Atunci am înțeles brusc că tristețea lumilor de mult se ascundea în lătratul așa de banal, de inofensiv al câinilor, mesagerii ăia sosiți tocmai de la un capăt, de la o margine, iar ție, oricâte sforțări ai fi făcut, ca om, nu ți-ar fi stat cel mai probabil în putință a ajunge la un liman al înțelegerii. La fel de subit ți-a trecut prin minte că timpul ăsta mărunt, măsurat cu ustensile așa de lumești, se apropia de sfârșit. De aia, poate, starea ta de a lua pe rând lucrurile, semnificațiile lor adâncite, de a te împresura pașnic de ele, din proprie inițiativă somându-le chiar: Sunt la dispoziția voastră: faceți ce considerați de cuviință cu mine! ... mai ales imboldul de a-ți lua La revedere, ivit așa pe nepusă masă și pe care, în primă instanță, l-ai crezut reverie, ți-ai acordat, deci, minime circumstanțe atenuante: se cuvenea, poate, să faci o pauză: de la zgomot, de la neînțelegere, de la semeni... Și ai văzut lumea cu toate ale sale PRIMA OARĂ, prin ochii ăia nepervertiți, printr-un ceva anume scăpați pervertirii, o clipă cu fața reîntorși: Frumusețea era irezistibilă, în mod cert nicio amnezie n-ar fi reușit s-o ciumpăvească! Strugurii reveniseră, de altfel, la mireasma lor genuină, care numai Copilăriei îi fusese dat să o reactualizeze. Pașii tăi au foșnit frunze și șocul tăieturii fatale a devenit suportabil: atâta vreme cât alții încă te zăreau, oglinzile nu încetau să te arate, lăsai urme, tot felul de sentimente, aproape sigur ERAI! Îți amintești: ai scris chiar și două rânduri, o poezie altfel, ignorai faptul că drogul îți intra în cuvinte, în sânge... Căci sfârșitul de octombrie se arăta pacifist, ca-ntr-o stampă. De pe niște trepte, Fieful Vieții se întindea dincolo de cât puteai cuprinde cu (s)om(n)ul din tine: te-ai încredințat!