Să nu-şi facă probleme. Lumea are grijile ei! O să treacă, o să treacă. Pe lângă. Ca şi cum. Să simuleze, deci, firescul, neîntâmplatul acela în arie derizorie! Să nu-şi iasă din obişnuinţe! Să nu-şi! Să nu!

Prin urmare, să se oprească lângă trandafirul gălbui cu petale creponate! Să-i simtă răsuflarea! Și povestea să i-o simtă! Aşa cum o simt toate celelalte surate de grădină. Chiar şi îngerii coborâţi în chip de licurici, lăsându-și pudoarea şi harfele la o parte. Clipa să-şi redefinească priorităţile! Să pronunţe Bună dimineaţa! Cu pauza aceea imperceptibilă între silabe. Cu intonaţie sigură, chit că! Să facă din discontinuitate o pagină albă. Fieful perfect al actelor cosmogonice. Atâta vreme cât e conştientă! Să-şi imagineze! Să ia imaginaţia! Să o substituie realităţii! Să se păstreze intactă! Lucidă-lucidă! Aşadar, să-şi imagineze cum dimineaţa ei a început cum nu se poate mai bine! Mai natural! Mai util! Mai adevărat!

Care va să zică, alarma de la telefon o trezise în ritm beethovenian, exact în momentul acela în care un alt vis îşi cerea dreptul la porţia de iluzie, de viață. Interjecţional-pufos, ea îl poftise să revină „data viitoare”. Se întinsese pisiceşte. Sărise deodată! În perechea de papuci ciclamen, care aşteptaseră, ca de obicei, umili-nerăbdători să-şi umple golul nopţii cu viul irezistibil a două picioare catifelate. Se privise în oglindă. Nu se mai săturase. Chipul odihnit. Epiderma strălucitoare şi ochii luând în posesie misterul. O tinereţe fără de sfârşit. Cântând, îşi făcuse loc în ziua cu pricina. Şi cafeaua. Cu zahăr brun vanilat. În clinchet de argint, răspunsese la telefon în trei rânduri. Tandru-tropical îşi hipnotizase interlocutorii. Tot ea îi readusese la viaţă. Valsând, umpluse burta din pluş a unui iepure gras cu ierburi orange. Se pierduse câteva fracţiuni după o mătase vorbitoare. Aranjase gândurile mobile ale unei gărgăriţie… Gărgăriţă-riţă-ţă..ăă, unde vei zbura…! Chicotise! Intempestiv descoperise detaliul tabloului cu arţar şi om, care îi scăpase atâta vreme. În forma unui sistem de ecuaţii simple îşi notase esenţa. Nu, nu-i venea a crede! Oare, atâta Fericire, să fie EA în stare să o poarte?! EI să-i fi fost menită?! Îşi cenzurase, măcar parțial, această nebunie specială. Calculând timpul exact de la ea, femeie-cu-trandafir-și-iluzie, până la cea mai recentă descoperire stelară. Anii-lumină i s-au trântit la picioare. Înduioşată, i-a luat ca pe spiriduşi. I-a furișat matern-colosal în poşetă. În pădurea crescută ad-hoc într-un centru nederaiat de sufragerie, s-a întins. S-a lăsat invadată...


Dar ea!

Nu se oprise lângă trandafir! Nu-i simţise povestea!
„Bună dimineaţa!” rămăsese la stadiul de formulă complicată. Optase [= Altcineva alesese în locul ei] pentru semiautomatisme: înclinase capul.
Luase realitatea! Cel mai probabil, realitatea o luase pe ea! Purtând-o cu forţa. Înaintea unei oglinzi. Destul de probabil, în fața unui pluton de execuție. Lumea se oprise. Ca o funie se strânsese ziua. În solitudine, chipul se străvezise. Viermişorii se înfruptaseră se înfruptaseră... Cu ea de faţă, în absenţa ei! Epiderma pocnise, până la a o descoperi cu totul. Miliarde de celule izbucniseră. Interminabilele nopți de insomnie incrustaseră vulnerabilitatea.


Şi, totuşi, ziua reuşise să treacă. Aproape-suportabil. Frumos.