Habar nu aveam noi cum de ne pomenisem cu ea! Cert e că, ne convenea sau nu, urma să-i fim discipoli măcar un an,... cine știe... poate doi? La matematică. Pfu! Fără doar și poate, tovarășa Elena trebuie că ieșise dintr-un laborator plin cu substanțe aseptice, prelungindu-și neobrăzat consecințele cel puțin în vecinătatea imediată. Acolo, departe, în lumea aceea, fusese foarte probabil cobaiul unor minți draconice care împinseseră consecințele experimentului dincolo de orice capăt. Indubitabil o așezaseră la orizontală. Îi insinuaseră dependența maximă. Spaima că-n veci singură nu ar fi putut marca „primul pas”. Fusese blocată. Așa cum apeși pe un buton cu (in)eficiență maximă în realitate. Orice ai face, nu mai găsești drumul înapoi. Drumul către tine. De parcă n-ar fi fost de ajuns! Îi luaseră măruntaiele. I le se dăduseră. Cu sare. Cu apă fiartă. Îi lăsaseră un timp... de meditație?! ... de căință?! Și ea, pobre diabla, se autosugestionase! Avusese tupeul să-și spună: Va fi bine! Va fi bine! Dar ei i-au luat somnul. În loc i-au pus țolul soios, habitat al supliciului. Un munte de interogații! Și puncte... puncte... puncte minuscule... nesfârșite. Ploaie de ace otrăvite. Nevrozate, insectele îi intraseră în sânge. Și în cuvinte îi. Orice enunț începea de-atunci cu NU! Sfârșea. Vezi tu, de-aia cântase cucuveaua nenorocită! Și ea trudise să-și reconstituie puzzle-ul chipului. Nu îndeplinise vreun ritual anume. Continuase să se caute în cioburile ingrate. Curată fatalitate! Doar destin?! Deci, îi luaseră somnul. În nopți fără de granițe, concepute anume conform principiului expansiunii în orb, nu știa exact care este, care mai era diferența dintre ea și o ecuație. S-a identificat treptat cu o necunoscută. Cu NECUNOSCUTA! Iubitele ei, cifrele, ele însele păreau a nu se sinchisi prea mult în a-și da răul obol la trădare. Doi venea după șapte. Scăzute, numerele se făceau cocoloașe uriașe, nelăsându-se abordate nici măcar printr-o metaforă.

O fărâmă de șansă, de nu va fi fost cel mai pur ghinion, o readusese pe Elena în lumea mult prea obișnuită. A oamenilor bucălați mirosind a ceapă și a salam românesc. A pâine neagră de casă. Lumea copiilor rurali din Câmpia Burnazului, aclimatizați – bat-o Dumnezeu s-o bată! – cu primara de matematică! Cu indulgențe multiple din partea învățătorului devenit, printr-o minune sau printr-o întâmplare neînsemnată, „de-al casei”. Că la ora de matematică se trezea câte o bunică, pe care toți o crezuseră cu pluta dusă, venind cu pâine pufoasă, din care, mirosind, făceam lucruri minunate... A coborât. Nesfârșit de lungă. De cioturoasă. O specie negricioasă stranie-stranie. Numai piele și os! Doar ochii, numai ochii păstrau încă un dram dintr-o lucire omenească! Cine s-o reconstituie?!

„Termină vorba, băiete!” – auzisem și eu în rând cu restul clasei. Am fost sigură că este vorba despre mine, când locul lui „băiete” a fost luat de „fată”! M-am ascuns cât am putut. Punându-mi silențios mâinile la spate. Aranjându-mi exemplar în minte bentița. Și roșul cravatei. Statutul de pionier al patriei. Nici nu băgasem de seamă smiorcăielile lui Rămurel, mucos neputincios frecându-și palmele inflamate. Sub loviturile riglei cu gradații. Atunci frigul a început să urce... să urce... să urce... să nu se mai oprească

Fusese și ea cândva om. În afara eprubetei. Și poftise la cireșe. Și la pâine pufoasă poftise. Nu o deranjase că frunza era prea frunză, că pământul prea pământ... Pusese..., păstrase cifrele în ordinea lor adevărată. Știuse ce înseamnă a se cuveni să te bucuri. Dar DRAGOSTEA! Lipsita asta de scrupule! Pe dinăuntru o mâncase. Treptat și pe dinafară. Mai exact, lipsa ei. Îi luase somnul. Îi pusese în loc un țol, habitat al supliciului. O pocnise la orizontală. Îi scosese măruntaiele. Le dăduse cu sare. Cu apă fiartă... Dihania dracului!