Acest epizod prinse rădăcini după slăvita adunare sătească, la care-și ținuse discursul Clemența, înainte de plecarea ei la învățătură. În prumul rând, cărmuirea a dezlegat întrebarea cu adausul de 15% , cuvenit lucrătorilor minori conform legislației în vigoare. Ceva mai târziu, colhozul a dat zvon în brigăzi. Amatori de căscat gura pe drumuri (lungi) erau invitati la înscriere – pentru viitorul an, la excursie pe Marea Neagră, cu reducere de 80% din prețul ofertei.
La două săptămâni de la anunțare, pe listă se vedeau numai câteva familii, și acelea de fonțonari*. Președintele – învinețit, zburlit, zăpăcit... Și atunci, instigatoarea călătoriei fu chemată la conducere, să răspundă ea la întrebare.
– Ce însamnă asta?.. – se răsti el cu glas obijduitor – ați vrut primblări... și acu vă dați cu fundu la gard. Eu nu pot să trimăt la Chișinău spisoc* cu 10 tutunari, când se ceri o complectație de 200... – mă dau afară de la lucru, din partid... de peste tot. Mă înțălegi, omule?
– Vă înțeleg, da la noi în sat lumea-i economicoasă, numără fiecare copeică. Ia încercați să faceți ”cruiz” gratis, atunci o să vedeți, cât de repede se vor vinde locurile. – Cum adica să se vândă, dacă se dau pe degeaba? – Degeaba – nu. O parte din excursie o plătesc sindicatele din cotizațiile noastre, restul se achită cu banii colhozului, câștigați tot de noi.
– Gata, gata... du-te, du-te de pe capu meu... că am alte nevoi.
Fata avu dreptate. După schimbarea cifrelor din anunț, în zece zile lucrătoare listele fură completate până la ultimul loc. Rămânea doar de urcat și de plecat.

În următorul an, cum numai s-a desprimăvărat, călătorii au fost încărcați în autobuse și duși la capitală, ca de acolo, la ziua de vapor, să plece la Odessa și mai departe. Între excursioniști s-a nimerit și mama, lăsând casa mai mult din rugămintea Clemenței – să nu se piardă banii munciți, și apoi, să vadă și ea Marea Neagră.
Tatii cruiz-ul nu i-a plăcut deloc, din start. Făcea zâmbre: cum să rămână el singur, da femeia să facă primblări la oraș... la restoranti cu muzică, la stileagă... Mai dăduse și o gelozie nebună într-însul – se purta ca un îndrăgostit, mai-mai se temea să nu-i fure femeia careva djighit* de la munte. ” Doamne Dumnezăule... omule dragă, ești în mintea ta?.. Eu, la anii cari-i am, fimei cu 10 copchii...” – îl tot liniștea mama, făcându-și cruce în casă și-n ogradă. Până la urmă, tătuca se ogoi, se dădu în tăcere... Parcă-parcă se împăcase cu situația, doar ochii îi mai scânteiau, rar de tot.

