Septembrie şi-a intrat deja în drepturi. Numai vara se încăpăţânează să-şi întindă fieful dincolo de nişte limite. Impuse cumva în virtutea calendarului, a tradiţiei. Sau, poate, a obişnuinţelor. Ce pot aluneca, măcar uneori, în prejudecată. Iar ideile fixe... Cuvântul tău preferat rămâne Copac. Ştii – şi nu te va jigni nimeni să ţi-o spună explicit, răspicat – că eşti naiva incurabilă, păstrându-şi constant capul în nori. De altfel, norii sunt albi și pufoşi și darnici... Ca de obicei, înaintezi. Fie şi nevăzută de nimeni.

Sunt doi. Nu par a se grăbi. Nici nu bat pasul pe loc. Începutul mascat de toamnă se soldează cu intruziuni insidioase, confundate probabil de unii cu o prognoză parţial eronată. În văzul străzii, ca-ntr-o bătaie a puştii, tabloul se desprinde. Prin geamul unui taxi, percepţia ta este asimilabilă stării poetice cu prea puțină acoperire în realitate.

Ea are părul mediu. Mai mult cărunt. Pantaloni gri-verzui prin care se revarsă – în pofida bluzei relativ ample – două şolduri cândva apetisante. Când el dă stângul, ea îşi urnește dreptul. Un exerciţiu de rutină. O artroză deja avansată... Pantalonii cu bretele pun într-un colţ parțial vizibil anii. O altă bilă albă pentru el... Îîîî... seamănă cu actorul ăla... ştii... din... atunci... care... Ar putea fi profesorul de aerobic de la a X-a F Filologie. Sau artistul cu un harem de femei... Spiritul proteic mizând pe absolvire în temeiul capacităţii creatoare infinite..., în temeiul geniului. Suplu, se încruntă şarmant într-un zâmbet. Cu barbişon şi ochelari. Rame minuscule, irezistibile. Când a vrut să treacă, timpul s-a poticnit în detaliul de la încheietura lui dreaptă. Gentleman, l-a păstrat până în ziua de azi, în chip de brăţară afrodiziacă.

Ca o şcolăriţă conştiincioasă. Ca o romantică incurabilă. Ca o poetă. Numai ca o femeie. Ea poartă verighetă. El, când da, când nu. Când NU.

Omogen la prima vedere, trotuarul lansează provocări martorului activ. În stare latentă, denivelările îşi fac loc pe partea ei de cale. Mândră cândva, încearcă acum o atitudine aristocrat-defensivă. Junghiurile au o impertinenţă a lor... pfuu, ceva de speriat! Tentativa de a para rămâne la stadiu de proiect (Cine ştie..., poate... data viitoare!?)

Două fete tinere intră în coliziune. Mănâncă mere verzi. Crude. În fățărnicia solară, dinţii albi strălucesc deşănţat. Una dintre ele poartă mini exacerbat cu bretele. Cealaltă, cam multă curiozitate. El îşi mângâie barba. Chicotește pe dinăuntru. Parfumul curioasei se aşază neobrăzat pe umărul lui. Din ce în ce mai aproape. Din ce în ce.

Ea rememorează o tinereţe vajnică. Cu isterie şi câteva crize de personalitate. Cu victoria aproape întotdeauna la purtătoare! Pentru el, trecutul este aproape inofensiv. Anemic. Mănâncă mere verzi. Mere crude. Fără să se sinchisească.


Şi cât de mult timp le rămăsese pentru ei! Doar pentru ei! Timpul acela după care au jinduit o viaţă. Pe care nu l-au avut. Şi, vulnerabili, au trăit cu închipuirea, stările, spaţiile şi erele îngrădite de realitate...


Cât de mult timp le rămăsese!

Şi ei! Cum se mai regăsesc! Fiecare de o parte şi de alta a destinului!

Un biciclist îşi face loc lejer prin deschizătură.

Nimeni nu opune rezistenţă.


În parcul Izvor, Septembrie şi-a intrat oficial în drepturi. Numai vara, deloc protocolară, îşi întinde fieful dincolo de orice limite prestabilite. COPAC se încăpăţânează să rămână cuvântul meu favorit. O Lume. Salvatoare.