De câte ori simțim nevoia să ne mai deconectăm de viața noastră prea agitată și trepidantă, mergem, eu și soția, la sora ei și la cumnatul meu în satul lor de la munte, unde au o casă minunată din lemn masiv, pe valea mirifică a unui pârâu, într-un decor de basm și într-o liniște aproape desăvârșită. Nelu, cumnatul meu, abia așteaptă și el vizitele noastre, pentru că se cam plictisește doar cu a lui nevastă și e bucuros că mai are cu cine povesti de-ale bărbaților și cu cine mai cinsti câte o bărdacă de vin. Lăsăm nevestele să sporovăiască la nesfârșit cum le e obiceiul, trebăluind prin casă, pregătind mâncare pe la bucătărie ori stând la cafele în sufragerie, iar noi urcăm în podul casei unde e un refugiu deosebit de plăcut și o atmosferă de tihnă și reculegere, pod în care ne place să stăm la povești și să jucăm cărți ore întregi pe o laviță improvizată din doi butuci peste care am așezat o scândură groasă de brad pe post de bancă, scândură pe care stăm călare față în față, batem cărțile până la rupere și ne cinstim din când în când cu vinul lui savuros de coacăze negre din damigeana pântecoasă care ne stă mereu alături ca o bună tovarășă de petrecere. Coborâm doar atunci când, rupți de foame, le cerem nevestelor ceva de mâncare, dacă nu cumva ne cheamă ele mai înainte, când masa e pusă pentru toată lumea.

Dar mai frumos decât oricând e acum în podul cumnatului meu de când a tăiat porcul. În pod, taman deasupra laviței noastre, cumnatul a înșirat cărnurile sărate, slănina și funiile lungi ale cârnaților gustoși care atârnă chiar deasupra capetelor noastre. După mai multe zile la aer și frig, cârnații s-au uscat hăt bine și nu ne putem abține ca, la fiecare nouă cană cu vin, să nu rupem din ei câte o bucată cât palma și să ne înfruptăm din cârnatul bine condimentat și usturoiat care nu mai are nevoie de nimic altceva, nici măcar de pâine. Nevestele sunt nedumerite că nu mai coborâm atât de des din pod să cerem de mâncare și nici nu mâncăm cu poftă atunci când ne invită la masă. Așa trec zile minunate în podul casei, cu partide interminabile de cărți, vin de coacăze negre și cârnat uscat și savuros, rupt cu mâinile goale din salbele de deasupra capetelor noastre.

De la o vreme nevestele sunt impacientate și iritate de vizitele noastre prea dese și prea lungi în podul casei, de aceea am hotărât cu Nelu să găsim un pretext de a lipsi din casă de la discuțiile și treburile lor, motivând că mergem la ședință în sat. Cumnatul meu e și consilier local și uneori ne folosim de pretextul unei ședințe de consiliu, dar ne furișăm prin spatele casei și urcăm în pod pe scara din dos. Când femeilor li s-a părut suspect numărul mare de ședințe de consiliu, le-am mai alternat și cu ședințe la sediul echipei de fotbal din comună, cumnatul meu fiind și sponsor al echipei. La întoarcerea de la ”ședințe”, nevestele ne iau la întrebări:
- Ei, cum a fost la ședință? Ce s-a mai discutat? întreabă ele, curioase ca toate femeile.
- Discuții, de una, de alta... răspunde cumnatul evaziv.
- Dar se pare că pe la ședințele voastre se cam bea, că tare sunteți roșii ca bujorii când veniți de acolo.
- Acuma, știi cum e, cu băieții, mai o bere, mai un vin... o scaldă cumnatul meu.

Suntem iarăși în vizită la neamurile noastre și doamnele se pregătesc pentru seara de Crăciun, cu mâncăruri mai alese și s-au hotărât să pregătească în sfârșit și ceva ”de-ale porcului”, friptură și cârnați proaspeți, ciorbă de perișoare și sarmale tradiționale, ca la orice sărbătoare. Stăm cu cumnatul la o cinzeacă de prune și la o țigară pe terasă, când auzim, cu stupoare, țipetele Mariei, soția lui. Sărim amândoi alarmați și dăm buzna în hol să vedem ce s-a întâmplat atât de grav. Femeia e încă pe scara podului, parcă împietrită de o spaimă mare, ca și cum ar fi văzut o fantomă, cu ochii măriți și gura căscată, tremurând din toate încheieturile sprijinită de balustrada scării, gata să cadă.
-Ce-i, măi, femeie! Ce s-a întâmplat? Ai văzut un șoarece și te-ai speriat?
- Cârnații... îngaimă femeia.
- Care cârnați?
- Cârnații din pod! Cineva ne-a furat jumătate cârnații din pod! țipă ea ca din gură de șarpe. Pune mâna pe telefon și sună la poliție, urgent! Cineva a pătruns în pod pe scara din dos și ne-a furat jumătate din cârnați! Sună la poliție imediat!
Noi ne uităm unul la altul. Ne vine să pufnim în râs, dar la cât e de nervoasă soția lui nu-i momentul potrivit pentru râs și căutăm s-o liniștim.
- Stai liniștită, poate n-ai văzut bine!
- Ba, bine am văzut! Știu bine ce-am avut și ce-a mai rămas! Numai dacă nu cumva bețivul de Mitică, vecinul, a urcat noaptea pe scara din dos și ne-a furat bunătate de cârnați, că n-a tăiat porc anul ăsta. Mă duc la el să-l iau la întrebări, tu sună până atunci la poliție!
- Stai locului, nu te duce nicăieri, încearcă s-o ogoiască Nelu, cumnatul meu. Cârnații s-au consumat...
- Consumat? Cum s-au consumat? S-au topit așa, din senin?
Maria e de-a dreptul contrariată de atitudinea ciudată a soțului ei.
- S-au consumat cu „ședințele” noastre în pod...
Mariei nu-i vine să-și creadă urechilor.
- Cum, măi? Voi doi ați mâncat atâta amar de cârnați? Așa crud, fără pâine, fără nimic? Acum pricep eu de ce stăteați cu orele acolo și nici foame nu vă era.
Maria răsuflă ușurată, noi stăm cu capetele plecate ca niște copii prinși cu o boroboață, între timp a apărut și nevastă-mea.
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
Maria povestește toată tărășenia cu cârnații din pod. Toată lumea izbucnește în râs și fiecare ne vedem de treburile noastre, să pregătim o seară de Crăciun de pomină.