Bivolii încremeniseră acolo în burta uliței. Cu ochii imenși scufundați în tristețe ca-ntr-o apă căreia nimeni vreodată n-avea să-i dibuie formula,... înțelesul. Mi-am scuturat privirea, suspectând clasica iluzie optică. Vechile mele reverii de veșnică nemulțumită cu realitatea. Platoșa timpului își făcuse simțit tăișul pe obrazul meu stâng pe care în urmă cu o secundă se revărsase, roz, freamătul. Ploile adânciseră necruțător valea. Și ei, împotmoliți, păreau întruchiparea unei figuri stilistice eșuate în articularea ei către o lume oarbă, surdo-mută. Mi-a plăcut atunci să iau primul gând aflat la îndemână. Să schițez un pământ mai bun. Măcar umbra lui. Într-un vis ingenuu pe seama căruia nimeni nu ar fi pus intenții nelalocul lor... Dar eu eram în imaginația altcuiva! Orice inițiativă nu putea fi decât derizorie. Mi-am rezemat o parte din mine de fierul roșu din care construise Tata – mai mult jucându-se într-o primă tinerețe, dar cât de serios se soldase jocul! – o poartă cu ieșire. Atunci s-au spart în lăuntru-mi primele resorturi. Și, totuși, oamenii treceau. Cu vitele lor cu tot. Cu spasme și icnituri. Cu râsul ca un zgomot ce clătina. Înfășurați în ploi, în consecințele lor albăstrui-vinete, dând să se elibereze în orange. O anume Cristina îmi țipase, în uliță, frumusețea! Și eu, pitulată, după același fier roșu, ludic și sobru în același timp, zadarnic ascunzându-mi formele în lipsa de ascunziș a tricoului alb cu picățele. Castraveții crescuseră într-o zi. Toți târguiau de la noi... Mi-am pus peste tricou o cămașă. Una cu dungi, care fusese a Mamei... Câmpia Burnazului își dilata neliniștile. De data asta, nimeni nu se cuvenea să mai ceară păsuire! Înghițise în ea cât putuse! Gorganul acoperise lunca! Se zgribuliseră vrăbiile și păsările în frac uitaseră că fuseseră ieri păsările Domnului! Dar ochii lor erau mult prea triști și-n ruptul capului n-aș fi dat crezare celor convinși că, odată despotmolite, dihăniile alea aveau să se repeadă drept la gâtul omului. Cine avea să le întoarcă la Câlniște?! La habitat?! Oamenii aveau alte priorități. Și malurile... malurile se ridicau abrupte. Doar florile curajoase de mușețel își prinseseră rădăcinile în fălcile căpcăunului, lansând la rându-le vocații ispititoare. Eram înnebunită după romanițe! Portocalie toată, traversasem într-o vară ditamai podul, lung și subțire ca o frânghie acrobată. Musai trebuia să ajung dincolo. Reci ca gheața în inima verii, izvorașele țâșneau și ele din rărunchii căpcăunului, prinzându-ne în pariuri cu mreje minerale și vitaminoase... Mai jos, ei, crocodilii pașnici de Câlniște ostenită. Feri-te-ar Sfântul să-ți alunece piciorul! Sau ochiul! Praf te fac! Praf și pulbere!

Anii se scurseseră cu nerușinare. Șuvoi după șuvoi. Celulă cu celulă rămăsesem lipită de poarta Tatei, de jocul acela așa de frumos, așa de grav, cu repercusiuni considerabile. De acolo petrecusem toate etapele, nefiind chip să mă desprindă cineva... Mă văzusem alb-negru, mă văzusem sepia, policromatică, în negativ... mă văzusem atât-de-eu, mă văzusem atât-de-puțin-eu..., când cu părul strâns, când cu inima dezlegată. Cu capul înainte aruncându-mă. Și cu sufletul. Tremurând mai apoi de frig. Sau de frică. Mereu, mogâldeața ambiguă răspunzând la un nume cu 2 tăișuri, fermecată-smerită apropiindu-se de uriașele frunze de brusture. Abandonându-și mersul. Individualitatea. Încredințându-se. Grăbindu-se mai apoi. Să ajungă: era Pogorârea Duhului!