Viaţa se scurge ca o dâră albă, când frapant discontinuă, când aparent omogenă. Durerea nu are acoperire. Imunitatea se capătă din mers, chit că ea echivalează, măcar uneori, străzii cu direcţie unică, amneziei. Aşa se face că oglinda devine refractară la tine. [Sau tu eşti nestatornicul?! De nu cumva… destinul…?!]. Te îndopi cu tablete mentolate – iluzii-cu-aromă. Adulmeci polisemii. Ții ştacheta cât poţi de sus [crezi tu!]! Nu, nu se moare! Într-un fel se înaintează! Viaţa este o obligaţie de care musai trebuie să te achiţi. Contextual vei şti nu doar să supravieţuieşti. Sensul, de bună seamă, l-au creat… nu oamenii! Nimeni nu pune întrebări. Cât ai zice peşte, împrejur se dezlănţuie simţuri aparent monosemantice. Pe centura lumii cineva sparge pepeni roşii. Zăpada se împrăştie în caniculă, intră în vinişoare latent vocalice. Câteva boabe roşietice-albăstrui de strugure văratic conferă semnificaţie amplă uscăciunii acoperişurilor. O pisică se subţiază văzând cu ochii. Nu cunoaşte conceptul de „plicitis”, nici atât de „moarte”. I se urăște de moarte! Ochii ei trişti încă sfâşie câte un suflet… de copil,... de poet. De la tine-femeie pân᾿ la măslinul tenace: geam translucid prietenos: vrăbiile s-au certat de dimineaţă: a rămas cum a decis Puiul! Viitorul se măsoară în privirile uimite ale de-abia-ieşiţilor-din-increat. Îţi aminteşti de iubire! Cuvânt „ruşinos” când erai mult-prea-mică. Simulai o surzenie. Simulezi o uitare. Ştiai că o să-ţi vină de hac! Bunica vorbea încet cu Bunicul. Presădeau fasole cu vrej uriaş. Încolăcită în jurul inimii, planta eradica hectare întregi de inutilitate. Crea, fie şi pentru moment, senzația necesarului. Merele invadau prispa. Prin faţa inocenţei se perindau nărăvaşe care de foc. Ploaia îşi făcuse un obicei din a cădea peste graţioase păpuşi de porumb, peste copii fantastici… Scriam în eter, colonizam spaţii. Vidul lor cu sediul fix în pieptul fărâmițat al adultului. Recunoscători şi fricoşi, ei se înclinau. Îmbăiau prunci în raze de înger. Morţii pe sine se dădeau…

*
Cuvertura se umflă la răstimpuri inegale. Un şuierat ca de pădure întoarsă dilată golul. Despuiate, iele obraznice ies la scăldat. E o jale! Ba nu! O lipsă! Atâta vreme cât durerea nu mai poate fi conştientizată! Copacului i se măresc ochii. Nimeni n-ar avea curajul să dea la o parte ţolul! S-o potoli de la o vreme! Urmează agonia aşteptării. Organice, hoardele execută lipsa de vigilenţă a omului. În această desfiinţare a graniţelor pământul duhneşte. Pâinea [… noastră cea de toate zilele?!] Îngăzit, albul face turul de forţă al neputinţei. Al trădării. Formule chimice de ultimă oră iau în posesie geometrii precare. Grămada se tot adună. Carne la pătrat. Carne la cub. Carne la carne. Substanţa gelatinoasă lipeşte pleoapă de pleoapă. Om de om. Om de zid. Geamătul fiarei întinde tentacule. Vecinătăţile se ascund. Viermuială. Reprezentaţie-n grup. Răsuflări hidoase își revendică porţia de om. Coada namilei pocneşte. Plăcerea este = cu moartea. Servil, întunericul creşte crește trupuri. Cu simţuri atrofiate, înşfăcat de timp, aluneci… Aproximativ-masculin, deposedat. Anticosmosul îşi proclamă anomiile. Dintr-un morman trântit, în rând cu fecalele timpului, ciumată, privirea împroşcă sodome… Nu te dai în lături!


◄►
Literele mele se înclină. Se colorează. Trec în anonimat. Răbufnesc în ultimă instanţă pe colina de dincolo de vremuri. Acolo unde numai sufletul purificat este îndreptăţit să rămână. Să fie.