agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-06-13 | |
Atinseseră foarte probabil punctul acela paroxistic al suportabilităţii durerii în ordine umană. De aceea poate îşi permiteau (sau nu avuseseră încotro?!) să existe firesc, ba chiar cu urmele unei fericiri tâmpe incrustate în colţurile gurii. În felul de a aşeza o gutuie în fereastră, o sămânţă la încolţit. Rufele pe culme. Undeva într-un ținut necuprins cu privirea, doar ghicit prin obişnuinţele hipermilenare ale atâtor generaţii. Acelaşi lup sta la pândă. Aceeaşi pasăre îşi reprima datul din cap, simulând şi ea marea normalitate. Văzut din afară, tabloul era banal, fără urmele niciunui spectaculos pozitiv / negativ (sau ne imunizasem noi, fiecare în parte... cu toţii la un loc?!). Aşa că era distribuit în rândul produselor în serie pe aceeaşi temă. Cu aceleaşi lamentabile modalităţi de (de)realizare. Se prognoza fenomenul globalizării, acea uniformizare plictisitoare de moarte, concurenţă făcându-i acesteia din urmă, chiar sfidând-o. Noul era greu de primit în limitele mereu restrângându-se ale unei civilizaţii epuizate afectiv-temporal.
Bătrâni! Bătrâni şi atât de goi pe dinafară! Uite, numai bluza asta mâncată de molii a rămas, ce-i drept cu floricele minuscule care, aşa impregnate în textilă, pot aduce, la o adică, mireasma unui câmp întregindu-se de crizanteme! Câmpul pe care, sine die, copil fiind, ai alergat desculţându-te la nesfârşit, fără complexe, fără vreo teamă de ierburi tăioase sau cuvinte grele. Ici o căpiţă cu fân, colo gustul de neratat al pilafului cu orez şi cocoş de curte... Ziua de duminică – posibilă opţiune pentru eternitate! Căpşuni uriaşe şi colăcei miraculos scoşi din cuptoare cu foc continuu. Pentru drumeţii cu acelaşi sânge ostoit! Bucurie cât încape! Bătrâni şi goi! Pe dinăuntru mai ales! Că ia de ici, ia de colo... Derizoriu cu derizoriu se pune de-o arcă, în felul ei salutară, măcar în stadiul de provizorat,... al amăgirii de sine. Aşadar, cartofii înfloriseră şi anul acela. Aveau aceiaşi gândaci insistenţi de Colorado, poate numai ochii le crescuseră suspect de mult. Sau, poate, erau ochii lor dintotdeauna... Pâine era îndeajuns: sacoşe întregi, mese ticsite... Numai drumul se făcuse căpcăun. Nu ştii cum se petrec lucrurile, că, în loc s-o iei înainte, ceva te-mpinge tot înapoi. Labirintul îşi proclamă constituţiile. Rătăcit de drum, de tine mai ales rătăcit, împărtășești instinctual spaima. Care este, concret, „acel ceva” care te scoate din tine? (Nimeni nu are de unde şti că rătăcirea s-a produs de mult. Că niciun stimul, oricât de strident ar fi el, nu va mai putea să disloce irealitatea.) Bătrâna îl aşteaptă. Un soi de masochism sau de iubire o face să regizeze scenarii stranii, de o duritate inimaginabilă. Acela care duce în cârcă mai bine de 8 decenii, mai ales batjocura unei amnezii fără de scrupule, este omul ei! Cel cu care a petrecut şi bune şi rele. Care, de o vreme, nu-şi mai aminteşte nici măcar numele, ce e ăla un cuţit/măr/chibrit/rumeguş/şoarece/cal/măgar/arpagic... ... se trezește în miez de noapte, odată cu ielele... N-are carte, nu ştie ce boală o fi având celălalt – dacă de vreo boală o fi vorba?! Poate nu e decât surzenia lui pe care, ştie bine, o are din tinereţe! Asta trebuie să fie, un bătrân atât de gol... tare de urechi! Şi totuşi! Omul ei şi-a lăsat barbă de patriarh, se încinge cu o sfoară soioasă în loc de curea, poartă conversaţii drăcești c-un pui de măr răsărit tam-nisam într-o poieniţă... Fără îndoială, acum-pomişorul se va face ditamai-copacul. Ca pe un vrej fermecat, îşi va găsi şi el Calea spre Doru: nimeni nu-i va mai despărţi! Nu ştie bătrâna, dar aici este unicul refugiu al bătrânului ei! Nu ştie nici blestemata de uitare că, aşa de prigonit, el încă poate fi fericit, cu salata-i de vorbe cu tot, în imaginaţia-i îngerească... Nu durează mult şi o pădure întreagă se răstoarnă! De n-o fi o lume! O viaţă! Dezasamblat, universul reclamă inspirația specialistului pentru a-l redenumi adecvat – condiția revenirii în / la sine. Sfoara putredă se desprinde şi bătrânul este în văzul unei lumi, oricum oarbe... Important este că a adus încă o sacoşă cu pâine-de-Bucureşti acasă. Chiar dacă, de-o vreme, e aşa de nesăţioasă şi cade ca plumbul la stomac! Pâinea noastră cea de toate zilele... cea întru fiinţă... cea săţioasă... El este încă stâlpul casei! De bună seamă că asta vrea să spună uitătura femeii lui! O tentativă de orgoliu bărbătesc sfârşeşte într-o bolboroseală jalnică. Bătrânei i se umezesc ochii. Îi îngăduie neînţelepciunea, cum şi propria-i neputinţă învechită, mai ales în miezurile sufocante de noapte când, într-o dâră de memorie, bătrânul îşi strigă neputincios copilul plecat înaintea lui. Grotescă, durerea îl privează pe experimentator de dreptul elementar la credibilitate. O sfâşiere în pustie (Doru-Doru-Doruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!) care, văzută din exterior, nu trece testul verosimilităţii. Dar asta este, pur şi simplu, realitatea! Rămâne. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate