agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-09-05 | |
Eram cu toţii în acel spaţiu îngust ca pe marginea unui gând. Şi atât de blocaţi. De incapabili să înţelegem, fie şi parţial, semnificaţia momentului, gravitatea condiţiei. Nimeni nu ar fi putut pune în gardă pe nimeni. Identici până la aberaţie, cu priviri înfipte în gândul mult prea abrupt, ca să mai lase loc raţiunii. Răgazului afectiv. Simţind fiecare în ceafă răsuflarea tăioasă a celuilalt, exact în zona aia în care de mult nu mai pusese vreun dumnezeu dragoste. Ceva plana. Un sentiment rămas pe dinafară. Un destin netrăit. În felul acela, cu totul altfel. Rătăcit. Posibil, într-o carte de ghicitori. Printre şerpuitoare cărări şi alte nimicuri ce acoperă esenţialul. Omenirea se chircea într-un punct minuscul aşa de încărcat. O bombă cu ceas... pe care cine avea s-o dezamorseze în timp util?! Sau nu trebuia?! Să ne fi fost foame vreodată? Sete? Măcar frică? Frica ne adusese în halul ăla? Ne aminteam vag – într-o subită declanşare a memoriei colective – siluetele noastre pe un câmp electric. În lipsa motivaţiei, a definirii în funcţie de, floarea aceea îşi pierduse diferenţa specifică. Iar prototipul nu putea ţine loc de viaţă! Eram încercuiţi. De o mare a necunoscutului, în străfundurile căreia intuiţia însăşi devenea nonnsens. Noi aici şi acum. Nedumerindu-ne o vreme. Nemaipunând întrebări, în cele din urmă. Renunţând la introspecţie. Acceptând această întindere vastă, această amnezie, condensându-se într-un punct infinitezimal din care pocnea, mai mult prin autosugestie, ceva care se crezuse cândva etern.
Să ridice cineva degetul! În semn de minoră constatare! Acea infimă confirmare, fie şi a dezastrului. Să mute poetic-microscopic aria de incidenţă a şocului. Să inspire dramul de încredere. De neîncredere. Acel mic indiciu, trambulină spre ieşirea din neîntâmplat. Când nimeni nu se aştepta – nici măcar clasicii povestitori omniscienţi – din afara noastră, am răbufnit colectiv(i): Luaţi-ne de mână, arătaţi-ne de unde şi până unde se întinde viaţa, de unde şi până unde restul! Da, nu ne ruşinăm! Suntem nişte copii! Am rămas nişte copii! Niciodată nu vom putea fi altfel! Măsurătorile erau ca întotdeauna de o exactitate derutantă. Axiomele deveneau piatra de poticnire. Nu vedeam! Nu posedam acel simţ al realităţii! Habar nu aveam noi,… foştii noi, ce reprezenta trupul rămas la orizontală, din care, la intervale iluzorii, picurau cântece, peşti verzi, lăcuste. O inconsistenţă soioasă ne împresura numele. Glasul. Verticalitatea. Eram vii?! Eram altfel?! Trecusem deja clandestin?! Nu aveam nicio scăpare?! Devenisem, cumva, sclavii falselor probleme?! În valuri, părul negru împodobea, după regulile unei estetici à l’envers, aproape imorale, catafalcul şi împrejurimile îndepărtându-se până la estomparea cu brio a contururilor realului. Mirosea sfâşietor a flori imperiale. Crini albi, făpturi ale morţii, pe care mereu le confundasem cu materia primă a parfumurilor de firmă. Idioţi, am lansat onomatopee... Cine o să se zgâiască la imorala noastră podoabă capilară?! N-a răspuns nimeni.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate