Fragment 1.

De fapt, am stat pe lângă Bogdana tot timpul acela. Nu am lăsat-o nicio clipă în pace, decât atunci când o lăsam să stea cu Denisia. De pildă, pe la doctori, urma să meargă cu mine. Dar bătrâna aceea a fost categorică și am stat liniștit și în bine. Urma să fie totul exact cum ar fi trebuit!

În haba de la străduința femeilor, mai exact în șezătoarea, iscată aproape ad-hoc în ziua aceea din satul Păducele, de o fată mai harnică și mai cu dare de mână, Elena Nicolae, trebăluiau încă, toate fetele, cu firul de lână prinzându-l, de fapt, cu mâna și apoi depănându-l, de pe fuioare, foarte încet, de pe suveica de lemn lunguiață și dată cu lac, însă, ca în timpuri mai moderne, care învață, și ele, că sunt culese ca de pe la târguri moderniste și fandosite.
Erau, în habă, la șezătoare, vreo șase-șapte fătuțe și doar două babe foarte bătrâne, de peste șaizeci de ani, fiecare, sau mai mult, chiar, babele, care căutau să aibă grijă de fete, ca nu cumva să le apuce povestitul și cu două vorbe, taifasurile prelungite, acolo, în tinda cu pereți albi și cu ștergare pe ele, tot albe, și astfel, dacă stau cumva prea mult cu vorba, să nu lucreze, poate, cum ar fi trebuit ori să nu aibă, poate, un spor bun. Printre ele, Nană Tuța, veghindu-le muncile și tot lucrul și împiedicându-le, pe fete, de la pălăvrăgeli cu privire la tinerii din sat, dar cum să nu se vorbească, în Păducele, d-apoi. Și Denisia Păun, chiar dacă e foarte timidă, cum să nu o vedem, pe lângă fete, un pic ne-ar lua cu surprindere să o găsim, și pe ea, în habă. Își făcuse, de fapt, câteva prietene și s-a mai destins, după ce a ajuns în Păducele, iar în câțiva ani, era chiar populară, după gingășia ei.
În șezătoarea satului, care se ținea în casa aceea mare, de fapt, în tindă, unde se afla, apoi, de lucrul de mână și socialul, în cercul lucrătoarelor, i-ar fi prins bine Denisiei. Poveștile îi mai alinau dorul, așa după cum mai stătuse pe la lucru, povestind de pildă, cum stătuse demult, în timp ce mamă-sa o învăța lucrul de mână sau de prin casă, de fuseseră primele întâlniri de șezătoare, de la Micești, apoi fetele, unele dintre ele, care nu erau prea cu capul pe sus, de păreau ca niște surori, ar fi ascultat-o. De multe ori, s-ar mai fi întâlnit, pe lângă fântână, cu ele, mai ales cu acelea care îi erau vecine, și care, în cele din urmă, s-au și împrietenit.

