Mi-a deschis instantaneu ușa. Pufoasă, mi-a arătat ceata ei de păpuși. Într-o limbă ușor peltică, mi-a descris pe îndelete. Dramele. Mai ales trofeele. Pe toate deodată ținându-le. Pe fiecare în parte. În mânuțele-i grăsulii-argintate. În una și aceeași inimă! SssSssst! – a fluierat subit. Dincolo doarme Bunica și musai trebuie să viseze frumos ca să aibă ce-i povesti! O să se așeze mai apoi în dreptul ferestrei micuțe. În liniștea perdeluței galbene. Sau a timpului. Încet o să-nceapă să ningă... Știam eu sau nu? Cameliei îi scârțâia o mână. Ia te uită! Și inima Getei cam începuse să zornăie. Of, de-atâtea ori le atenționase! Oricum ar fi, o să le dea sirop pe nerăsuflate... Trei zile la pat! Fără de dulciuri! Fără de mofturi! Oftase din nou și șorțulețul verde se-mpăunase: și Marianei trebuise să-i taie un picior! Și părul pe deasupra! Acum, numai și numai cu ea în brațe: cine să-i poarte mersul?! (Și ochii ei mari dau să plângă...) Că așa cu copiii: le cânți să le treacă... A sărit la ușă: aici ținea calendarul cu sfinți Bunica: exact în fața peretului purtător de icoană uriașă. Și locul de unde pe Mama o pândea mi l-a arătat. Mama sosea constant cu fulgi de zăpadă și mărțișoare minunate. Dar aici – s-o iert! – n-ar mai fi știut continua. O durere stranie ca o premoniție îi înfășura cuvintele, dictându-le tăcerea. Și atunci ea își aducea aminte de Anica..., baba aia care n-a murit niciodată.


M-a privit sfioasă. Parfumul meu fin trebuie că o intimida. Și felul în care o mână sofisticată îmi aranjase părul pe spate. Și-a plecat capul. A tras cu ochiul. Degetele mele erau, desigur, mult prea alungite, mult prea delicate... Și glasul cum se mai schimbase: atâtea inflexiuni nebănuite purta! Și de unde aveam, oare, asemenea țoale? De bună seamă trebuie să fi fost tare bogată! Uff! Să nu zăbovesc prea mult la vorbă cu străinii! – o sfătuise Bunica. Ce-i drept, și eu tresăltasem. La obrăjorii fantastici. La mireasma aceea a pielii cu sare, nisip și dulceață. La tălpile copilăroase împrumutând păturii aspre o parte din catifeaua lor, la rându-le devenind, printr-un schimb anume, oleacă țepoase. La toată nevinovăția aceea care nu fusese încă făcută părtașă răutăților lumii. Intempestiv i-am sărutat o mânuță. Și-a tras-o repede. Și-a ascuns-o sub inimă. Trebuie că eram o doamnă simandicoasă! Una dintr-alea cărora prea mult le plăcea să stea pe scenă. Și publicul, hipnotizat, cu ochii pe ea! Ohh! Cine știe?! Poate eram o artistă... Și ea, micuță de tot, neștiindu-și decât cizmulițele negre cu puf și cu ciucuri..., fuga-ntr-un suflet s-o strige s-o găsească s-o aducă pe Mama! Toți pomii aceia de pe afară luați, de sub privirile destituitoare ale restului. În casă aduși. Toate venirile și trecerile de anotimp. Culorile globulețelor, fără de odihnă date prin mireasma inconfundabilă a lui Acasă... Salcia care se rostea într-un fel anume. Și dudul care nu era deloc doar dud. Pentru simplul fapt că mirosea altcumva. Bubulițele ei de la înțepături sau, cine știe, de la... noapte?! Genunchii pe care constant și-i mirosea, să fie sigură că tot ai ei erau, că nu plecaseră. Alunița de la încheietura dreaptă. În fine, drumul discret al Bunicilor pe lângă margini pe înserate, cu felinarul ce da într-o parte întunericul lumii ce va să sosească. Ținutul de țâncă de după un șorț...



Vino, vino mai aproape! – m-am trezit eu, ca eliberată dintr-o temniță, strigându-mă pe nume.