ce, că nici în bazele literaturilor nu luceam.
Cam în glumă, cam în serios, profesura m-a făcut să trag cu obrazul înaintea întregului curs și a decanatului. Decanul ca decanul, rar mă vedea și deloc nu mă auzea, îmi era oarecum de secretara lui, o femeiușcă sub 60 de ani, rusoaică – inimoasă, sprintenă, ageră ... Dumneaei cunoștea numele, pronumele și familiile la toate studentele facultății, știa să recite pe de rost din poeziile lui Pușchin, din Luceafărul lui Eminescu... Femeia mai știa șă vorbească, să asculte... să și îndrume. Eu îi țineam contul la ce spunea, o respectam mult. În caz de alegere, nu eram în stare să o schimb nici pe o jumătate din docentele în vigoare de la catedre. Până la urmă, rușinea ca rușinea… nu-i de turnat în farfurie, în pahar – nici atâta. Beleaua mare a fost că sesiunea m-a lăsat fără bani de mâncare. Cu un singur trei studentul nu primea bursă, d-apoi cu trei... Fără stipendiu a rămas și fratele, înhățase și el doi de trei la primele probe. Vina a fost a noastră, am recunoscut-o, dar...

Rezultatele primului semestru au umplut paharul decepției. După nopți de gânduri închise, m-am hotărât să las facultatea, cu ideea să lucrez la vreun șantier până-n vară, apoi să-mi încerc norocul la alta, fără a stabili precis la care anume. Acea latură șubredă a întrebării urma să o decid pe parcurs, fără grabă. Fratelui nu i-am spus un cuvânt, nu-i trebuiau lui atunci durerile mele de cap. Căminele se goleau, studențimea pleca în vacanță. Nu mă trăgea acasă, nici fratele nu se grăbea să-și scoată valiza de sub pat, era în căutare de lucru concomitent.
După ultimul examen, chiar a douăza, din întâmplare am întâlnit secretara decanului la cantina de la Malina. Poate femeia trăia pe-aproape, poate era cu treabă... n-am întrebat-o, nici ea nu mi-a spus. I-a fost de-ajuns o dată să-mi prindă vederea, că imediat m-a și luat la iscodit: că de ce, adică, eu arătam așa de tulburat... De temă n-am fugit, nici să o mint n-am fost în stare. Cu a mea rusească stâlcită, în câteva propoziții scurte i-am spus tot adevărul.
Secretara a încetinit glasul ei obișnuit și s-a exprimat. Din punctul ei de vedere, rezultatele primelor examene nu însemnau nimic, pericolul era că nu știam ce vroiam. M-a sfătuit să nu mă grăbesc cu decizia, să termin primul an de studii, să-mi demonstrez, mai întâi, că sânt apt de învățătură, că am destulă voință la așa ceva. Poziția dumisale era că la oricare altă facultate sau instituție trebuia de învâțat. Da eu ce-am făcut trei luni și ceva, am umblat haimanaua, am tras mâța de coadă?.. – Da, dar nu cum se cerea... și atunci secretara s-a apucat să mă sfătuie cum să învăț rezultativ. Treceau studentele pe alături și se uitau la noi ca la o mamă cu pui de incubator.
În final, secretara aproape că m-a convins să rămân, să-mi controlez încă o dată aptitudinile. La urma urmelor, ce însemna o juma de an pentru un june cu 18 încă neîmpliniți... Înainte de despărțire, ca printre altele, ea mi-a șoptit că în ultimele două toamne 9 absolvenți a facultății, între care - cinci băieți de la franceză, au fost trimiși traducători în țările calde. Asta a și fost tunătura decisivă, ce a spulberat injusta năzuință. În aceeași amiază m-a tras acasă.
După întâlnirea cu secretara n-am mai intrat în cantină, m-am întors la cămin, i-am scris fratelui o țidulă, am pus mâna pe un gentoi gol și am rupt-o la gară, mai să nu ating cu talpa scările din valea Malinei – cu nădejdea să apuc autobuzul de Baimaclia.

Sara am intrat pe poartă. Mama s-a bucurat. S-au bucurat și fetițele, uitându-se cu tângă la geanta pustie. Neghiobu de bădiță nu le-a adus o bomboană de leac... De ce trebuiau ele să înțeleagă că finanțele lui erau în proces de epuizare? Observându-le scârbite, mama imediat a trimis-o pe una mai mare la magazin, ușurel să le înșele cu ceva dulce.
Acasă am lenevit două zile, pe urmă m-am înfipt la treabă. Tata, cu pricazuri nu mă apăsa... dar pe față-i era scris că voia să-mi simtă umărul. Mai întâi am eliberat ograda de lemne : o grămazea budulaci* groși, noduroși (care numa teteica știa pe unde-i găsea). Împreună cu Andușa, i-am luat la beschie. Trei zilișoare am hăcuit într-înșii, dar i-am mântuit, din principiu. Cum numai s-a lărgit ograda, a sosit și teleșca* pentru gunoaie. Am făcut ordine în poduri, am fost și la moară.
La club nu mă trăgea, am ieșit de vreo două ori, mai mult să-mi văd colegii de clasă. Serile stăteam la vorbă. Mama mă iscodea: o interesa cum trăiam, ce mâncam... M-a întrebat și de examene. Am bucurat-o cu note bune, trai îndestulat... – N-avea ea obligația să le știe chiar pe toate.
Acasă rău nu era, dar într-o bună zi a trebuit să mă întorc la planurile mele. M-am înțeles cu Dima (un coleg de clasă) să ne pornim duminică după amiază, cu speranța de a merge mai liber în autobuz. De dimineață, mama a legat pestelca la brâu, baticul în cap și s-a apucat de frământat. Apoi a sărit la treabă și Clemența. Tot atunci s-a mai ivit și pomoșnița Luminența. Cu basma în frunte, legată la mijloc cu un capăt de material alb (ca șorț), fata se fâțâia serioasă împrejurul mesei, tot întinzând o foaie de aluat, subțiind-o mai dihai ca o nevastă. ”Așa fata, înșetișor, cu răbdari, brava, brava...” – se tot auzeau laudele dinăuntrul cuhnei.
Aproape de ora mesei Costa a încins cuptorul. M-am ghiftuit cu plăcinte în ziua ceia, că nu mai îmi venea să mă ridic de pe scaun. Patru din cele rămase au încăput în geantă, întregi, calde scoase din tigăi, încă și cu găină prăjită deasupra. ”Mamă, nu mai băga atâta, ajung două, și o jumătate de...” – am incercat eu să ușurez valiza încărcată, că tare nu-mi plăcea să-mi lungesc mâinile pe drumuri. ”Tu lasă… eu știu și fac. Data trecută te-ai dus cu sumca* (geanta) goală, intram în pământ di rușîni, când videam cu și ochi sâ uitau oaminii la tini... Da Ukilaș, săracu, n-o fost acasă... să gusti și el o bucată caldă... o nafură di carni, o murătură, un păhăruț di hin. Ia cât poți duși, sânt și băietanii cari trăiesc cu voi...”

Planul de acasă nu s-a potrivit cu cel de la drum. La gară la Cantemir era îmbulzeală mare. O mulțime de-a studenți și lucrători de capitală dădeau din coate și se împingeau fără rușine la casă, în sala de așteptare, să apuce măcar o coadă de bilet la ultimul autobus (în tranzit) de la Cahul. Două mașini particulare stăteau parcate lângă curtea gării, precis că duceau oameni la Chișinău. Colegul s-a dus să se intereseze. – Cereau 10 ruble de căciulă, hărlăpanii*, când un bilet normal costa o rublă și 40, iar studențesc – în jumate.
Rămânea calea ferată, până la platforma căreia era ceva de mers. Trebuia cât mai repede să-i dăm drumul din autogară, să apucăm bilete la tren, cât sufocanta gloată se mai îmbulzea fără rost.
Am reușit. Locomotiva – zgomotoasă, fumăgăioasă, cu o coadă lungă de vagoane din urmă – a sosit cu întârziere, în schimb, pe peron n-a lăsat niciun pasager, astfel soluționând criza de transport a zilei.