Acolo, nu le-ar fi oprit nimenea, să poată povesti, în voie și despre ce ar fi vrut ele. Pe la fântână, nu ar fi fost, de regulă, nicio babă sau bătrână. La fântână, de obicei se întâmplau, într-o zi, multe, mai ales dacă se găseau numai fete, poate unele mai stăteau, dară, pe lângă câte un fecior sau doi. Care s-ar fi nimerit. Nimeriți, și ei, ca din întâmplare, tocmai atunci, în jurul fântânii din sat, mai ales la aceea de pe strada principală a satului Păducele, unde se întâlneau. Unde chiar se adunau, cum erau multe căși pe ulița aceea, de vază, mai domnoasă, a satului. Dar acum, să meargă, de pildă, la fântână, nu era posibil, ca să vază băieții. De obicei, fetele mergeau ca să tragă apă dimineața, după cutuma acelui sat, trimese cu încredere de părinți... Pentru că la apă curată se începe toată treaba și ziua...
Pe acolo, multă treabă, pentru că fetele acelea torceau și s-ar fi ocupat poate și cu arta cusutului, pe lângă celelalte două femei, mai bătrâne, din habă. Una mai voinică, cu un spate lat și tânără, era mai ales și cea mai vorbăreață. Care nu s-ar fi abținut de la vorbe, în timp ce mai cosea la mileu, adică un fel de pânză, pe care se coase motivul desenat, întruchipându-se un anume desen colorat, după nuanțele cerute și după culoarea potrivită a papiotelor, după cum te lasă țesătura sau aspectul cu model al țesăturii pentru cusut.
Abia s-ar fi abținut, Bianca, să nu țină de vorbă pe absolut toate fetele. ”Că ce faci, Ioana? Cu Nicolae al tău?”, întreba, așadar, Bianca Elena Căpădău, adică fata cu spate mai lat și nițel mai corpolentă. ”Că de ce nu îl placi pe ăla, că e voinic...”, apoi Bianca se uita, cu teamă, parcă înspre cele două bătrâne, babele, ca nu cumva ele să audă, și ele, prea multe, despre ce nu ar fi trebuit, unele discuții de gen de altfel foarte obișnuite, între fete de șaisprezece până în douăzeci și ceva de ani, într-o habă. De pildă, când se mai întâlneau, pe la șezătoare, sau în vreo habă de-a fetelor, făcând diverse lucruri pe lângă, sau în vreo casă mai acătării, mai mare, mai bogată, cu pretenții mai mari pentru astfel de întâlniri, de veneau uneori chiar și bărbați cu vioara, de mai dansau sau jucau între ei, tinerii.
Ori, poate, la fântână... Dimineața... Ce frumos ar fi fost... Sau unde mai apucau, flăcăii cu fetele, să se mai adune, ca să se vadă și ca să vorbească unii cu alții, pentru că așa se face ca să te cunoști, unul cu altul, în sat, și să te însori sau să te măriți!
— Bogdana...
— Lasă-mă în pace, tu, Elena Căpădău, si nu mă mai înnebuni, atât, că fac acum cu capul! (S-a ferit Bogdana Mihai, repede. Cum începuse să o cunoască pe Căpădău, să intuiască felul ei particular de a-i întoarce vorbele sau de a sabota, verbal.)
— De mult ai coborât, fată, hăi, în Păducele? Spune-ne, și nouă, Bogdana Mihai!
— Lasă-ne, fată, tu! Că muncește fata! (A intervenit Ramona Stanca Blezeanu.)
— Dar cu cine ai venit, Bogdana, draga mea? Poate, cu Emilian Păun, care te-a adus tocmai de la Stână, că eu așa am auzit!
— Da, el...
— Mi-a spus, mie, un prieten de-al lui Iacob, frate-său! Că te-a adus, de la Stână, Emilian Păun...
— Lasă acum, Bianca Elena Căpădău, că, de fapt, cu mine a venit!, a intervenit Denisia Păun. ”Bogdana e prietena mea! Cum tu, probabil, nu ai știut! Și te bagi, de fapt, exact, Bianca, unde nu e treaba ta! Exact ca mâța în lapte! Că Bogdana e invitata mea, în Păducele! Că suntem aproape ca două surori, de două săptămâni, de când a sosit!”
— Sunt numai în trecere, de fapt, Bianca..., a intervenit, atunci, Bogdana Clițău. Am coborât de la stână, nu îmi era foarte bine, printre Ciobani, cu problemele mele... Dar de ce ești, Bianca, așa de aspră la gură? (Nu s-a putut înfrâna să nu înțepe și ea.)
— Te putem, cumva, ajuta, Bogdana Clițău?
— Pe mine?
— Că am înțeles, că nu ești de pe aici, ci ești moldoveancă! De fapt, se vede, puțin, și după accentul tău moldovenesc! Că se simte!

2.

