Bătătura este aproximativ dreptunghiulară. Bine măturată ca de vânt prietenos sau doar având la activ niscaiva păcate de care a tot sperat să se mântuie. Un fost coteţ prima pe stânga. Un puţ cu diametru minuscul. O ciutură, în parte ruginită. Vrăbii gălăgioase pe margini. Tufănici vişinii într-o parte, cumva lăturalnică. Un câine istovit, doar cu sfert de privire rămas. Vecinii parcă au intrat în pământ! Şi e duminică doar! Şi amiază! Una dintre acele zile în care, oricât de mult s-ar autosugestiona, în ruptul capului nu ar putea împărtăşi vreo durere, minimul sentiment al dramei. O fi... prea puternică?! Sau împietrită...?! Ar fi vrut, totuşi, o potecuţă (primă)văratică în inima lui octombrie. Una ticsită cu garofiţe și crăiţe cafenii. Un miros de leşie îi atinge un colţ al copilăriei. Săpunul de casă al bunicii! Cuptorul de curte! Dorinţa, abia reprimată, de a se repezi. De a gusta. Aici, o femeie cu trupul deşirându-se şi basma. Nu ştie ce spune... Aaaa, poate o invită înăuntru... Să păşească, deci! –Şi Dicu nu e acasă? – se trezeşte fata întrebând o umbră! Cealaltă face semn de abandon cu braţul... Îşi leagă deodată basmaua la spate, lăsându-și la vedere ochii decoloraţi de spaimă. Per ansamblu însă, chipul deşiratei este unul blând. Unde mai pui şi o anume rudenie de sânge. Să păşească, deci! Fondul ancestral de unelte semnificante adună gândul unei tufănici în dreptul inimii. Şi fata se lasă purtată. Nu, nicio durere, nicio suferinţă personală nu ar putea să o dărâme! Ea dispune dispune de resurse, cât să ducă poveri incredibile! S-o pună numai la încercare cineva! Uşa întredeschisă dă drumul, puţin câte puţin, unei lumi aparte, pe care bătătura nu pare a o conţine. Prispa este blindată de şiraguri uscate de foi de tutun, păstrând încă amintirea verdelui. O vede pe stăpâna casei stând pe pământ, ținând hangul extazurilor. Al agoniilor. Trecând silenţios, ca-ntr-un ritual, pănuşă cu pănuşă prin andreaua neiertătoare. Baloţi de paie, ușori ca fulgul, aromează împrejurimile... De grindă atârnă un tuci. Femeia vorbeşte puţin, mai mult gesticulează. În această duminică de octombrie, cu vecini absenţi şi vrăbii pe margine, timpul are felul lui anume de a spune că există. Când îţi dă iluzia că-ţi poate acorda toate circumstanţele atenuante, când se repede somându-te să-ţi exprimi „ultima dorinţă”. Păăăăiii..... Să-i facă cineva un cadou! Să primească o invitaţie! Să scape, da, să scape de sentimentul că este atotputernică! Și nicio durere personală sau... a altcuiva n-o poate atinge!.... Uşa se deschide din ce în ce mai mult... Întunericul acaparează articulaţiile. Înţelegi asta din felul în care te poticneşti zdravăn pe o suprafaţă perfect plană. Varul este dat de mult. Într-o icoană străveche face de veghe un sfânt golit de multe. O carpetă cusută cândva este martoră mută. Femeia o îmbie. Întunericul este zdruncinat de o muzică dată la maximum. Pupilele se dilată. Femeia arată spre un fel de tunel... Cealaltă îşi depăşeşte temerile: curiozitatea este mai mare decât frica. Păşeşte, deci! – Aşa i-a fost datul! – aude ca prin vis vorbele deşiratei!... L-a tras aţa! Şi femeia ar plânge. Fata nu se teme... păşeşte... păşeşte... Camera este aproape goală. Un pat ca o groapă pentru fier vechi şi paie. Igrasie. O plapumă izinită, sunetele stridente aruncând cu zgomot. De undeva... de depaaaaaaarte, cel mai probabil din gura pe închise a unui hău, se iveşte aproximativ o figură. Una bărbătească. Nu s-ar putea spune dacă-i place sau nu ce aude. Dar poate că, prin comparaţie, este un sunet dumnezeiesc... – Şi-a pus ştreangul şi s-a dus! – deapănă ea povestea... Acolo..., la Câlnişte, în locul ăla cu vârtejuri, de unde nimeni nu a scăpat! Eu i-am spus... Maică, ţi-o fi venit de cap...!! Intrase dracu-n el! A fost moale! Şi când e mortu’ moale, musai mai ia pe cineva! Muzica urlă îndrăcită. Privirea celui care zace ca un puşcăriaş se acoperă. Irişii alunecă alunecăăă... Şi, când nu mai poţi fixa realitatea,... O senzaţie de vomă ia în stăpânire totul. Zgomotul trebuie să fie unul dintre apanajele redutabile ale infernului... Muribund, omul se vinde iadului să înfrunte moartea, spaima de neînțeles în fața ei. Inima fetei se sfâşie.