Odată urcați în vagonul nostru de clasa a treia, ne-am găsit locurile, am băgat gențile pe unde s-a nimerit și ne-am astâmpărat. Compartimentul era aproape plin, noi l-am completat cu ultimele două lipse.
Ce mi-a atras de-odată atenția în noua împrejurare, a fost privirea unei călătoare de vizavi, fără sfială fixată asupra fizionomiei mele friguroase, încă învinețită de Valea Prutului. Însoțitorii de cupeu, urcați cu o stație-două înaintea noastră, în mare parte erau studenți la institutul pedagogic. De la bun început s-au arătat prietenoși, dispuși la glume, anecdote și alte mijloace oratorii în stare de a scurta lunga noapte pe acea cale ferată, din calm afară întortochiată. Între ei se afla Mișa Mocanu (tartaulean) de la educația fizică și un prieten a lui – un zdrahon de băiat curajos, cu mustață de cazac zaporojean, maestru în sport la greco-romane...
Erau și două domnișoare de la filologia rusă: una Huana, înaltă, blondă, frumoasă, blândă la înfățișare, la vorbă... alta – Catea, fata de vizavi, care încă se mai uita la mine, la fel de interesată ca prima dată. Privirea ei continuă m-a surprins. Atunci am dat și eu cu ochii într-însa și am cercetat-o în voie, cât mi-a permis poziția ei de așezată exact frontal înaintea mea, distanțată la un metru jumate, nu mai mult.

Pe Caterina, așezată cum era, o vedeam de statură mijlocie, mai joasă decât colega cam de o palmă orizontală.
Era frumoasă. Avea părul lung, drept, în lumina lămpii de vagon observat de un castaniu cu gri închis, în mediul frunții prins cu panglică purpurie lucitoare, ce încă mai semnala pozitive impresii ale ofilitelor sărbători de iarnă. Fața-i corectă se demonstra în plina finețe feminină.
Purta pulover subțire roz închis, strâns pe corp, vestă deschisă și fustă neagră. Picioarele-i drepte, doar puțin dezgolite deasupra genunchilor, strânse în ciorapi subțiri întunecați, se pierdeau într-o pereche de cizme negre de calitate. De sub sprâncenele-i arcuite, o privire enigmatică – în ansamblu cu rumenii ei obraji, buzele-i suculente, purpuria panglică de pe frunte și restul corpului – mă atrăgea, mă emoționa... trezea în mine simțuri necunoscute.
Mișa povestea, gesticula, râdea, râdeau și alții, numai eu nu pătrundeam în simplul lui umor, că lipseam – eram cu Caterina. De ce anume eu, când alături ședeau băieți mult mai arătoși, mai bărbătoși?.. Rupt din soare nu mă arătam, haină bună pe mine nu se vedea...Cu ce am interesat-o? – intentam eu să deduc măcar ceva din privirile noastre îndelungate.
Într-o oră de drum doar asta am făcut. Trebuia de întreprins ceva, de început o vorbă... De unde, dacă mi-a înghețat limba, nu eram în stare să scot un cuvânt, măcar aiurea spus.
Am ticluit în gând un început de conversație: când să-l aplic în practică, s-a oprit și trenul, la Basarabeasca. Un val de pasageri fără bilete a inundat vagonul. Studenți cu gențile pline, înrăiți de așteptare în gerul de afară, spânzurau deasupra noastră cu coatele în aer. Îi mai ardea cuiva de intim dialog în acea nădușitoare vălmășeala, ce-l făcu să tacă pe însuși tartauleanul?..
Așa am și stat toată noaptea, urmărindu-ne cu privirile, fără să închidem un ochi. Unica avansare a mea a fost să-i acopăr ușurel vârful cizmei, cu al meu. Ea n-a protestat, a acceptat semnalul, sau n-avea unde retrage piciorul. Ultima variantă nu putea fi, că mi-a zâmbit. Atunci mi s-a întors darul vorbirii. Am scăpat două capete de fraze zgârcite și am tăcut din nou. Cel puțin, am aflat de existența unui sat renumit din zona Cahul, baștină a unei firave ființe feminine, ce timp de ore m-a impus să-mi aud bătăile de inima.

Până la urmă, s-a făcut ora șase dimineața. Atunci și eșalonul a staționat în gara Chișinău. La despărțire, am cerut adresa Caterinei. Mi-a scris-o repede pe un capăt de hârtie, a notat și un număr de telefon. Aruncându-i o ultimă privire, i-am promis să fac o vizită la căminul unde locuia.
La scările Malinei am simțit oboseala. Oglinda din cameră m-a speriat: O mutră înnegrită de funigine, cu părul încâlcit și îngroșat de sudoare, se uita la mine cu niște ochi roșii, bulbucați... Îmi venea să crăp de rușine. La cine se uitase toată noaptea captivanta mademoiselle?


În al doilea semestru, înarmat cu îndrumările înțeleptei secretare, m-am apucat de învățat altfel. Franceza a luat foc prima. Două epizoade textuale a câte o pagină, în silă tocite pe de rost, au îndemânat-o pe stimata profesoare să-și radieze zâmbetul triumfător. După analitică s-a urnit fonetica, apoi și altele. Pe deasupra, mai și lucram după lecții, zi la zi. Fratele se angajase temporar la combinatul de șampanie. El lucra de la 3 ziua la 8, eu îl înlocuiam de la 8 seara la 12 noaptea.

Cam la o lună de sârguință, am pătruns în zona de laudă a profetului de istorie a partidului. Abia atunci m-am decis să-i fac o vizită Caterinei, să apar înaintea ei ca un cavaler cu șanse de viitor. Am găsit-o în alt capăt a orașului, trăia într-un cămin a institutului, chiar lângă faimoasa grădină botanică, în texte literare numită ”Dendrariu”. Am făcut o scurtă plimbare pe aleea lacului, am și conversat. Ambii am rămas dispuși să ne mai întâlnim. Ne-am înțeles să mergem într-o seară la teatru, rămânea doar să iau bilete cu anticipare și să o anunț la telefon.
Într-o zi, am zmuls 5 ruble din cazna (cu acordul fratelui) și am plecat la ”Luceafărul”, să procur două intrări pentru sâmbăta ulterioară la ”Păsările tinereței noastre” – creația numărul unu a anului și a epocii. În aceeași seară am căutat-o pe Catea la telefon. Femeia de serviciu n-a găsit-o, dar a promis cu glas promițător să-i transmită mesajul, tot atunci însemnându-l și pe hârtie.
În așteptata sâmbătă, înainte de lecții, o oră întreagă am stat înaintea oglinzii – eu, care până la tren nu o vedeam cu săptămânile. Am îmbrăcat toate hainele mele, și ale fratelui – nici una nu mă aranja. Taman atunci a intrat un student de la anul patru, care temporar trăia cu un văr al lui în camera noastră. Simplu juridistul nu era, că se trăgea din baroni indieni de la Soroca.
– Ai svidanie* (randevu)? – a întrebat el, observându-mă preocupat, cu un crac de pantalon în mână.
– Da, deseară am bilete la teatru.
– Da-a-a!.. frumoase fete aveți la in. iaz.* (f-tea de limbi străine), m-am întâlnit și eu cu v-o patru – șicarnâie* (glamouroase), deștepte, șmechere...
– A mea-i din altă parte...
– Glumești!.. – Nu, îi de la voi, de la juridică...
– Da nu!?.. Din care grupă? Cum o cheamă? Eu le știu pe toate...
– M-a rugat să nu spun la nimeni, nici măcar fratelui.
– Dacă-i așa, așa să fie! Interesant!.. Eu cu a voastre, tu cu a noastre... – a reacționat donjuanul într-un stil a lui și s-a îndreptat spre ușă. Dar, ceva l-a reținut. S-a întors înapoi. În ochii lui plini de trufie licărit raze de mărinimie.
– Asta la voi îi prima ieșire? – Da, i-am răspuns eu, fără curaj.
Te înțeleg Am să te sfătui cum să te îmbraci, numai dacă vrei... – a zis el, deschizând ușile dulapului comun, în care a treia parte din cuiere îi aparțineau. În câteva minute glamurosul sorocean m-a făcut să mă uit în oglindă ca la un străin. Eram în cămașă vișinie (bumbac curat) de import, cu poalele băgate în blugi ”Levis strauss” aproape noi, lungi până-n călcâie, nici largi nici strâmți, strâns încinsi cu o curea lată de ”covboy”. Vestonul gri-deschis ”Made in England”, așezat pe mine ca măsurat, cu un colț de batistă cireșie ieșit din buzunărașul de la inimă, mă făcea atractiv și solid ca niciodată. Ansamblul noului aspect îl încununa părul dat peste cap a la Alain Delon, umezit ușurel de o substanță specială, ce da impresia de proaspăt spălat, tot atunci și pieptănat. Scurta n-am mai pus-o pe mine, că strica tot fasonul, și iarna se terminase. Eram în prima săptămână de martie, pe afară păsările cântau a primăvară. Așa am și plecat la lecții, în acea mare zi de artă.

Din aleea Malinei până-n ușile facultății n-am mai avut liniște din partea admiratoarelor privirilor feminine. Pe drum, trotuare, chiar și în troleibuz, ele mă vânau din toate părțile... Mă simțeam ca peștele în apă, asta însemna că trebuia să-i plac și Caterinei, la stofa-mi de gentleman n-avea cum fi altfel. Ce se întâmplase pe uliță, a fost foaie verde.
Pe coridoare, începând cu holul blocului, studente de la a noastră facultate (și altele) mă întâlneau și mă petreceau cu ochii cât cepele. Otilia și Desdemona – două cucoane mai mari de la engleză, care alteori nu mă recunoșteau nici de întâmplător trecător, s-au oprit în ușa decanatului și mă filmau din toate posturile, cu gurile căscate, complet confuzionate.
M-a observat și secretara. Când să întind mâna după jurnal, dumneaei s-a ridicat brusc de la masă, mi-a strâns mâna și m-a felicitat. Am înghețat. Femeia m-a străpuns cu o privire dubioasă, s-a aruncat la cartotecă și, tot atunci, mi-a citit în glas datele de pașaport. Am rămas perplex – împlineam 18 ani. Așa eram eu încă de la școală, uituc la onomastice. Normal, în astfel de ocazie, colegele de grupă se prezentau cu o cutie de ciocolate... De unde? Cu două ruble-n buzunar, cu mare frică ținute pentru bufetul teatral, încă și nemâncat la ora mesei? – Sărac și incomod ca-n clipa ceia nu mă simțisem niciodată, și încă cât de împopoțonat. Adică, la rufe scumpe aveam potență, dar să mă arăt cu o cutiuță de ”lapte de pasăre ” nu mă ținea buzunarul... Cine credea că n-aveam bani, popa?.. Hainele blajinului fiu de baron mă sufocau... Îmi venea să le scot de pe mine, să le calc în picioare, să le întorc pe dos... să fac orice, numai să-și piardă măcar ceva din preț. M-am aprins, dar, amintindu-mi de ce le îmbrăcasem, m-am potolit. Pentru Caterina eram gata la orice fel de rușine. Am încruntat obrazul și am întrat în auditoriu.
În ziua ceia aveam de supraviețuit două perechi: una la literatura rusă și alta la franceza ce mă apăsa mai tare, că de latină (la ardenta mea rugăminte) Natan Solomonovici mă eliberase din timp. La norocul sufocantei mele conștiințe, în loc de franceză am avut (cu tot cursul întâi) introducerea în lingvistică, catedrele toate fiind într-o urgentă conferință republicană, fapt ce m-a salvat de confruntarea cu grupa în privat. După a doua pereche, i-am încredințat jurnalul colegului Eduard și am zburat în jos pe scară, cu pungă colorată subțioară în loc de geantă. Până la spectacol mai rămâneau două ore lungi.

Căminul de la Creangă era în carantină de gripă epidemică. Înfășurată cu mască, mătușa de la control nu m-a lăsat să intru nici în coridor. Am intentat să-i născocesc ceva credibil, dar baba mi-a tăiat vorba dintr-o dată... De urcat etaje, să cheme ea sau măcar să strige... n-a vrut nici s-audă.
A trebuit să ies afară. Am prins intrând o locatară și am rugat-o să o înștiințeze pe Caterina.
După o jumate de oră, mi s-a părut că primul apel n-a ajuns la destinație. Am găsit altă fată, care ș-a angajat să repete fapta celei dintâi. Tânăra s-a dovedit responsabilă. La câteva minute, ea însăși a coborât și m-a anunțat că așteptata mea nu se afla în cămin. Zicând asta, viitoarea filologă mi-a dat cu ceva în cap... Nici măcar nu i-am mulțumit pentru favor.
Neștiind ce să fac mai departe, m-am apucat de circulat trotuarul din fața clădirii. După câteva tururi m-am oprit, să-mi văd ceasul. Până la spectacol rămânea o oră. Tot atunci mi-a venit gândul că domnișoara ieșise pe aproape cu vreo urgență neplănuită: la magazin, la farmacie...poate la frizerie. ”Dum spiro spero”*, propaga impunătoarea înțelepciune romană, și eu o acceptam – tare vream să mă vadă Ecaterina în seara ceia, să o văd și eu lângă mine pe parcursul întregii piese, să-i observ privirile, palpitul, să-i ascult și respirația.
Multe roate am făcut eu pe trotuar, urmărind după oricare ființă feminină, care se apropia sau se îndepărta de scara căminului.
Afară era întuneric, se răcea, vântul nordic se întețea, vestonul nu mă mai servea, domnișoara nu mai apărea. Cu toată neordinara îngăduința, am aruncat o ultimă privire în zonă și am părăsit-o. La oprirea de troleibuz, pe partea opusă a străzii, în mulțimea de trecători am observat-o pe Catea. Stătea la vorbă cu un tânăr înalt și elegant, fără să dea semne de grabă. Discutau cu ardoare, rădeau, tăceau, în ochi se priveau... Ce putea însemna asta? – Ca regulă, trebuia să mai am un pic de răbdare, să lămuresc până la capăt situația. – N-am făcut-o. Valul mâniei m-a împins în primul transport. Am plecat, direct la Malina. Acasă toți erau ieșiți care pe unde, lipsea și inimosul sorocean. Imediat am dezbrăcat hainele împrumutate și le-am aranjat la loc. Cum numai m-am întors la ale mele straie, a intrat și fratele, în măna dreapta ținând de coadă o tigaie de cartofi prăjiți în două cu jumări și ouă, iar în stânga – o toarta de ceainic aburind. M-am bucurat... – că n-a dovedit să mă vadă alintat de haine străine. Într-o secundă, pe masă s-au ivit două capete de scândură, pentru ambele tacâmuri aduse de la plită.
Cu toată mocninda oftigă, m-a apucat o foame de lup. După ceaiul de dimineață nu pusei nafură în gură. De onomastică fratele n-a uitat. A scos el din dulăpașu-i personal o cămașă nouă-nouță, a pus pe masă două limonade... Văzându-l pus pe chef, am scos și eu o sticlă de vin din a mea ascunzătoare, împotriva voinței lui învârtită de la combinat, drept trofeu a clasei muncitoare.
În primăvara ceia, așa și au rămas neadmirate ”Păsările...” în sclipirile luciferice, observându-le doar în trecătoarele stoluri cerești. Pe Catea n-am vizitat-o un timp îndelungat, nici măcar nu i-am scris, deși, din adâncul lăuntric n-am reușit să o elimin. Încă o visam. În subita-mi dizgrație eram în stare să condamn pe oricine, înclusuv pe timidul Ego din mine, numai nu pe Caterina.

