Erau zilele alea în care, înfrunzați, copacii își disputau pașnic oglindirea în parbrizul Moskvitch-ului nostru. Și eu, foarte probabil, unica lor complice. A lumii cerului, coborât atât de aproape. Într-un camuflaj perfect care mai nimănui nu ar fi dat de bănuit. În orice caz, nu suficient de mult, încât starea aceea să genereze o alta, interminabilă, infinită, adevărată. Purtătoare de o parte și cealaltă a vremii. A lumilor. Poposindu-mă, în acea doară de mult înscrisă în Călătorie, pe prispa de unde se poate intui perfect momentul în care bulbii își strigă ieșirea înspre Lume... Starea mea de micuță damnată la fericire. Rămasă cu privirea lipită de frunzele altfel. De coroana rotindu-se fără să mă amețească până la disoluție. Atrăgându-mi ochii printre aripile păsărilor vișinii deodată străvezindu-se... Printre puii lor! ... de ziua care începuse într-un fel. Continuase. Ca și cum cineva, nemulțumit de scenariu, certat poate cu relativitatea, rupsese filmul, schimbase macazul. Simțindu-mi răsuflarea-mogâldeață în ceafa-i împietrită de veșnicii. ULIȚA NOASTRĂ ERA MINUNATĂ!!! Cu câinii ei fioroși cu tot. Cu zdrențele peticindu-le trupul, de nu va fi fost al nostru,... până la o viitoare haină, ivită printr-o întâmplare a Luminii! Atunci când noroaiele ne prind ca într-o somație tălpile – pentru ultima oară. DA, pentru ultima oară de data asta! Și ierburile răsar fantastice, lunguiețe în gândurile lor de fete mari ce nu catadicsesc a se rușina vreodată... Deci, Moskvitch-ul nostru înota vajnic prin praful să-l iei cu lopata al uliței. Și lupii își intrau tandri în pielea câinilor de-ai Casei făcuți. Aici, la o aruncătură de Câlniște, unde orice cuvânt devine baghetă. Și eu, pe cât de mică, pe atât de încăpățânată! Cu toți fluturii ăștia prinși în șuvițe negru-cu-roșu. Când altfel reacționez la irealitate, bunăoară la banca asta concretă din marginea unei curți, făcând inevitabilă trecerea cu muuult mai departe... Și nu, nu vreau să cresc mai mult de atât! Îmi este de ajuns ulița asta cu praful ei simpatic, ce se va lăsa în curând călcată, ca sub o mângâiere, de copitele fiarelor cu ochi blânzi ce tocmai au petrecut boierește în gârlă... Drumul meu duce direct la rădăcina de garofiță a izvoarelor, când din burta Câmpiei Burnazului crește pe nevăzute ditamai Muntele. Și o privesc pe Bunica. Cum știe ea să facă pe neînfricata! Cu gândul numai la albul laptelui de diseară! Și eu stau. Stau lipită. De această coroană-de-sus, fărâmițându-mi până la mărgele înmiresate lacrimile de fetiță-a-cerului. Habar nu am eu cum se scrie corect... cum se pronunță cum se nasc cum se termină o mulțime de cuvinte... Le-am prins din zbor. Le-am dat chip. Le-am așezat pe cele mai multe în grădina din inimă. În secunda aia prelungindu-se dincolo de cât vezi cu ochii... Atunci când toată lumea se cunoaște, își dă, ca pe binecuvântare, Ziua bună! Și Tata urcă Moskvitch-ul nostru de poveste deasupra prăpastiei terestre. Foarte probabil, Drumul nostru este un alai nuntesc. Rămâne! Adunăm sufletul cerului, straiele lui de sărbătoare măreață. Nimeni nu mă dezlipește. Nici acum când știu, aproape exact, cum a compus Beethoven Simfonia Destinului.........................