Din nou te apropii. Nu vezi – nu vrei, nu poți ?! – că sunt la ani-lumină distanță de tine. Nu simți. Încerc să nu te resping chiar frontal: sunt și rămân o a-ris-to-cra-tă! Mă rog, ai putea adăuga tu, renunțând la vanitate, fantasmagorii et caetera: Ești și rămâi o inteligentă! Una care s-a încumetat a ghici ce-i în pielea șarpelui. Uff, o sărăcie de muiere! O diavoliță! – zici tu, oltene! Și să te ferească Dumnezeu de bătaie muierească! Heeiii! Una care ți-a dat la o parte strat cu strat, chit că adesea odată cu pielea: unde e muierea nu mai are dracul nimic de făcut! Nu oricare muiere, totuși! Țoalele tale bătrânești, niciodată a after shave mirosind, nici a vreo idee minusculă de țigară șarmantă. Iar mie îmi plăceau bărbații ăia..., îți amintești? Naftalină glicerină voseptol mentă ventuze cu sânge... câte-o găină... Ce-i drept, la un moment dat, mi-ai fost simpatic, amintindu-mi, fie și în treacăt, de bunicul: la tine mirosea la fel ca la el! Și-am vrut să cred, o clipă măcar să-mi umplu golul de atunci rămas la mine în inimă. Dar bine, bunicul era om de la țară, mâinile lui erau mâini date cu aur, cu rost înrobite, iar nu de fațadă, pământului, gliei. Grădina lui chiar era: Bunicul și-o cultiva de-adevăratelea, asta mai mult ca sigur pentru că o iubea, o înțelegea, o... răbda pe Bunica. Mai presus de orice, îi era Prieten. De-aia probabil au murit, nu doar au trăit împreună. Într-o după-amiază târzie, pe care eu am crezut-o atâta vreme tragică: pentru ei nu fusese decât fericită! N-o să mă găsești vreodată tu pe mine! Și dacă, prin aceeași reducere la absurd, m-ai găsi, cine ce ți-ar putea garanta că eu te voi recunoaște? Ei, și atunci? Te apropii... te apropii... Ai putea crede că felul în care mă sustrag face parte dintr-un ritul nupțial, nu al morții. Și asta te întărâtă. Te. Ciudat cum în preajma ta nu mă mai simt femeie, nu-mi arde, n-am chef... oare, m-am simțit vreodată? Și înțeleg mai bine ca oricând nerostul, aberația unei lumi asexuate. Obișnuiam să îmi placă de mine. Mă îndepărtez pentru ca în continuare să îmi placă. ...că ți-e dor?! Cine te-o crede?! Îți spun: Nu m-ai VĂZUT niciodată!


.... ziceau bătrânii: În pielea șarpelui găsești pe dracu, iar eu nu, n-am uitat. Și nu-ți port ție vreo grijă: uită-te în jur, îți vei găsi familia: o lume întreagă asemenea ție, ba poate și mai rău: cine știe de nu-ți vor pune și cunună?!


Îmi atinseseși jumătatea dintre gambă și coapsă, într-o vară ce se voia tumultoasă. Aveam neîmpliniți... 24. Îți permisesem: era, desigur, o inocentă formă de a-mi admira rochia cu floricele sfioase. Trecuse o zi. Două se duseseră... nu știu câte: rămăsese urmă-de-mână-cu-fiere. M-am tot frecat.


*a freca „a șterge un obiect apăsând în toate direcțiile cu un corp aspru sau moale pentru a-i îndepărta murdăria sau pentru a-l face să strălucească”