Al doilea semestru l-am răpus în sudoarea frunții. Rezultatele sesiunii s-au încununat cu trei de patru și un cinci meritat (la latină). Din sluțenia iernii n-a rămas urmă, alma mater s-a întors cu fața la mine. Înarmat cu vechile credințe, și altele mai noi, am călcat tare în vacanța muncitoare, înaripat de nemuritorul duh studențesc.
Gaudeamus igitur* Hai să ne veselim Iuvenes dum sumus(bis) cât junețea ține gândul (bis). Post iucundam iuventutem După distractiva tinerețe, post molestam senectutem incomoda bătrânețe, nos abebit humus ne va primi pământul. Ubi sunt qui ante nos Unde sânt, care înainte in mundo fuere? au trecut prin lume? ...
Vita nostra brevis est Viața noastră scurtă e, breve finietur repede se va sfârși. ...
Vivat Academia Alma Mater să trăiască,
vivant profesores ca și profesorii. ...
Alma Mater floreat Universi... fii în floare quae nos educavit. pentru că ne-ai dat formare. ...

Anul doi a decurs în stabilitate, cu interes sporit față de noile discipline. De aleea Malinei nu m-am îndepărtat. Împreună cu Victor și alți doi băieți de la curs, am fost expediați de înaltul rectorat în renumitul cămin № 16, să le dăm o mână de ajutor la însușirea limbii ruse studenților din țările prietene. M-am bucurat, învățându-i pe alții, mai prindeam și eu cuvinte corecte din idioma slavonă, ce încă mă obstacula în comunicarea trilingvistică.
Bafta cea mare a fost că în toamnă m-am văzut cu Ecaterina, care nu avuse nici în clin nici în mânecă cu incidentul teatral. Biata fată nici măcar n-a știut de spectacol, că mesajul meu dictat la telefon nu ajunse la ea. Hoașca de la cămin nu-i transmise nimic: sau avea scleroză, sau pierduse foaia, sau... Și eu, căplăug la cap, m-am lăsat în baza la o babă.. n-am putut să dau o fugă... Băiatul, cu care o văzusem, era un sătean al ei, întâlnit la nimereală, însurat… Degeaba luni la rând plantasem eu bulbuci în creierul lipsit de dovezi ale faptelor nesăvârșite.

La început de martie, Clemența, Andriuha și o geantă mare umflată au ridicat scările Malinei. Mama îi trimise să mă atenționeze cu data de 5 martie (adevărata mea zi de naștere), să vadă orașul, Universitatea... Geanta, conținând bucate serioase, m-a ambiționat să celebrez ceasul de pornire a propriei personalități. Rămânea numai să mă înțeleg cu fratele referitor la alimente, să plimbe el musafirii, că eu după masă aveam lecții, și chestiuni de organizare.
În aceeași seară, Ukil, trăind vizavi, a trecut pe la mine. M-a felicitat cu anticipare, a împărțit fasolele, a zmuls o pulpușoară cu tot cu șold din gâsca de la sud, a învălătucit în hârtie o jumătate de învârtită cu bostan, o nafură de încă ceva, restul (din ce-i aparținea conform legii Hamurapi) l-a cedat în favoarea apropiatului banchet, la care nu putea asista din cauza unui vagon din gară tras la descărcat.

Onomastica s-a petrecut în ziua de militărie, inclusă în programul de studii începând cu anul doi. S-au prezentat Victor cu Liusia lui, colegul de clasă Dima, străinii din apartament, fetele din grupă, și... Caterina cu Huana. Două mese unite (fără scaune) ne așteptau cu plăcinte, pâine de casă, fripta pasăre de la sud aproape întreagă, un calup mare de brânză, un borcan de patlagele murate, altul de vin, sticle de limonadă, roz de masă*... și ceva cârnațuri ieftine, să hie în caz de acută insuficiență. Cât eu turnam rubiniul în pahare, două colege mai gospodăroase hăcuiau alimentele.
După prima ciocnire de pahare ne-am dat la masă. Care mai cultural, care mai rural, care cu furculița, care cu mânuța, ne-am înfipt la bucate. Unde s-a văzut vreo dată măcar un pui de Aristotel fără poftă de mâncare? – Până și mezelurile fără marcă au fost tratate cu demnitate... La trei funduri de pahare golite, fetele, îmbujorate, s-au legănat în duhul unui răsunător aparat îndepărtat. Victor, încă în ajun numit mai marele pe programul muzical, s-a precipitat la magnetofon – un Philips original, proprietate privată a unuia din prezenții internaționaliști. Sunny!.. – a strigat nestăvilitul Boney M. cu glasu-i ascuțit, melodios, ațâțător, ce într-o clipită a format haoticul conglomerat de dansatori, marcând același ritm cu ondulate gesturi, pași stăruitori... După cântecele de înaltă cadență au urmat două romantice, armonioase și nostalgice. Ambele le-am dansat în cuplu cu Ecaterina – dulce la vorbă, rumeioară, zâmbitoare, inspiratoare... Nu se împotrivea avansării mele insistente, comise, chipurile, din ignorare a artei coreografice. Doar o singură dată m-a respins ușor, mai mult de ochii vigilentei companii. Belâi taneț!* (invită d-șoarele)! – A declarat răspicat o colegă de grupă mai îndrăzneață, înainte de următoarea melodie. M-am uitat la adorata mea, dar n-a fost să fie... O fată din ale noastre m-a agățat de braț. Așa se întâmpla pe unde erau fete multe, amestecate cu puțini băieți. Cheful s-a întrerupt la 22:00, mai mult nu permitea strictețea regimului de cămin. Eu cu Dima am condus toate fetele pe la lăcașuri. Pe cele din grupă le-am trecut de Malina și le-am lăsat mai aproape de căminul 9, pe musafirele de mai departe le-am însoțit în alt capăt a orașului. La despărțire am vrut să-i dau Catei un sărut. Nu m-a lăsat, sau eu n-am insistat… Pe atunci, în moravurile fetești nu pricepeam mai nimic.


Anul doi l-am încheiat bine. Ultimele două examene le-am susținut înainte de termeni. Motivul grabei era o vajnică acțiune la nivel de țară. În concret, se trata de un detașament studențesc republican, ce în a treia decadă a lunii iunie lua calea Smolenskului, ca, împreună cu altele din republici unionale și autonome, să ridice noi șantiere la locul de baștină a primului cosmonaut. Marea parte a grupului nostru o formau băieți de politehnică în frunte cu comandantul Leonid. Zile întregi lucram la asfalt, beton, fundamente... Serile, de joi până duminică inclusiv, ne bucuram de intense programe culturale, însoțite de concerte naționale și discoteci mondiale. Numai de care costumații, popoare și poporații nu se vedeau pe-acolo: ruși-ruși, uzbeci, tătari, gruzini; calmâci, armeni, udmurți, ucraineni; tadjici, cazahi, turkmeni, lituanieni; oseți, ceceni, azerbaidjeni; ruși albi, estoni, letoni ieșiți din teutoni...
Cu toate ocupațiile acelei supraîncărcate veri, am găsit o bucată de duminică liberă, pe hârtie să-i desfășor Ecaterinei anturajele constructoarei comuniuni.
La două săptămâni, am primit scrisoare de răspuns. N-am mai scris, hotărât să-i povestesc fetei restul pe viu, în cadrul randevuului așteptat.
Tare lent mai eram la ale mele. În loc să o atac cu texte sentimentale, să-i demonstrez simțuri deosebite, virtute masculină, atenție sporită... întindeam din timp. Parcă-mi era frică să-i intimidez firavu-i cuget cu vreun cuvânt nechibzuit, fără să-mi fixez odată pentru totdeauna că Errare humanum est*.

În două luni de muncă și activă bușuială* (distracție)m-am ales cu șase sute și ceva de ruble – bani grei și lungi, ce în viață nu ținusem în palmă. În drum spre casă, cu doi amici de câștig, am stopat în marea metropolă, să trecem prin ale ei univermaguri* (magazine universale), în care nu se vindea numai dracul cu coarne.

Prima dată călcam trotuarele Moscovei. Din lipsă de timp, am vizitat doar Piața Roșie și Kremlinul, pe dinafară. Asta a fost suficient, să-mi dau sama de marea putere ascunsă în turnurile înălțate, cupolele aurite, zidurile celea de cărămizi... să mă simt în plina vigoare de cetățean a veridicei Uniuni... Mare parte din profit a rămas în magazine, în schimb m-am îmbrăcat ca boierul. Am cumpărat cămașă, pulover, pantofi, sapojchi* (cizme), costum bun… Culmea înnoirii a fost un impermeabil iugoslav stil Gangs, cafeniu normal, cu nasturi, fermoar lung, căptușeală groasă separabilă. Haina era exact ce-mi trebuia: să nu transpir în brumele cețoase, nici să dârdâi pe omăturile apoase… să-mi mai și fluiere păsările la începuturi de primăveri, în parcul Pușchin, remarcat cu pieptul descheiat și gulerul, a la Odessa-mama* (stil huligan), pe ceafă ridicat.


Cursul trei a pornit domol, fără atracții către discipline. Emoțiile văratice nu mă părăseau, și apoi, toamna se arăta timpurie. Se auzea că țara plănuia inițierea recoltei mai devreme ca în alți ani. Așa a fost. După trei săptămâni de începuturi teoretice, același adjunct docent, cu fața-i zâmbitoare și chelia mereu lucitoare, a declarat război agriculturii. Trupele franceze, formate din două companii ale anilor trei și patru, au atacat ”Colinele Roșii”* (câmpuri mari de roșii) de la Tașlâc – punct strategic localizat pe stânga Nistrului, în zona Grigoriopol.
După cum Moscova mă subțiase la buzunar, noul front m-a interesat, mai ales că pătlăgelele coapte stăteau turnate pe rândurile fără de capăt. În mare parte căzute de pe curpeni, roșiile lunguiețe, tari și groase la coajă, nici nu trebuiau culese în vase speciale, din una în una. Eu personal foloseam un coș mare, măsurat ca 3 căldări a câte 8 kile. Îl lipeam cu marginea de pământ, unde leguma se vedea mai multă, întindeam brațele cât apucau și trăgeam tot la mine. Fetele de alături se opreau, fumau, cazuri de dragoste povesteau, ... – tot eu trebuia să le ușurez rândurile, odată la două ore.

Într-o sâmbătă, brigadirul de la pătlăgele a anunțat că pe duminică îi trebuia la gât o echipă voluntară, să iasă la cules câteva ore. Din toată unitatea s-au găsit două fete. Brigadirul a dat a lehamete din mână și s-a pornit la motocicletă, să plece. – Cât trebuie de adunat? – am întrebat eu, ca într-o doară.
– Macar două toane... – Una ți-o culeg eu, cu plată dublă, ca în zi de odihnă. – Caneșna, caneșna* (desigur)... Asta nu-i întrebare! ...Ar aduna și fetele una?
– Desigur, degrabă se mărită amândouă... – Nu da-a-a, rochii, ineli... Istoria asta o știu, am trecut-o. Nu – bun! Ne-am înțăles! Mâine dimineață vini mașina să vă ducă. Pe deal a să aveți tractor, și tractorist – el știe unde-i de cules, da voi alegeți rânduri mai încărcate, numa să adunați două toane, nu mai puțin.
În sâmbăta ceia n-am mai umblat brambura. M-am aciuat la bază – o veche grădiniță de copii părăsită, amenajată pentru noi băieții (numărați pe degete), situată în alt capăt de sat față de cazarmele genului opus.
Spre seară m-au căutat doi pățani, să merg cu ei la o petrecere de armată. I-am refuzat.
După ei a intrat în ospeție încă unul – un puștan de clasa patra din măhală, elev bun la școală, visător de planuri zburătoare... Tare-i mai plăcea să-mi asculte balivernele. În istoriile mele îi insuflam cum să învețe puțin și să primească note bune. Ucenicul îmi plăcea, la fizionomie și apucături semăna mult cu fratele Andriuha. Timp de două săptămâni neîmplinite ne făcusem drugi* pe viață. Știindu-l apt de fapte mărețe, mi-a venit ideea să-l provoc la o mână de ajutor. S-a învoit momentan, cu condiția să vină pe deal puțin mai târziu, că tare-i plăcea somnul de dimineață.

A douăza la 8 eram pe câmp. Tractorul a înșirat 4 containere a câte 300 de kile pe câteva rânduri, la alegerea mea. Am insistat să-mi mai aducă unul, să-l umplu în caz de nu mă puteam opri. Fetele de măritat culegeau mai la vale, tot pe rânduri bune. Erau trei, că dimineață mai aderase una.
Pe la zece apăru și ajutorul, călare pe bicicletă de sama lui. Într-un duh i-am explicat ce avea de făcut și ne-am apucat de lucru în doi. El scutura între rânduri roșiile de pe tufele uscate, eu le trăgeam la coș cu lopețile crescute din umeri și le căram. Din când în când, tot el alegea din conteinere frunzele, iarba și bulgării vizibili.
Ne-am oprit pe la două, când n-am mai avut unde turna. Cele 5 vase, toate pline ochi, își așteptau tractorul. Tot atunci ne-am și retras din câmpul de bătaie, lăsând după noi o pată negrie, însurită de buruieni și tufe uscate, de pe care s-a ras o tonă jumate de patlagele ca aurul. Da câte mai rămâneau pe coasta încă înroșită !.. Păreau multe, însă țara ne era mare. Proletarii de până la Ural le înghițeau cu coajă cu tot, cei de dincolo – cu tot cu frunze.
Pomoșnicu* (ajutorul) s-a suit pe lisapetă* (bicicletă) și a plecat în sat, eu m-am dus la colibă, să aștept mașina. Acolo era mișcare mare: o droaie de femei încărca urgent un refrigerator cu numere de Moscova. Când m-a văzut mai marea între ele, s-a luminat la față – neapărat îi trebuia un bărbat sus, la așezat lăzile. Șoferul, cu hernie de șold, nu putea ridica, în schimb, avea portofel bun. Aparte de ce plătea brigada, el în particular mi-a oferit un cervoneț* (10 ruble), numai să am grijă de marfă. Am uitat de mâncare, oboseală și marele câștig al zilei, că vream mai mult.

Încărcatul s-a terminat în amurg. La urmă, uitându-mă în jos, mă apucau amețelile. Moscovitul a observat. Mi-a înmânat bacșișul și a urcat el să clădească ultimul rând, iar eu am sărit într-un camion a colhozului și am plecat la meritata odihnă.
Șoferul din sat, un bărbat tânăr, vorbăreț… văzându-mă îngălbenit la față, m-a chemat la el acasă, cu borș fierbinte și ardeiaș iute să mă întărească. La foamea ce mă zguduia pe dinăuntru, n-am avut cum să-l refuz. Pe drum ne-am oprit lângă rânduri de sfecle cât capul. Pe deal nu se zărea țipenie.
– A-a-cu plecăm, numa să zmulg două rădășini la purșei, oleacă să-i îndulcesc –a spus Grișa fără grabă, ca la el acasă intrând în marginea câmpului. M-am dat jos și eu… Sfeclele zburau ca boambele, cu tot cu frunze. În două minute am acoperit tot fundul la remorcă. – Destul, că de nu, șă fași grămadă și să vedi din afară...
– Patlajeli-ți trebuie? – am întrebat eu cu ton de gospodar, trecând pe lângă ultima fâșie roșie.
– Da tu și?.. – dau în grețuri... Pe-acasă, undi nu mă întorc: afară, în verandă, în podval... - numa patlagele. A să oprim oleacă mai încolo, să rup o mână de știuleți la răți.

