În seara aia ieșisem în sfârșit așa... de una singură, păstrând încă voalul zilelor anterioare, un fel de funie, lanțul deghizat, răsfirat și împrăștiat ca un argint pe deasupra lacului, chipul meu cumva camuflat, probabil în aceeași tentativă irepresibilă de conservare. Nu cunoșteam pe nimeni. Reciproca era mai mult ca sigur adevărată: de câte ori trecusem eu pe acolo, de câte ori ei? Oamenii își aminteau, cel mai probabil, vag de mine: o jumătate dintr-un surâs reprimat, mersul tăinuit care poate lor le aparținuse dintotdeauna, alura de proaspăt evadată... inofensivă. Nu suspectau mai nimic. Nu aveam vreun orgoliu. Incognito, mă simțeam bine în roșu, întotdeauna mă simțisem, chit că înserarea continuă îmi nuanța culorile, pașii, drumul lor către altceva. Mă soma: am păstrat discreție. Rece, aerul de început de noiembrie mă arunca în zone altfel inaccesibile. Brusc am înțeles că atâta vreme fusesem în afara stărilor. Cu simțurile oarecum atrofiate, diminuate drastic de spaima de a nu fi la înălțime, de a eșua. Hipertrofiate în fieful răului. Golite de suflet, desemantizate. Atunci când a fi-ul tău se petrece dincolo de viața reală: ești tu și această cursă neiertătoare, imposibilă, din care nu poți nu poți să te oprești! Ți-a plăcut umbra ta, înclinându-se, semețindu-se, iar înclinându-se... fără vreo grabă... Parfumul firav al celor câteva gânduri ca dintr-o carte vie apărute. Felul în care o siluetă își mâna pașnică mica turmă spre-acasă. Ai făcut pact cu omul bun din tine. Când sălciile își împrăștiau amară mireasma, într-o agonie blândă sustrăgându-se oricăror criterii de evaluare a tragicului, mâinile mele au dat să prindă cântecul suspendat, dâra de viață, lumina. Nu te iubeam. Nu te iubisem, cel mai probabil, niciodată. Fuseseși partea cea rea din mine. Răul acela acum pe sfârșite... Mă simțeam bine în roșu, întotdeauna mă simțisem...