D-apoi, ce să mă fac, dacă mersesem, cu Nea Scripete, la casa Anei. Am mai zăcut, prin Munții Vlăsiei, încă o vreme. De fapt, știam foarte bine. Acasă mă așteptau părinții, Denisia și Codruț Păun. Iar mama, era, deja, pe vremea aceea, foarte bătrână, de abia se mai ținea pe cele două picioare. Fiind foarte bolnavă și suferind, de la o vreme, de Alzheimmer, tata și cu noi, o mai dusesem pe la tot felul de clinici, care să-i mai înlăture neliniștea și spaimele, față de ce se întâmplase cu fratele nostru, Emilian Păun, și cu Bogdana Mihai Clițău, acum câțiva ani, nu așa de mulți, pentru că nu am uitat, bineînțeles, mai nimic. Noi numai am încercat să trecem cumva peste... Numai asta facem de o bună vreme, noi, cei din familia Păunilor. Și nu cred că e tocmai rău, să încerci să treci, peste ceva care te-a rănit foarte tare. Aceasta se face, de fapt.
O vreme, o să suferi foarte mult, apoi încerci și să treci peste, pentru că aceasta se face, în lume. Asta face tot omul, sau cel puțin binele, când se confruntă cu ceva foarte rău. O vreme suferă, iar apoi încearcă să se vindece, așa după cum apucă. Măcar încearcă, dacă nu și reușește. Măcar, încercăm cu toții, după puterile fiecăruia și ale noastre. Ne dăm străduința, măcar. Sau, cum să spun, încercăm. Eu asta fac cam de aproape treisprezece ani, încerc să mă vindec. Și, desigur, e și aceasta o poveste... Stând alături de Codruț, totul pare, de fapt, mai ușor. Mă bucur că, în sfârșit, Codruț poate sta cu familia lui și că ne e la toți foarte bine. De pildă, Denisia încă nu s-a căsătorit, dar are grijă, întocmai ca o mamă, de binele nostru general și atât cât se poate. Eu, mai mult, ce să spun... Mă bucur că îl avem, de fapt, pe Codruț...
— Ce știți, de fapt, de această ”Pădureanca”?
— Poftim?
— De unde vine ea, de fapt? Din care parte a țării?
— Am auzit că schimbă pădurile, că asta face de la doisprezece ani... Lasă codrul, după cât a stat în el, apoi se mută într-o altă pădure...
— E mai dinamică, pesemne...
— Dar ce aveți cu ea?
— Nimic... Numai că ne ia, nouă bărbaților, tot lucrul.
— Aha! Dar e rău în asta? Face ceva Pădureanca în locul dumneavoastră? Sau poate nu asta, ci ceva în plus? De ce sunteți geloși, de fapt?
— Ne ia tot lucrul și toată liniștea!
— Aha!
— E prea aprigă! Și e numai o femeie!
— Nu e ca toate celelalte femei, pesemne...
— Nu cred... Prea are o forță prea mare de lucru... Și e plătită bine, pentru ceea ce face... Are succese pe unde calcă... De scoate lumea fișicul cu bani, pentru că Pădureanca iarăși a făcut multă treabă. Nu o vedeți?
— Pe cine?
— Pe Pădureancă... Pesemne, iar e cu Iacob prin sat...
— Cine e Iacob?
— Un protejat de-al lui Nea Scripete, însă un ins neînsurat...
— Crezi că are treabă cu Pădureanca, sau cum o cheamă... Oana Pintican...
— Nu știu! Dar prea l-a luat cu ea peste tot în sat, până când au ajuns lângă fântână, unde s-au oprit, ca să vorbească unul cu altul.
— Aha... Și care e chestia...
— De ce să vorbească... Nu mai bine trag apă cu cumpăna... Ce dracu are Iacob cu femeia aceasta voinică... Care ne ia tot lucrul pădurarilor... Am auzit, știi, că face dintr-un trunchi de copac, rod de altoi! De face dintr-un cireș doborât la pământ, altoi nou!
— Cum așa?
— Cu crenguțe, ceva... Sau așa am înțeles... Ia de pildă o crenguță de vișin, și face cireșele mai zemoase... Dacă o chemi pe Pădureanca asta... E și deosebită, sau cum să spun...
— E... Că e vrednică! E foarte bună cu copacii, că poate cunoaște multe taine de-ale copacilor sau de-ale pădurii... Și pomi știe, și copaci!
— Că nu-s tot lucrul îla, cumva...
— Nici asta nu știi? Copacul e diferit de pom. Pomul face fructe, iar copacul crește la pădure...
— Aha, cum să nu știu. Făceam și eu haz de necaz. Pentru că ea e femeie iar noi numai niște bărbați amărâți, prea devreme intrați în rândul pădurarilor... Poate, ar fi trebuit să rămânem, pe la noi, prin sat... Nu să intrăm în pădurile acestea...
— Ce fac ăia doi, de fapt, la fântână? Ce-i arată?
— Nu știu! Pesemne... Se vede tot cerul în apa de la fântână... Și toată povestea cerului... Se văd stelele, cine știe...


Variantă lirică:


Dimineața, mult, îmi bate, cu mânuța, iar, în ușă
Ca să merg să iau găleata și spre uliță, să ies
De privesc cărarea dulce, parcă aflu-un înțeles
Ce-ar fi vrut să zică maica,-ndepărtata mea mătușă;
De prin coșuri adunate zac mormanele de linguri
Fericirea mi-e prin blide și în oale de pe foc
Pe afară, numai vântul, porumbeii sunt prea singuri
Și mai bat, de prin gâtlejuri, numai zvonuri de noroc
Demâncare, să tot facă, e femeia, și să steie
Mai departe, iar, de plită, de-a făcut la mămăligă
Pe afară, multă treabă, mult porumb e pe tuleie
Porumbeii vor porumbul, Porumbarul, mult, îi strigă...

Cum doresc, prea, libertatea, cum o vor acele păsări,
Să mă duc și să mă zvârlu prin uliți de piatră udă?
De nu-mi vii, la mine-n poartă, de mă leși și de nu `răsări
Jur că soarele, chiar mâine, mi se va lăsa în undă...
Ca un prinț de aur moale, lângă mine, lung, veni-va
Ca să-mi cote, de astrâns-am, apa bună, de fântână
Mult plânge-vor ochii tulburi, zgârietă mi-e ogiva
De nu vii la mine-n poartă, că-s o tânără stăpână...

Te aștept, cu toți voinicii, ca să vezi cum trage apă
Cea mai dulce dinte fete și cea fără stăpânire

Și cu gura mea ce dulce, ți-o voi da, când se adapă
Porumbelul, la fântână, și aripa ta de mire.

Deci te chem cu voiniceii să privești cum strânge spuza
Cea mai mândră de prin sate, nu bătrâna, nu lăuza.