Odată ajunși la destinație, Grișa a băgat camionul în ogradă. Am dat jos sfecla, țuhalul cu popușoi… apoi am intrat în casă.
Borș n-am mai gustat, gospodina era la treabă – un frate a ei pleca la armată. Omul a pus pe masă chită* (pîine) proaspătă, cârnaț, slănină... a spart o ceapă mare, a scos și un borcănaș de tărie, ca scuză pentru vinul încă tulbur din butoi. Băutura (spirt de fabrică), normal, trebuia amestecată cu apă... Grișa a turnat curat, câte o juma de păhăruț. La 83 de grade, așa doză, cu o cană de suc de roșii alături, nu era mortală, dar am băut curat, ca la front.
Prima porție a mers ca poftă de mâncare, a doua – de încurajare, a treia – pentru gust de vorbă, servită în companie cu un cumătru sfătos a lui Grișanea, căruia (taman atunci) la gât îi trebuia pâlnie. La următoarea doză eu n-am ajuns, din cauza țigării. Cum am aprins-o, am și văzut stele verzi… Spirtul l-am refuzat categoric. Grișa m-a înțeles, și tot atunci a pus mâna pe ulcior... Ca urmare, vinul a mers de minune, neașezat cum era, mai ales la zacusca ce nu se mai termina, la vorba care se încingea... La sfârșitul cinstei, neuitata datină a cerut să trecem și pe la butoaie. Și acu mai țin minte cum am ridicat scările de la beci, cum am trecut ograda, cum Grișanea turna la poartă, dar nu mai mult...

A doua zi, pe la chindii, m-am trezit pe un pat, îmbrăcat. Aruncând ochii la geam, am observat copac cunoscut. Eram la baza noastră, singur. Capul nu-l puteam ridica de pe pernă, urechile țiuiau, tâmplele explodau, ochii ardeau, grețurile năvăleau… O sete nebună mă chinuia, mai ceva ca pe beduinul rătăcit în lumea nisipului.
Până la urmă, m-am ridicat. Am băut toată apa din căldare, am pus și un ceainic la fiert. Undeva auzisem că în cazul dat era de folos o profilaxie stomacală. Am legat și un ștergar ud pe frunte, și am mai adus apă de la fântână. Beam, vomitam, beam...
În sfârșit, m-au lăsat durerile intestinale. La urmă am făcut ceai din frunze de agud, cu speranța că poate trecea și creierul. Capul nu m-a lăsat, în schimb m-a atacat foametea. Trebuia să sui dealul spre baza centrală, unde era cantina și punctul de comandă. M-am băit, m-am bărbierit...
Din oglindă mă urmărea un incognito cu fața verzuie, ochii împăienjiniți de vine roșietice... ”Ei cum să te arăți lumii cu așa mutră de mormânt”, mă întreba el îngrijorat... Nu i-am dat ascultare, stomacul mă rupea – el ordona.

Ograda lagărulul feminin se afla în plină aglomerație, cina era în toi. Primul schimb ieșea de la ospătărie, al doilea se pregătea de intrare. Noroc că se înnopta, boțita-mi fizionomie nu se mai vedea ca la lumina zilei. N-am întrat de-odată, am trecut pe lângă poartă și am luat-o în sus, spre ieșirea din sat, cu ideea să trec după a doua tură, să nu mă mai admire jumătate de unitate în raza becurilor cu 300 de wați activați.
La un colț de drum am dat peste două fete de la curs. Fumau, aveau și o sticluță de lichior cu ele – ceva celebrau, că nu erau amatoare de consumație fără motivație. M-am oprit, am intrat în vorbă, ele oferind cinste, țigară... Am renunțat categoric, mirosul de tabac mă trăsnise drept în craniu.
– Hai nu bate capu, ia un gât de lichior slab, azi pun eu...– s-a răstit Iulia, una din ele.
– Nu pot, n-am dispoziție... – Auzi tu, Sveta – n-are nastroienie* (bună dispoziție), calcă pământu ca sfântu, da astă noapte... – Aseară ce a fost? Spune, nu te opri – am insistat eu, preocupat.
– De două ori te-ai plimbat păn la fermă și-napoi, te cam legănai...
– Pe la ce oră a fost asta?
–Era trecut de 12, stăteam exact în locul ista, nici nu te-ai uitat la noi... Mergeai înainte, cu fruntea sus... parcă te aștepta medalia de aur.
– Da poate v-o doiarcă* (mulgătoare) cu diplomă roșie... – a adăugat Sveta, pufnind în râs odată cu intima-i amică. Noutatea fetelor m-a trăsnit în frunte – prima dată mi se tăiase memoria din cauza băuturii. Întorcându-mă la bază, m-am oprit în drum, rușinea nu mă lăsa să intru pe poartă. Ca urmare, foamea a dat sovestea* (conștiința, rușinea) la o parte și m-a împins înainte. În mijlocul ogrăzii am dat cu ochii de șefa – profesoare de franceză la facultatea de economie – o femeie de vârstă mijlocie, bună la suflet, înțelegătoare ca mama de acasă. S-a uitat ea cu compătimire la mine, a zâmbit, mi-a amintit orarul de muncă și s-a retras. Eu am afirmat cu capul și am rupt-o spre ușa ospătăriei pe cale de închidere.
La bucătărie lucrau ale noastre studente. Una mi-a ieșit la întâmpinare. Pe frunte-i era scris că știa de a mea promenadă nocturnă. Mi-a surâs, întrebând ce vroiam de mâncare. Nu i-am răspuns concret, am lăsat-o să aducă ce era sau ceva la alegerea ei. Colega mi-a pus dinainte un castron de borș cu sfeclă și o farfurică de ardeieși, exact de care trebuia să hălesc eu la Grișa cu o seară înainte. ” Ce-ai mai nimerit-o!.. – am lăudat eu fata. – Asta-i place tatii...” – a răspuns domnișoara, râzându-mi încă odată, roșind ușurel, ca în loc de sfârșit a frazei neterminate.
A douâza am revenit la normă. Duminica de șoc s-a notat în jurnalul de calcule cu 30 de rublișoare de cules, 12 – de încărcat la camion, plus ciubucul moscalului. Nici pionerul meu n-a rămas păgubaș, alegându-se cu 6 ruble: una de trei și restul de una, de mine personal numărate și clădite în a lui palmă cu semne de intelectual. În fin, dealul roșu de la Tașlâc m-a îmbogățit cu 402 ruble, ce împreună cu bursa meritată îmi asigurau întregul an de învățământ, fără griji, stresuri și abateri de la meniurile nutritive ale marii Uniuni.


Al treilea an universitar, de la bun început, s-a manifestat extrem de favorabil în a mea viață studențească. Noile discipline, reinițiate imediat după luna de colhoz, m-au intrigat, nu din purul considerent mercantil (dirijant în primii ani), ci din propria curiozitate a cunoașterii.
Economia politică (capitalizmul), materializmul dialectic, gramatica practică, cea teoretică... (numai nu literatura cu pedagogia) îmi înghițeau ore și ore. Mă interesa și spaniola, a două idiomă de studiu. Nu rămâneam nici de programul cultural. În anul cela mă retrasem de la Malina, înapoi la căminul 9 – cuibul de nebunii a facultății. Nu exista sâmbătă fără sărbătoriri cauzată de date onomastice, istorice... și dacă nu – de noi fixate din cele statistice, cât de cât să justifice bușuiala* așteptată întreaga săptămână.

