agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-09-05 | |
Atunci am simţit pentru prima dată gustul lalelelor grena, mai mult negre. De o frumuseţe aparte. Cu care nimic nu ar fi putut concura, ... poate doar în condiţiile asumării eşecului. Un eşec grandios care te-ar fi scos, desigur, din scenă... Mama aducea braţe ample. Umpleam toată casa! –Dar ce să faci cu atâtea flori?! Ce să faci?! – îndrăznise o bunică. Una mică de tot, de-o viaţă deprinsă cu ouă de potârnichi şi răsaduri pitice, pe care periodic le aducea la viață cu jucăria-i-stropitoare. Puse în vazele noastre pământeşti, florile spărgeau constant teluricul, croindu-şi loc în etern. Şi eu! Suferam de o foame cumplită, de vreme ce golul din susul făpturii mele mai mare se făcea... odată cu lipsa. Poate dacă aş fi avut curajul să mă apropii… să mă apropii… până-n străfundul fiinţei negre. Să o miros. Să o fac a mea. Una cu mine. Printr-o neatenţie. Printr-o ingratitudine. Printr-un păcat. Printr-o iubire! Eu să trec în locul ei! Ohh, cum mai mirosea! De nu mi-aş fi reprimat gestul paradisiac de a mânca din petalele acelea! M-aş fi apropiat… m-aş fi apropiat... fără să mă vadă nimeni, fără să mă simtă..., să mă suspecteze. Ar fi fost, fără doar și poate, actul cel mai intim! Cel mai adevărat! Dar intrase Mama. Am trântit uşa. În fuga imaginaţiei am îmbrăcat primul meu costum estival de domnişoară. Am rămas pironită înaintea furiei apelor, acostând faţa casei noastre, tocmai din pântecele dealului-munte-făcut slobozite. Casa noastră cu ferestre vinovate ascunzând taina lalelei negre! Mascându-şi cum putea ea mai bine crăpăturile, la contactul cu mai-puţin-omenescul, făcându-şi semnul crucii. Am stat mândră. Dreaptă ca un grenadir. („De nu m-ar lua apa!” – mi-am omorât eu gândul...) N-am auzit când s-a lamentat Mama. Hipnotizat, timpul meu s-a abandonat mirosului fals paşnic al rochiei cu frunzuliţe, doar ieri scoasă din somnul resemnat pe raftul unui magazin oarecare.
Uff, crescusem!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate