Fragment din romanul în lucru ,,Grig sau răbdarea țipând”

Copilăria

(…)
Printre primele amintiri ale lui Grig erau: o căruță care-l zdruncina grozav, cortul plin de fum și de copii zdrențuroși, balta în care-l păcălise Tache să intre – spunându-i că apa-i mică - și din care ieșise cu greu la mal, cântecele ce le cânta Dada, și pe care le știe și acum. Le-a murmurat de nenumărate ori plângând - după ce-l adusese taică-su la București - ca să poată suporta mai ușor schimbarea bruscă din viața lui.
Cum copilăria epoate cea mai plăcută perioadă a vieții, datorită faptului că nu conștientizezi greutățile, amintirile respective îi erau dragi lui Grig. Chiar dacă odată ajuns în capitală avea un confort incomparabil cu cel din primii ani de viață, s-a acomodat cu greu.
Își aducea aminte când venise taică-su și-l luase din șatră, de fapt se trezise la Sinaia, la tanti Olga, îl luase când era adormit. Acolo a petrecut o vreme cu taică-su și cu maică-sa, nu-l putea aduce din țigănime direct în capitală. La București îi trebuise mult timp să se obișnuiască cu locuința, nu-i plăcea să stea închis între patru pereți, noroc că aveau apartament cu trei camere. Nici cu maică-sa nu se înțelegea la început, vorbea în altă limbă pentru el, doar cu taică-su putea să comunice, dar acesta era mai rar pe acasă.
A plâns o vreme că vrea la Dada lui, dar încet-încet s-a obișnuit chiar și cu numele la care trebuia să răspundă, în șatră i se spunea altfel. Îl supărau regulile pe care trebuia să le respecte: să mănânce cu furculița, să mestece cu gura închisă,să spună săru’ mâna anumitor persoane și multe altele care-l exasperau. Era și o regulă care-i plăcuse de la început, spălatul. Când dorea să mai scape de grija lui, maică-sa îi umplea cada cu apă și-l lăsa să se bălăcească. Și acum, după 25 de ani, când e obosit și stresat câteodată, doarme și două ore în cada plină. Mult timp a dormit pe jos, așa fusese învățat în șatră. Nici acum nu e prea încântat de canapeaua din sufragerie, cu toate că mai adoarme uneori pe ea când se uită la televizor. În dormitorul lui are pat special, un Biedermeier pe care are doar o cergă groasă de lână pliată de mai multe ori.
Când împlinise vreo 10 ani, maică-sa încercase să îl convingăsă-și schimbe patul, dar taică-su intervenise:
- Lasă-l Lino, că și Căpitanul, Dumnezeusă-l ierte, dormea pe scânduri, cică făcea penitență că omorâse pe unul, involuntar.
- Vrei să facă și copilul penitență?! Ripostase supărată maică-sa.
Grig care nu știa ce înseamnă penitență, dar știa că taică-su e locotenent, întrebă:
- Căpitanul era mai mic sau mai mare în grad decât dumneata?
- Mai mare! Răspunse taică-su după o perioadă de ezitare, amintindu-și vremurile în care luptaseră împreună voluntari în Primul Război Mondial, pe când împliniseră abia 16 ani.
- Grig,fericit că taică-su îl asociase cu cineva mai mare în grad decât el, nu mai dori sub nici o formă să renunțe la patul lui de ,,Căpitan” în care se simțea destul de bine.
Despre Corneliu Zelea Codreanu, căruia i se spunea Căpitanul, avea să afle în liceu că fusese conducătorul Legiunii Arhanghelului Mihail, organizație care atrăsese pe lângă protipendadă și intelectuali cum erau Mircea Eliade și Emil Cioran. Îi părea rău că nu-l întrebase pe taică-su ce legături avusese cu acesta. Oricum pe atunci era prea mic să conștientizeze importanța unei astfel de confesiuni. Și nici nu ar fi fost de preferat, legionarii și simpatizanții acestora au fost multă vreme prigoniți după ascensiunea comuniștilor. Dar cu preceptul lui Codreanu, că ,,ultimul glonț ar fi destinat unui trădător nu unui dușman” era și Grig de accord chiar dacă nu o susținuse niciodată public. O astfel de afirmație l-ar fi costat scump în vremea respective când orice cuvânt putea fi interpretat. Nici nu avea cui, cercul lui de prieteni era restrâns: Vlad și Magda și nici unul nu făcea politică.

Dacă cu maică-sa nu se înțelegea, la început, dar cu copiii din bloc nici atât, ce-i drept nici nu-l lăsau ai lui singur pe afară. Primul copil cu care a luat contact în capitală a fost Vlăduț. Deseori, venea la el și se jucau împreună, chiar dacă inițial nu puteau comunica verbal. Dar copiii nu au nevoie de vorbe să se-nțeleagă! Alteori, venea o doamnă, cu un copil mic, la care el doar se uita. Copilul era Magda și abia învăța să meargă.
În primele luni de la venirea în București, a vrut să fugă de câteva ori, dar ai lui au prins repede de veste. Când vedea țigănci cu fuste în oraș, nu-și putea desprinde privirea de la ele, dar nu avea nici o scăpare din mâna maică-si care se învățase minte după prima lui tentativă de evadare. Taică-su care era mai mereu la garnizoană, când venea acasă, vorbea cu el numai țigănește. Așa ajunsese Grig să-și păstreze accentul și după doi ani de stat în București, fapt ce o enerva la culme pe maică-sa care se chinuia din greu să-l învețe românește.
- Bă să fii mândru că ești țigan ! Îi spunea taică-su, în dialect, de câte ori venea acasă. El, când vedea că taică-su e de partea lui, nu dădea prea multă importanță stăruințelor materne de a vorbi corect românește.
Când a mers la școală, în primele zile nu a vorbit deloc, începuse să-i fie rușine de accentul lui. Nu răspundea nici atunci când era întrebat. Dar, o parte din colegii de clasă, locuiau în bloc cu el, și știau că-i băiatul locotenentului Stăncescu, și nu îndrăzneau să râdă de el. Oricum până a început războiul, când taică-su a fost trimis pe front, nu a avut probleme cu colegii, nu cutezase nici unul să-i spună că-i țigan.
În prima lui vacanță mare, în 1938, la sfârșitul clasei întâi, a privit cursa de automobile ce s-a desfășurat la Sinaia. Atunci l-a văzut prima dată pe fostul-viitor rege Mihai – ce avea titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, poate îl mai văzuse la paradele militare la șosea dar era mai mic și nu prea dăduse importanță.
Imaginea primului automobil văzut i se întipărise bine în minte.Era în șatră pe atunci. Îl impresionase și domnul elegant ce îl conducea și care îl pironise câteva clipe cu privirea. L-au nedumerit ploconelile pe care le făcea Dada în fața respectivului și cuvintele ciudate pe care aceasta le rostea și pe care atunci el nu le înțelegea, cum nu înțelegea nici de ce vurdona strălucitoare, merge mult mai repede decât vurdonele lor, cu toate că nu avea cai. Ajuns în București, de multe ori, când îl privea pe taică-su, îi revenea în minte figura domnului cu automobil.
Își amintește și cortegiu funerar al reginei Maria. Era prima înmormântare la care participa, și cu toate că avea doar 8 ani pe atunci a reținut zvonul că regina s-ar fi interpus între împușcăturile fiilor săi și ar fi căpătat o rană ce i-ar fi adus moartea, adevărul nu s-a aflat niciodată, îl știau doar cei din familia regală. Poate erau doar invenții.
Se jucase și el deseori cu pistolul lui taică-su dar fără gloanțe. Avea să-și amintească de momentele respective, la stagiile militare din timpul facultății.

Într-o după-amiază de septembrie, pe la începutul clasei a III-a, când se pregătea să plece cu maică-sa prin oraș pentru a-i mai cumpăra câte ceva pentru școală, taică-su care tocmai venea de la garnizoană, l-a oprit acasă. Apoi a spus:
- Vezi Lino poate nu ajungi până-n General Berthelot!
Chiar dacă îi plăcea să vorbească cu taică-su, ar fi vrut totuși să meargă în oraș. Nici un copil din bloc nu avea o mamă așa frumoasă și elegantă ca a lui. Maică-sa, când s-a întors, era foarte agitată. Aflase că Armand Călinescu, primul ministru, fusese împușcat de legionari. Lui îi spusese deja taică-su.
În zilele următoare, a aflat, de la colegii mai mari, că legionarii care-l asasinaseră pe primul ministru zac morți în fața Radiodifuziunii. Radiodifuziunea avea sediul pe atunci în General Berthelot. Trei zile au fost lăsați în stradă, drept pildă. Fără nici un rezultat. Peste un an, a fost asasinat și Nicolae Iorga. Pentru el, copil fiind, erau doar niște nume fără nici o rezonanță. Nu erau rudele lui. L-a întrebat, totuși, pe taică-su ce sunt legionarii. ,,Oameni!” - De ce omoară? Taică-su, cu privirea pierdută, i-a pus mâna pe umăr dar nu i-a dat nici un răspuns.
(…)

Vurdon (dialect rromani) – automobil, mașină, căruță