Pe Ecaterina n-am uitat-o, n-am pierdut-o, nici nu prea am deranjat-o. În anul cela am întâlnit-o doar o dată, și atunci întâmplător, în cămin la noi. Era cu Huana, probabil veniseră în ospeție, numai nu la mine. Era duminică seara, taman venise un coleg de acasă cu geanta plină. Am mâncat, am băut, am fumat, am vorbit, am și dansat (colegul a pus magnetofonul), apoi le-am petrecut la troleibuz. Eu pretindeam cel puțin să o conduc mai departe, ea m-a oprit. Atunci am înțeles că numai eu o găsisem pe dânsa, că ea nu avea nevoie de mine. Am hotărât să las domnișoara în pacea ei, odată pentru totdeauna. N-am reușit. După o habă de vreme am vrut să o văd. N-am găsit-o, probabil din lipsa de fermitate, cauzată de îndoiala ultimei întrevederi. Pe de altă parte, îmi venea să-mi trag pumni – pentru firea-mi șovăitoare, lăsătoare, din cauza căreia nu eram în stare de a întreține un dialog deschis cu fata care-mi plăcea, a recunoaște sincere sentimente, ce nu trebuiau ținute în taină.
Proasta dispunere m-a mânat înapoi, la căminul 9, unde desfătul tineresc nu respingea pe nimeni. Al nostru vers latin lua amploare, cu modestie, mese semi-goale, ” tanțuri, șmanțuri, abnimanțuri* (dansuri, capricii, îmbrățișări)... dame sexi și amor mereu în floare, ce-l obligau pe tresăritul intendant să strige ”caraul!” în gura mare.


Odată sesiunea de vară terminată, am plecat la bani lungi – spre lumea urșilor bălani, unde ziua se îngâna cu noaptea toate 24 de ore, iar profitul intra în buzunar ca mura-n gură. La aventura dată m-a provocat Kisa – student la medicină, care se plimba pe coridoarele noastre ca la el acasă – din dragoste către de limbi străine și careva din frumoasele noastre fetișoare.
Echipa era mică, dar serioasă. În frunte stătea Sașa Râjâi de la oncologie – destoinic aliat a lui Kisa, mare combinator financiar, vara precedentă controlat în scheme concrete pe la zavoadele* (uzinele)din Cantemir. Dârzii lui ajutori erau Jec Frumosu de la generală și Văru Patanatom. Mai Era Kisa, eu, Colea de la spaniolă și gata - la beneficiul ce ne aștepta mare gașcă nu trebuia.

Pregătirile afacerii își depănau ațele încă din primăvară, odată cu procurarea de materiale tactice: spirt, ciocolate scumpe, sticle Cinzano*, conserve delicate, bilete de avion, tren... Ca resurse de cheltuială, fiecare aruncase în grămadă 70 de ruble – o nimica toată pe lângă chilipirul așteptat, aproape garantat. Strategicul plan consista în alipirea la un detașament studențesc de la școala tehnică a comerțului cooperatist, cu destinația Zapoliarnâi – orășel din regiunea Murmansk, situat la frontiera cu Norvegia imperialistă. Odată ajunși acolo, negustorii rămâneau cu obiectivele lor, noi – cu ale noastre tăcute desfășurări.

Nordicul extrem ne-a întâlnit cu răceală, fără rază de zâmbet solar. Clima nu ne interesa, n-am venit la bronzat. La început, cât Râjâi își măcina creierii în tainicele-i schițe, noi ceilalți am ieșit la lucru cu detașamentul, mai mult formal, că banii mărunți deloc nu ne interesau.
A trecut o zi, apoi încă una, iar la a treia a apărut căpitanul. Îi luceau ochii, zâmbea, părea satisfăcut de întreprinzătoarele lui inițieri, dar comanda de dizlocare n-a urmat în amiaza ceia, nici în alta.
A trecut o săptămână. Sașa Râjâi tăcea... Asta mie nu-mi plăcea, lui Colea nu-i convenea , nici lui Jec cu a lui Văr nu le ticnea, deși ei doi încă sperau, amintindu-și cum pe la Cantemir munți de carboave răsturnau. Unul Kisa părea mai așezat. El, în modul cel mai legal, deținea postul de doftor a detașamentului, ce însemna că pentru el, înainte de sfârșitul verii, drum înapoi nu exista.
La mijlocul săptămânii a doua ne-am întrunit. Căpitanul și-a dat demisia. Operațiunea ”Aurora boreală” s-a prăvălit, fără o singură bătaie de tun. Tot atunci s-a plănuit retragerea, ce urma să fie procedată cu întârziere, din considerente financiare.
În zilele restante, seară la seară, din insistenta conștiință, cu propriile forțe am nimicit spirtul din borcane, ciocolatele și restul bunurilor destinate bănoaselor combinații.
După trei săptămâni de muncă silnică, nopți sure, atacuri de țânțari-armăsari... am izbutit să ne plătim mâncarea, trenul, avionul, și să ne luăm tălpășița de pe acel străin meleag bogat – prin dealuri mari și munți posomorâți reliefat.

Am ajuns la Moldova cu 17 ruble în buzunar și o datorie de 70. De la mine aducea a iz de ruină. Din planurile primăverii a rămas numai scârba. Până la colhozul salvator mai rămânea o grămada timp, dar la oraș, de pleașcă, rar când pica ceva în farfurie. Am plecat acasă.
La momentul sosirii, gospodăria noastră ca niciodată necesita brațe de muncă. Văzându-mă în ogradă, tata s-a împiedicat într-un fir de colb, de bucurie. Acasă se pregătea o mare veselie, recent proiectată din motive neafișate. Fratele mai mare se însura, urgent. Nunta a fost imensă, bogată în băuturi, mâncăruri alese, rude, urări, cuvântări, datini din popor culese... Teteica nostru, deschis la față de cămașa balului meu de absolvire, comanda cu siguranță prima căsătorie a familiei, izbutind să-și zătrească oboseala și firea severă sub un zâmbet binevoitor, ce îndemna muzicanții la cântat, tineretul la dansat, mesenii la mâncat. Drumul, ograda toată și cortul cât juma de grădină forfoteau de neamuri și lăturași.


Anul patru a fost complicat de la bun început. Aparte de apăsătoarea criză financiară, am fost lovit de o veste absolut indezirabilă. Drept rezultat a distracțiilor din primăvară, o fată de la franceză rămase însărcinată, de mine. De moment, nu aveam de gând să mă însor nici cu prințesa Angliei, poate doar cu Ecaterina, în caz excepțional. I-o spusesem mai înainte, i-am repetat-o categoric și în discuția privată, la care ea mă convocase la întâi septembrie. Procedarea ei părându-mi-se necinstită, am trântit cu zgomot ușa de la încăperea întâlnirii și am ieșit enervat, dându-i de înțeles că lațul ei nu însemna nimic. Delicata situație m-a dezorientat, deși nu-i simțisem toată greutatea. Adevăratele inconveniente au apărut după întoarcerea din colhoz, când mijlocul curajoasei colege nu mai putea fi camuflat.

Asupra iernii, în cămin a apărut tata fetei. Înțelegând că nu avea cu cine ajunge la compromis, el a plecat, dar la câteva zile s-a arătat la ușa decanatului. Tare învățat, omul nu se prezenta, dar știa a vorbi, fiind proletar de onoare, președinte la sindicate, încă și membru de partid. Imediat după vizita dumnealui, am fost invitat la catedră.
Șefa, tot dumneaei și curator (în locul lui Moldovanu), mă aștepta singură, dispusă la sfaturi lungi. ” Confidențiala” conversație, cu durata de o oră academică, a fost egalată cu zero, printr-un ”nu” categoric al meu. Diriginta m-a străpuns cu privirea-i severă și m-a lăsat să plec.
A douâza m-a chemat decanul. După o lecție scurtă de ”oblica morali”* (aspectul moral) mi-a dat și dumnealui de înțeles că trebuia neapărat de căsătorit. Asta, în distincte moduri, au făcut și alte figuri importante. În acea neordinară chestiune nu s-a implicat doar salvatorul de altă dată (din troleibuz) și buna mea secretară, care o singură dată mi-a șoptit că într-o viață de om, inima comandă mai mult ca orice.
Presiunea a început cu eliberarea din funcția de staroste, fapt ce m-a scăpat de alergări și bătăi de cap inutile. Ce mă irita mai mult, erau glumele de prost gust din auditoriile catedrei (scornite pe contul meu), îndreptate spre protecția drepturilor femeii sovietice, dar și asta nu însemna mare lucru.