Odată sosiți la Chișinău, colhoznicii (lucrătorii C.A.P.) au fost cazați la hotelul Cosmos, și serviți ca turișți adevărați. După turul orașului și muzeul Basarabiei, mai rămase destulă vreme, vaporul având întârziere motivată.
După alergări pe la piața centrală, marile magazine... excursioniștii, majoritatea tineri, trăgeau din timp golindu-și canistrele, ca apoi să mai iasă la stradă. Orașul era atrăgător, cu monumente... Chiar în fața hotelului se avânta asupra Lumii o magnifică statuie ecvestră, consacrată ultimului haiduc legalizat.
Sătenii se plimbau pe la coada calului, mai treceau pe la târg după murături, cumpărături, dar totuna se plictiseau. Noroc de badea Costache Munteanu, și armonica ...
Mama cu o prietenă a ei de fetie, ostenite de frumusețea urbană, s-au astâmpărat în cameră, că nici bani de cheltuit pe fleacuri n-aveau. Peste perete, trăiau doi gruzini (taman băieți de care tata se îngrijora mai tare). ” Devușica, davai znacomitsea, d-a-a...”* (domnișoare, hai să facem cunoștință...) – tot repeta unul din ei, auzind alături glas femeiesc. La o ora de masă, s-a nimerit să iasă odată din camere. Djighiții, într-o secundă trecîndu-le gustul de ”domnișoare”, s-au întors amândoi într-un călcâi și au luat-o ușurel spre altă scară. Mama ca mama, prietena-i era atrăgătoare de tot, având și o țâră de musteață la colțul buzei.
După mâncare, turistele au ieșit să dea o roată, să mai rupă și ele din așteptare. Într-o străduță cu trotuar cam stâlcit, mama a dat cu ochii într-un șopron îngrădit cu sârmă de gard, până-n pod plin cu lăzi de sticle goale.
– Oari nu cumva aișia să dau stecli? – se întrebă ea, în glas. – Ia hai să intrăm, pe-o minută...
– E-e-i-i, Cati, n-ai și fași?! – Preșis că n-ai di gând să cumperi... – Preșis că nu, vreu să vând!..
– Da chiar că... o grămadea sâ văd în gostiniță*, pi lângă uși, pi la scări... da pi-afară câti sâ tăvălesc, mai ales dimineața.
– Le-ai obsărvat și tu, așă-i?
– Da. Șmecheră mai ești, Cătițoară, și nu di-acu – di când ti știu. – Ia hai, lasă lauda, hai să intrâm, să ni interesăm, limba oasî n-ari.
Odată informate, înviorate de bănoasa ocupație, femeile au luat-o iute spre hotel. Ajunse la cameră, goliră gențile – și din nou ieșiră la plimbare: pe scări, coridoare... Doar la un ceas de promenadă, turistele s-au întors la ”steclopunct”* cu bagagele pline...
Așa începu intrarea banului de pleașcă, cu soarele încă deasupra ultimului Haiduc. În seara ceia, săracele femei se rugau în gând, amândouă odată, să mai întârzie vaporul măcar o dimineață lungă. Ca răspuns, cruaziera s-a reținut două zile. Asta a fost suficient pentru a aduna parale de buzunar, și ceva la portofel.

În ultima seară de sejur la capitală, femeile au făcut banchet, pe cont propriu. Taman atunci venise și Clemența în vizită. ”Azi am curaju să mă îmbăt și eu oleacă”, a declarat mama cu glas scăzut, văzându-și studenta alăturia: veselă, sfătoasă... și cu farfuria plină dinainte.
– Ia strigați la v-on băiet în cămeșă albă...
– Ce dorești, mătușă, – se adresă cu politețe ospătarul chemat.
– Măta-i mătușă, în fața ta stă fimei în toată puterea, vrednică, mamă gheroină* (eroină)... – se răsti amica mamei la el.
– Lasă băietu-n pași, Catrină, că drept spune… – Nu ti potriji la dânsa, tinere, că glumește... Vreu o steclă di vin bun, di cari înainti beau boierii, să nu hie tari scumpă.
– Întreb pe nacialnic,(șef) el știe mai bine, de care vă trebuie.
– Fa Cati, da oari drept fașim?... Aișia-i oraș... ți-a aduși șeva, că n-a să ni răsplătim niși în două. N-ar hi mai ghini să șerim di la a noștri un kil di hin acolo... acasă li-l întoarșim înapoi.
– Nu, niși într-un caz, azi vreu gărăntat di cari am comandat, că di chivniță beu când vreu, dacă mai găsăsc... Ia și prostie am spus și eu, da nu pot înțăleji din și cauză, anumi acu o vinit la minti.
– Da și, îi pi terminati, mamă? – A întrebat fata, mirată. – Ei da?.. Avem butoi di răvac curat, cu vrana tăietă, și încă o jiumătati di altu, amestecat. Anu ista la noi s-o băut puțîn, că avusem mult rachiu.
– Aveți jin pân la toamnă, numa să nu deie bunătatea în teteica, cum îi el acu sângur...
– Păzăști, doamni... cruși di aur la cari o rămas pi acasă, și lui!..
Între timp apăru și chelnerul cu băutura. Avea pe talger trei sticle, la alegere: Caberne de Țiganca, Negru de Purcari și Sapiravi moldovenesc, cu prețuri variabile. A fost luat cel mai ieftin: Sapiravi, de 2,50, minus sticla= 2, 38. După a doua ciocnire, turistele s-au înveselit, s-au îmbujorat… s-a înviorat și studenta.

