Din cele patrusuteoptzecișiopt de raze îmbrăcate în luminile trimise de licurici, trei se așezară în Ritualul Furtunii de Nisip. Asta însemna că rebelul cântăreț Lùl Èbèr era condamnat să compună "Balada bobului de nisip când se realizează tranziția coloristică a sinapselor" până la ultima rotație a Umbrei Nostalgice, care urma să aibă loc în timpul concursului pentru capturarea celor zece picături de apă. Nu se știa cu siguranță momentul în care balada, intonată cu nostalgia propice, poate produce Efectul Întoarcerii, dar nu se știa de unde apăruse titlul baladei! Ùl Tìt nu era de găsit, parcă dispăruse în cartierul Icùt Iù, nu răspundea la mesaje, sinapsele nu îi pulsau la vedere, ceea ce era un lucru neobișnuit. Mă rog, mai fusese o situație asemănătoare în Secolul Întârzierilor, ivită în public tocmai în Joia Cunoașterii, când sinapsele ieșiseră la vânătoare, conform tradiției, iar Ùl Tìt fusese găsit, după grele încercări, agățat între patru unghiuri exterioare formate de valurile lichefiate ale Mării Poemelor Dulci.
Lùl Èbèr avea câteodată exagerări în exprimarea romantismului, dar făcea asta atât de frumos încât dâra de parfum pe care o imprima baladelor compuse de el învăluia auditoriul într-o culoare proaspătă, matinală chiar, cum găseai adiind numai peste nisipul verzui din Deșertul Iluziei. Chipul lui fosforescent radia de romantism. Era cea mai bună alegere pentru a compune balada, nimeni nu se îndoia de asta, iar Lùl Èbèr nu era deloc îngrijorat, părea mai degrabă preocupat de doza de nostalgie pe care avea s-o aplice romantismului baladei pentru că nu voia ca scânteia pe care urma să o elibereze în bobul de nisip să susțină o flacără prea transparentă, ca la ultima baladă când transformase, fără să vrea, un fir de iarbă în silaba "abrài" și nostalgia persistase peste Lacul Fărăunghi până la noua invocare a semnului lui Lùn Mès.
Lùl Èbèr făcea parte din Cenaclul Poeților cu Suflete Prearomantice, care, deși aveau sinapsele portocalii, ajungeau la incandescență doar în condiții de intonare ritmată a silabelor artizanale, cu respectarea până la venerație a puterii semnelor de punctuație. El intră în cabina special amenajată în Piața Ròlèbàlìs de unde spectacolul intonării silabelor romantice avea să fie proiectat astfel încât să îmbrace umbrele trandafirilor în fâșii mieroase, prin care lumina să intre în unghiuri cât mai încărcate de energia nostalgică a romantismului cavaleresc. Auditoriul nici nu mai respira! Liniștea foșnea ca gândurile lui Lùl Èbèr, construind împreună prima silabă. "Às" se auzi brusc deasupra unui trandafir roșu încât toți avură impresia că acesta se scutură pur și simplu de culoare. "Òr" urmă, ca ceva firesc, iar trandafirul vibră și din două petale renăscu Briza Erìbùi cu aripile ei ca încântătoarea miere a celulei portocalii. Nu se știe cine s-a trezit să exclame, cert este, și a rămas pomenit în cărțile de istorie până în veacul nostru, că exclamația a fost întâmplarea care a schimbat culoarea cerului pentru totdeauna. Oricât s-a străduit ulterior Ùl Tìt să readucă titlul în sufletul general al locuitorilor planetei, se pare că așa fusese predestinat, ca sufletul individual să realizeze tranziția sinapselor cerului către colorația romantică a bobului de nisip, cel care încorporează în propria sinapsă sinapsa apei.