Veridica persecuție a sosit odată cu începutul sesiunii de iarnă. Atunci și-a demonstrat virtutea diriginta și nu numai. Mai în scurt, damele de la catedră m-au lăsat fără bursă. După rezultatele sesiunii am dedus că nu aveam șanse reale de a absolvi universitatea.
Ce mi-a trecut prin cap, a fost să plec la armată, ca de acolo să intru la un institut militar de idiome. Ca urmare, m-am prezentat la conducerea centrală cu cerere de eliberare. Rectorul s-a uitat la mine ca la un smintit: ”... La anul 4, din proprie voință, după ce statul a cheltuit o groază de bani?.. – Nici într-un caz... Du-te și învață mai departe, țara are nevoie de pedagogi! La revedere!”

La început de februarie, colega a născut o fată. M-am dus la maternitate, le-am strigat la fereastră... cum era primit în anii ceia. Donaluki Daiana Yrelavovna – așa suna numele fiicei în primul ei document, dar... presiunea a continuat.
Scrisori de capitală au luat calea sudului. ”N-ari cui sămăna... șiurșica nu sari diparti... nație nistăpânită, nesăbuită...” – răsunau odăile pe acasă.
Într-o bună zi m-am pomenit cu mama la ușa căminului, venită să-și vadă nepoata, să vadă la față autorii înștiințării, să stea de vorbă cu mine, că demult nu-mi auzise glasul. În următoarea zi, șuba de caracul a ajuns la decanat, și la catedră. Diplomația n-a adus la rezultatul așteptat, nu din cauza parlamentarelor. Îar am zis ”nu”, fără să mai număr a câta oară.

Următorul semestru s-a evidențiat cu discipline serioase: romanistica, teoria traducerii, etica, estetica, psihologia, comunizmul științific... M-am angajat paznic de noapte, în ciuda crizei financiare, că bursa o vedeam mai verde ca strugurii din fabulă. Noile științe nu mă mai intrigau ca înainte, treptat schimbându-mi atitudinea față de studii.
Am căzut în decepție. Lipseam de la lecții – le vedeam inutile. Astfel, îmi demonstram protestul față de injusta catedră și situația ridicolă în care mă vedeam eu, în care mă vedea și facultatea.
Unicul lucru folositor era intenția de însușire a idiomei spaniole pe la berării studențești, alături de latini și un cult coleg, pe care-l dureau perciunii de etici, ateizme și doctrine proletare.

Sesiunea de vară m-a lăsat cu o listă lungă de restanțe, inclusiv trei examene neaprobate, la care nici nu mă prezentasem. Cineva mă compătimea, careva triumfa... – pe mine asta nu mă încălzea, nici mă răcea.
Recea indiferență mă proteja de toate petrecutele în jur, legate sau nu de a mea ”arsă personalitate”. De fapt, grabă nu aveam, că la bani grei nu mai plecam. În caz de-mi venea gustul de carte, vara toată o aveam înainte.
După repetate încercări superficiale, am scurtat din datorii. Îmi rămaseră neaprobate două examene și un colocviu. Le-am lăsat pe mai târziu – la urma urmelor, avea și profesura dreptul la soare cu apă sărată. Pe la jumatea lui august, m-am apucat serios de restanțe. Am pus în plan să-mi demonstrez că eu – tot Ego eram, indiferent de mărimea petei ce-mi lucea pe biografie.

În septembrie am scăpat de examene, cu doi de patru cinstit câștigați. Profesorul de romanistică, doctor în științe lingvistice – bărbat liniștit, tacticos, plin de inteligență... – s-a interesat de ce nu venisem la examen în iunie, odată cu grupa. Nu i-am răspuns, doar am tras aer mult. ”Il n-est pas légère lutter contre les femmes, c’est ça, jeune camarade? – C’est ça, monsieur le professeur. – La vie est dure, mais, un homme toujours reste un homme. –D’accord, camarade Cincilei.” (Nu-i ușor de luptat cu femeile, așa-i, tinere ? – Așa este, d-l profesor. – Viața e dură, dar, un bărbat totdeauna rămâne un bărbat. – De acord, tovarășe Cincilei). Singura coadă rămasă din vară a fost colocviul de comunizm. O lună întreagă am purtat-o după mine la începutul ultimului an universitar. Ba eu mă încâlceam în citate, ba profesorul era peste măsură de ocupat... Activiștii de la facultate se negreau la față când mă vedeau pe la adunări, de fiecare dată obligați să mă reclame de la tribune. Într-o zi nu i-am mai auzit – În sfârșit Spartac Mihailovici îmi onorase matricula, deși faptul dat nu mă scoase din impasul personal.

Într-o zi cu soare de toamnă târzie, am dat cu ochii de odrasla mea, adusă de maică-sa să i-o vadă colegele, poate și eu... Așezată într-o calească mică în fața căminului, fetița urmărea în voie un cârd de vrăbii zburlite, obraznice, tot țopăind pe trotuar. Fiica crescuse mult, era frumoasă – blondă, cu ochii albaștri, calmă, fața serioasă...
Vederea din ziua ceia m-a pus pe gânduri. Două săptămâni m-am zbătut în contraziceri, remușcări și dubii sufocante. Până la urmă, am hotărât să mă însor. Colega n-a fost împotrivă. Ca urmare, am părăsit căminul și m-am mutat la ea, care era fată de oraș. În noile condiții s-au întețit și drumurile spre casă – trebuia să-i arăt tinerei neamurile, locurile natale...

Odată, la gara centrală, am văzut-o pe Catea, așezată în autobus de Cahul cu motorul pornit, gata de plecare. Se făcuse ea o femeie în toată naturalețea, o vedeam încă mai frumoasă și mai atrăgătoare decât în noaptea de tren. La momentul cela, lângă mine nu se afla nimeni, dar nu asta era problema. Pe Caterina n-am uitat-o, dar nu o văzusem un an întreg.
M-am pierdut, nu știam ce să fac, cum să procedez... mă simțeam trădător... M-a ajutat ea: a vorbit cu mine prin semne, prin geam... – s-a interesat de inel. I-am arătat ambele mâini, răsucindu-le pe o parte și alta, să le vadă goale, cât mai clar.
Din privirea ei am înțeles că-mi știa istoria toată, dar asta, în clipa ceia, în absolut nu mă afecta. Eram gata să zbor la Ecaterina mea în ”Icarus”-ul cela încăpător, să dispar cu dânsa oriunde, pe totdeauna... Era de ajuns doar un singur semn de chemare, ce în realitate n-a urmat. Autobusul a accelerat motorul și a dat înapoi. Catea mi-a gesticulat și mi-a surâs cu zâmbetul ei enigmatic, lăsându-mă pe peronul rece cu dragostea mea neînțeleasă, demult trecută în pura platonică.

Ceva mai târziu au pornit tratativele părintești. Eu personal nu voiam nimic, dar nu m-am opus acordului încheiat. Dictau strictele rânduieli ale timpului, ce în final au cauzat înregistrarea civilă, cununia și o răsunătoare veselie de iarnă în sudul Basarabiei, în mare măsură procedată la insistența tatii, ultima vreme ambiționat de cadența marșurilor nupțiale, prin care tindea să demonstreze cu apăsare că noi eram Noi, și nicidecum glojditori de răsărite pe muchiile prispelor nevăruite.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!