În ultima zi de aflare la hotel, chiar înainte de plecarea la Odesa, lângă ușa autobusului mama a dat cu ochii de un cuscru a ei. Se uita lung ba la ”Icarus”*, ba la dânsa, ba la inscripția de parbriz:
– Buna ziua, cuscră.
– Mulțămăsc, buna zâua și dumneatale – i-a răspuns ea, întimidată de neașteptata lui ivire, și ceva îngândurată. – Da-a... cu ce ocazie pe la Chișinău?
– Iaca ne-o trumăs colhozu la excursie...
– Departe?
– La marea Neagră, cu brigăzile de tiutiun...
– Buună excursie!.. Asta-i cruiz, cuscră, și coastă bani. Aiși tinerii noștri umblă goi, da mata ti primbli...
Mama s-a schimbat la față. Neașteptatele cuvinte, ca înfipte în creier, au întristat-o. N-a răspuns. A urcat calmă în autobus, și-a găsit locul lângă vechea prietenă, apoi s-a întors cu spatele la geam. Văzând-o plină de obidă, tovarășa s-a mirat. ”Mama ii di viață, legată cu ață... când ii mai dragă omului, niapărat sâ găsăști șineva...” – a zis eroina, oftând.

Excursia a fost frumoasă. Odessa, apele albastre, munții, orașele Caucazului, națiile de oameni... – tot, ce s-a văzut de săteni cu ochii proprii, a fost nou și impresionant.
Ce-ar fi pentru un om mai interesant, decât necunoscuta lume a pământului pe care trâiește? Rămase mulțumită și mama, abia așteptând să compartă cu fetele ce văzuse și auzise. La Suhumi, din banii adunați pe sticle, cumpărase ea un covor dat naibii, să hie în amintirea cruizului, aparte de chițibușuri luate ca atenții.

La două săptămâni de călătorie, colhoznicii s-au întors. Satul îi aștepta cum îi petrecuse, lucrările de primăvară abia începeau.
Acasă totul era în ordine: fetele sănătoase, voioase, doar puțin supărate pe Costa, mai mult pentru postul lui de căpitan; orătăniile cu animalele îngrijite, hrănite, adăpate; ograda aranjată, odăile măturate, țoalele scuturate, blidele spălate... Pe plita încă fierbinte aburea oală de zamă cu tăieței, a Luminenței lucrare. Toată familia era prezentă, doar tata lipsea, încă nu venise de la lucru.
Fericită că se văzuse între pereții ei, mamei i-a venit pofta de un păhăruț de vin. A coborât singură în beci, să controleze totodată și starea murăturilor. Când să scotă vin, nu mai curgea, barelul știut de ea pe jumătate, aplecat ca un monstru cu cepul spre pământ, suna a gol.
Treaba ceia nu era bună – imediat o îngrijoră. Încă mai mare-i fu mirarea când văzu vrana schimbată la butoiul neumblat. A dat-o la o parte și a băgat măsurătoarea. Stuhul arăta jumătate. Nu-i venea să creadă, a mai controlat odată. Măsura rămânea neschimbată. Atunci fu, când o apucă groaza adevărată. – Unde s-a evaporat un butoi de vin? Câți, și de care ajutori avuse teteica nostru, de încăpuse într-înșii atâta băutură, în zile (și nopți) numărate?.. – Da mai conta?..
Cine-i mai ținea ei parte, după întrecerile petrecute într-o pivniță rămasă în voia gâtului și a mahmurei bunătăți ? Un lucru a făcut mama atunci: a jurat să nu mai lase bărbatul singur acasă, încă și supărat.