Îmbrăcat complet în albastru, Ròc coborî din navetă încrezător, privind cu nostalgie luminile jucăușe ale ochilor cunoscătorilor. Dacă ar fi rostit în acel moment Formula, cu siguranță s-ar fi trezit purtat înapoi în timp exact în momentul când primise Botezul, dar acest lucru era interzis; Nostalgia nu trebuia să fie tulburată inopinat, dacă făcea așa ceva se punea în situația de a fi judecat de Consiliul Optimiștilor și condamnat, dacă era găsit vinovat, la două zile de uitare din partea prietenilor.
Fusese trimis de savantul Lùt Nàvàs pentru a interpreta cântecul de lumină al florii de colț, necesar în procesul de adoptare a deciziei cu privire la rolul destinat norilor portocalii în raport cu briza insulară. Savantul îl alesese dintre cei doisprezece Compozitori cu Sinapse Albastre care au creat gama muzicală neuronală la întoarcerea de pe Tărâmul Alb și au făcut posibilă coborârea în Oceanul Polenic al planetei, până la Geneză.
E foarte important ca intonația cântecului să se suprapună peste momentul când polenul florii de colț acoperă Insulele Làcòtròp, astfel încât să se vadă nota Lòs în unghiul format de cele două consoane care îi compun numele.
Ròc fu primit cu nostalgie. Era iubit pe toată planeta, fiecare locuitor, indiferent de culoarea sinapselor, îi acorda doza de nostalgie optimă, iar Ròc înapoia fiecăruia un curcubeu de recunoscătoare nostalgie. Toți așteptau interpretarea cântecului cu speranța că suprapunerea va fi perfectă. Un caz aparte se întâmplase la atribuirea modului de respirație florilor de nuc. Atunci fusese ales să interpreteze cântecul florii de nuc celebrul Cùn, unul dintre cei doisprezece Compozitori cu Sinapse Verzi. Nici până în ziua de azi nu se cunoaște cauza care a făcut posibilă reversibilitatea notei Òd, care depășise momentul suprapunerii peste unghiul interior al consoanei pe Tărâmul Edrèv, cert este că timpul a ezitat exact atât cât a fost necesar pentru suprapunere, iar florile de nuc respiră, bine-mersi, și în ziua de azi.
Ròc nu avea voie să meargă la hotel, așa ceva nu era permis în nicio misiune, așa că aruncă o ultimă nostalgică privire auditoriului, închise ochii, se gândi în străfulgerarea clipei, la Ùl Tìt, cel care îi deschisese ușa de intrare în casta Compozitorilor cu Sinapse Albastre cu titlul perfect "Cântarea concomitentă a umbrei și culorii amurgului când speranța zorilor se stinge prin exclamație", și lansă cântecul florii de colț. Toți amuțiră. Perfecțiunea plutea în note, aerul deveni brusc noros, floarea de colț începu să împrăștie polenul peste Insula Làcòtròp, iar nota Lòs se arătă cu o timidă nostalgie, începu să ritmeze în propriul nume și, dintr-o dată, consoanele desenară unghiul, cel mai nostalgic unghi creat vreodată (așa se spune și azi, deși evenimentul a avut loc nici nu se mai știe când), iar nota Lòs, perfecta notă Lòs intonată nostalgic de nu mai puțin perfectul Ròc, purtător al sinapselor albastre, rămase suspendată în unghiul consoanelor.
Rolul norilor portocalii în raport cu briza insulară fusese stabilit: vor pluti nostalgic între țărmul estic al Insulei Làcòtròp și țărmul vestic al Insulei Tlòcèdèra Òlf, înregistrând componentele sinapsale pe scala vectorilor circulari, în concordanță cu valorile portativului în Gama Lòs. Și asta tot timpul!